Cu zâmbetul zâmbitor al feței sale și cu blândețea privirilor ochilor săi,
femeia picură un plus de lumină, de sensibilitate şi de bucurii în
sufletele celor ai casei sale! De ceea o prețuim și o apreciem mult de tot!
Se întâmpla în timpul luptelor dintre două tabere războinice rivale din Epoca Medievală.
Presupuşii învingători răpesc un copil al celeilalte tabere şi se retrag, pe căi numai de ei ştiute, sus în munţii înalţi, împăduriți şi prăpăstioşi. Curând, însă, pe urmele răpitorilor pornesc cei mai viteji şi puternici războinici. După zile şi nopţi de chin, în încercarea zadarnică de a urca abruptul acelui munte, recuperatorii se dau bătuţi, renunţând. Şi când să pornească spre tabăra lor văd o femeie care se apropie de ei, purtând teafăr în braţe copilul răpit! La întrebarea: „Cum de tu ai izbutit, iar noi nu”?, femeia-mamă iubitoare,
le-a răspuns: „Pentru că nu era copilul nici unuia dintre voi!”.
O astfel de femeie, însă hârtibăceancă și din zilele noastre, avea o duzină de copii. Cei care o ţineau alături de ale lor frumoase amintiri, făcând din ea mama visurilor lor. Iar acea femeie era într-atâta de plăcută la chip şi de bună la suflet încât copiii ei erau siguri că atunci când a făcut-o pe mama lor, Dumnezeu a fost tare bine-dispus. Oferindu-i un bucheţel de gingaşi ghiocei, soțul-tată al acelor mulți și frumoși copii i-a vorbit, spunându-i: ”Tu porți un simplu și melodios nume! Acela de MAMĂ! Cel care, cu mici diferențe, e pronunțat la fel în întreaga lume. Și precum știi, îmi este tare dor de tine în fiecare zi”. Apoi au răsfoit, cu toții împreună, filă cu filă, albumul vechilor amintiri, iar din poza cununiei lor, făcută cu 75 de ani în urmă, s-au ivit chipurile unei distinse țărăncuțe și a unui chipeș fecior-plugar. Erau tocmai ei, cei doi de acum. Acei părinți frumos îmbătrâniți, ai celor 12 copii ai lor: 7 fete și 5 băieți. Dar și bunici și străbunici a numeroși nepoți, nepoate, strănepoți și strănepoate.
Un îndemn primăvăratec
Încercăți să fiți în viață atât de darnici și de grijulii precum bătrânul măr de lângă drumul carelor trase de cai, de pe hotarul satului Laslăul Mare al Ardealului. Măr pătul altoit, plantat, crescut, udat și îngrijit de copilul-școlar sas, Rappel Johann. Cel care, după absolvirea Liceului Agricol din Târgu Mureș, devenise tehnicean horticol, iar apoi șef de fermă pomicolă în ținuturile sale natale de pe valea Târnavei Mici. Acum, după trecerea a aproape 80 de ani de la plantare, acel năzdrăvan măr din nou își vede de firescul său drum primăvăratec. Adică înmugurește, înverzește, înflorește și rodește. Urmând ca toată vara și toamna să își ofere fructele Soarelui ca să le înroșească și să le îndulcească. Așadar, acel bătrân măr încă mai trăiește sănătos și cu folos, în vreme ce dragul său părinte adoptiv a murit de mult, avându-și mormântul săpat în cimitirul unui orășel din nordul Germaniei.
”În dar, semințe românești cu suflet !”
De o bună bucată de vreme, atunci când frigul nopților sfârșitului iernii se lasă biruit de căldura soarelui primăverii, din-loc-în-loc în țară sunt ”itinerate”, în diverse expoziții, așa-zisele ”Semințe de flori și de legume românești cu suflet”. Sunt oferite gratuit celor dornici să le cultive și să le înmulțească, ca la rândul lor să le dea mai departe. Aşadar, o lăudabilă iniţiativă gândită şi patronată, la început, de specialiştii vestitei Staţiuni de Cercetări Legumicole din Buzău. Pe acea vreme, îndrumaţi de inginerul Costel Vînătoru, inventatorul şi amelioratorul a numeroase soiuri și varietăţi de pepeni, ardei graşi, vinete şi tomate (roşii). Toate regăsindu-și fondul genetic natural în semințele românești, vechi de secole. Ca urmare, la a mea întrebare: De ce şi pentru ce legumicultorii munteni, bănăţeni, olteni, dobrogeni, moldoveni şi ardeleni au abandonat până şi sănătoasele şi gustoasele lor soiuri, domnia sa mi-a răspuns că de o vreme nici noi, restul cetățenilor României, nu mai suntem ceea ce am fost cândva. Dar speră ca măcar cei care încă n-au pierdut dragostea lucrării pământului satului românesc să salveze ceea ce se mai poate salva din legumicultura, pomicultura și floricultura țărănească și tradițională.
*Ţin minte că atunci când am ajuns la vârsta copiilor de grădiniţă, iar apoi la cea a elevilor de şcoală primară, în satul meu natal, eu eram de zece ori mai sărac şi de tot atâtea ori mai fericit decât sunt acum îmbuibații copii ai copiilor noştri de la oraş. Şi îmi reamintesc cu drag că aveam un coleg la grădiniţă, iar apoi în clasele I-IV, atât de şugubăţ şi de năzdrăvan încât reuşise să mă convingă să ne oferim în dar, de zilele prenumelor noastre, cele de Ioan şi Ştefan, mereu acelaşi exemplar al cărții „Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă. Carte tipărită în anul 1907, la Editura „Junimea” din Iaşi. O moştenise de la mama mamei sale, o româncă bucovineană de prin părţile Cernăuţilor. Şi am ţinut acel obicei cu acea carte de poveşti până am absolvit şcoala elementară şi destinul vieții ne-a despărţit. El a plecat în Sibiu, la prestigiosul Liceu ”Gheorghe Lazăr”, iar eu, fiind mai slab la pungă și mai hăbăuc la învățătură, am devenit elev-practicant aurar în minele Musaru-Gura Barza-Brad și Roșia Montană-Abrud din Munții Apuseni. Atunci când ne-am revăzut şi sărbătorit la împlinirea vârstelor noastre de 80 de ani şi 55 de căsnicie, buna lui soţie a aşezat lângă buchetul meu de flori acelaşi vechi şi mult plimbat exemplar de carte. Am lăcrimat şi i-am promis că o voi răsplăti cu o scurtă însemnare gazetărească, precum cea de acum. Nu am mai apucat să i-o dau personal de ziua prenumelui său, acela de Ioana. Ca urmare, aceste gânduri rânduite în tiparnițile acestui ziar le voi aşeza în cripta coşciugului trupului său chinuit de suferinţele omeneşti.
Dragi și neuitate amintiri!
Atât de nevoie, cât și de plăcere, în anii copilăriei și tinereții mele, fost-am nu numai un mic plugar îndrăgostit și priceput în ale lucrării pământului și creșterii bivolilor, dar și un dascăl-suplinitor în devenire, iar apoi bibliotecar-școlit al miilor de cititori de carte din toate satele întregului raion al orășelului Agnita. Așa se face că, în urmă cu 75 de ani, am avut plăcutul și emoționantul prileja de a mi-se ”permite” să răsfoiesc, fie și numai fugitiv, în sala de lectură și de documentare a actualei biblioteci ASTRA din Sibiu, câteva dintre paginile celor trei volume ale celei dintâi Enciclopedii române. Lucrare redactată și tipărită sub îndrumarea bănățeanului Corneliu Diaconovici (1859-1923). Eveniment editorial petrