Cărările vechilor cărturari, ale mărețelor lor umbre, ale titanilor nației noastre, cu fiecare an trecut se pustiesc. Și nu numai ale acestora ci și ale celorlalți, alte genii care au strălucit în vremuri trecute, îndelungate pe frontispiciul națiunii române. Steaua lor ne-a luminat viețile, rămânând a constitui cele mai de preț valori. Viitorul însă, după cum se știe dintotdeauna, rămâne incert și nesigur.
Elena Olaru Miron
Ne aplecăm capetele cu respect și dragoste în memoria lor. Ba s-ar putea spune că ne „hrănim” sentimental și astăzi, după trecerea lor pe alt tărâm. Fie că au fost oameni de litere sau maeștri ai arcușului, făuritori de artă felurită, ne-au lăsat moșteniri atât de prețioase încât impresionează profund pe oricine le cunoaște. Admirăm operele marilor cărturari, ale poeților, prozatorilor dar și maeștri ai penelului, ai arcușului, actorilor, ale istoricilor, politicienilor. Admirăm până și vechile construcții făurite în toate timpurile și suntem uniți de bogăția, îndemânarea, curajul și fantezia arhitecților și constructorilor de odinioară.
Întrucât viața, structura societății nu rămâne de-a pururi la fel, astăzi asistăm la nenumărate prefaceri, uneori aproape nesesizabile în oarecare timp. Pe nesimțite anumite deprinderi, obiceiuri dispar și în locul lor apar altele. Întâlnim figuri noi, obiceiuri, îndeletniciri noi, cuvinte noi, iar celelalte vechi ies din vocabular aproape pe nesimțite înlocuite fiind cu expresii și termeni străini, adaptați mai ales de generațiile tinere. Cum spune Irina Mavrodin despre romanul lui Proust: „nu mai corespunde schimbărilor survenite în mentalitatea omului modern. După el, cel care va vrea să înnoiască romanul, va trebui să-i uite totodată pe Stendhal și Proust și să facă analiza oceanografică a unui grup uman, să descrie ființele umane așa cum sunt astăzi moderne și civilizate…”
Așa se face că cei tineri nu le înțeleg pe cele vechi și nu le folosesc motivând că tot ce este vechi nu mai poate fi și actual, viața luând alt drum nou. Întâlnindu-se cu un oarecare confort și nenumărate facilități, mulți chiar blazează, lâncezând într-o apariția bizară. Pretențiile cresc și controversele ocupă tot arealul vieții. Doar comentarii și banalități sterile, nicidecum dialoguri pertinente și planuri concrete de „vindecare” a neajunsurilor pentru viitor.
Ca orice boală grea, memoria unora adeseori se încețoșează și simțurile și concepțiile vechi agonizează. Numai o vindecare radicală, o revenire la „ale noastre”, o trezire din acest marasm al „somnului materiei” cum spune Emil Cioran va reuși să ne călăuzească spre valorile noastre autentice. „De ce să rămânem pasivi în fața unui dezastru când el ar putea deveni începutul unor iluminări?” spune de asemeni Emil Cioran.
Există o categorie a oamenilor mai vârstnici și nu numai, care neagă cu vehemență întotdeauna noul curent general, rămânând să trăiască aproape numai în trecut omagiind în mod repetat operele și acțiunile cărturarilor și ale tuturor marilor maeștri ai țării. Aceștia merg până a se împăuna chiar cu operele și succesele trecute ale marilor oameni de cultură și artă pe care le prezintă cu diferite ocazii sub formă de comemorări, fiind onorați cu îndelungate ropote de aplauze. Manifestări de apreciere care de altfel se cuvin realilor autori dispăruți. Aceștia sunt cei care și în politică folosesc același procedeu: politica struțului – stau deoparte așteptând ca alții să se implice în obținerea unor drepturi iar ei culeg roadele, folosind minciuna, umilința și corupția.
- Tagore, câștigător al Premiului Nobel spunea: „Cel ce se supune nelegiuirii este și el un răufăcător pentru că nelegiuirea este cauza tuturor relelor din lume.”
Așadar, realele valori vechi rămân să aparțină îndeosebi celor ce s-au „săvârșit” din viață în bună parte. Nu îi îngropăm ci îi păstrăm în amintire ca pe niște icoane, dar care nu mai pot schimba nimic în traiul nostru decât eventual prin puterea exemplului.
Totul trebuie să pornească de la bază care este adevărul, dreptatea și cinstea. De aici pleacă totul. Să nu uităm ci să ne îndreptăm spre valorile străbune pe care avem datoria să le ocrotim. Limba natală să ne fie crezul îndepărtând din limbaj intrusiunile din afară. Să ridicăm privirile spre înalt acceptând viitorul, noul, cu moderație, în limitele care se cuvin, fără a nega cutumele străbune. Fără a le anula, fără a le ignora cu indiferență, fără a le înlocui la întâmplare, fără a ne așeza lauri pe frunte prin victoriile celor ce nu mai sunt în viață, renunțând la degradarea limbii române. („Vorbim și limba noastră-n altă limbă” – Adrian Păunescu).
Indiferența, superficialitatea și ignoranța dominându-ne nu vor exista pentru noi speranțe de evoluție benefică.
Tot R.Tagore în volumul său „Gora” spunea că mulți trăiesc fără a trăi cu adevărat viața în totalitate: „ unii cărora întâmplările dramatice, nedreptățile nu le provoacă nici nădejde, nici deznădejde, nici bucurii, nici tristeți. Zilele lor se trec goale în mijlocul întâmplărilor din jur și nu devin conștienți nici de ei înșiși.”
Din nefericire există și un revers al medaliei: prea mulți critici fiind foarte sceptici merg până a-l nega pe însuși M. Eminescu: „nu mai este de actualitate, este depășit!?” Nu mai corespunde noului stil, în poezie fiind lipsit de rima cu savoarea-i cunoscută? Dar cum poate ca cineva să nu vibreze lecturând următoarele versuri:
„Vino-n codrul cu izvorul
Care tremură pe prund
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate ascund!”
Nu se poate uita că înaintașii noștri au trecut prin perioade grele. Au căzut și s-au ridicat de nenumărate ori.
Întreaga națiune cu toate bunele și relele sale, după crucialul an 1989 a luat o nouă „întorsătură” politico-socială aproape radicală. Toate convingerile a fost nevoie a se schimba. Un alt drum necunoscut ne așteptase. Omul nostru trecut de-alungul vremurilor prin diferite etape presărate cu războaie, foamete, despotism, dintotdeauna a știut să se adapteze luptând și îndurând. Chiar și surghiunit și înfometat nu s-a lăsat doborât. Izolat, hulit, a îndurat cu stoicism totul. Trăia din amintirile unor vremi bune, mestecându-și obida și revolta. Ușor după mai multă vreme de suferință lăsa bună parte din acele amintiri deoparte încercând să se anime de orice în speranța că nu poate fi posibil să nu răzbească și să răsară și pentru el soarele. Hotărât să lupte, se revigorează simțindu-se puternic pentru a lupta și a ieși la liman. Amintirile reînvie și el se ridică apoi în picioare. Mai puternic, îți regăsește credința și graiul de care se lepădase forțat de împrejurări (dar pe care de altfel nu le părăsise niciodată cu adevărat). Pe lângă forța de a lupta și birui, omul în general este afectuos. Sentimental, nostalgic, iubește pătimaș dăruindu-și sufletul în întregime celui care devine pentru el icoana iubirii sale. Se sacrifică fără rezerve, iar dacă obiectul dragostei sale nu se ridică la înălțimea visată, suferă, se chinuie vărsând lacrimi amare.
Dostoievski, în romanul său „Idiotul”, descria un episod care vine azi să confirme capacitatea omului aflat în situații limită de a renaște, aninându-se de orice îi iese în cale. Iată:
Un oarecare prinț Mâșkin, întorcându-se în Rusia din Elveția unde urmase un tratament psihiatric și aflându-se într-un compartiment de tren cu alți doi călători, asistase la următoarea relatare a unuia dintre aceștia: totul începuse cu detenția omului acuzat de crimă și condamnat la pedeapsa capitală. În celula strâmtă și întunecată „legase” prietenie cu un păianjen și un copăcel aflat în fața ferestruicii celulei. Începuse prin a-i observa, apoi a le urmări evoluția clipă de clipă. Ba chiar le vorbea. Se destăinuia lor, cerându-le ajutorul și prietenia. Părăsind după vreme îndelungată amintirile lui de dincolo de gratii, își concentrase atenția asupra celor doi. Toată dragostea adunată, toată atenția se concentra asupra celor doi prieteni. Destăinuindu-se lor, simțea că aceștia îl înțeleg. Apoi realiză că i se adresau lui sugerându-i să ierte și să uite acuzațiile nedrepte. Prinsese mare drag de acești prieteni: păienjenelul și copacul. Lor le împărtășea fiecare gând, speranțele, durerile sale, îmbărbătându-se astfel pentru lupta pe care urma s-o ducă în împăcarea cu soarta. Toată mânia se transformase în dragoste și chiar în adorație pentru cei doi prieteni atât de apropiați.
Aflat după câtăva vreme în fața eșafodului, întreg acel mărunt univers al său cu bunii săi prieteni deveniți unica lui legătură puternică cu viața, stăruiau în memoria sa cu o putere deosebită și o durere vie îl chinuia realizând că-i va părăsi definitiv.
Când sosise vremea grațierii sale, în ultimele clipe înainte de a se rosti sentința, buimăcit, ultimul său gând se îndreptase acolo, în celula lui mizeră, la cei doi prieteni care i-au stat alături alinându-i suferința. Și-ar fi dorit în acele clipe să se lipsească de libertate, înapoindu-se lângă prietenii lui dragi: copacul și păianjenul.
Omul, iată, se adaptează și află resurse de a lupta și învinge. De câte ori, hămesit fiind, el se mulțumește cu o bucată de pâine mucegăită luată din gunoi întrucât dorința lui de supraviețuire este enormă. El se folosește de minimum posibil pentru a rămâne în viață. Din nefericire această luptă astăzi, în general, a luat un alt drum mai facil.
Revenind la tema tratată la început, s-ar putea afirma în ceea ce privește literatura, că scrierile actule ale mai tinerilor noștri scriitori, datorită noilor modele, să nu fie foarte căutată de către anumiți cititori din următoarele motive: noul stil este mai anevoie de pătruns și înțeles, mai ales de către cei cu un nivel mediu de pregătire dar și de către vârstnici. Aceasta datorită faptului că sunt folosiți mulți termeni noi necunoscuți dar și multe cuvinte copiate din alte culturi. În al doilea rând prețurile tuturor tipăriturilor sunt mari și în al treilea rând televiziunea atrage mai mult prin prezentări de emisiuni cu subiecte diverse, incitante care atrag consumând un timp mult mai redus amatorilor de lectură.
Aceste fenomen se petrece și în ceea ce privește spectacolele, concertele, expozițiile felurite etc.
Cu toate nenumăratele neajunsuri existente se poate constata că după amintita desființare a cenzurii foarte multe reale talente literar-artistice s-au evidențiat continuând să se editeze. În domeniul literar mai ales, cu toate reținerile amintite mai sus din partea anumitor categorii de cititori continuă să expansioneze o mulțime de tineri scriitori mai ales care scriu tratând teme diverse, în majoritate de actualitate: proză, poezie, satiră-umor, călătorii și mai ales istorie. Istoria reală care dezvăluie alte fațete necunoscute până azi ale evenimentelor trecute. Prin aceste tipărituri felurite se oferă posibilitatea ca oricine să se documenteze în orice domeniu. Desigur, pentru ca respectivele tipărituri să atragă, este necesar mai întâi de toate să fie folosit limbajul autentic național.
Modelul pretențios, academic limitează din păcate accesul pentru lecturare a multora.
Elena Miro
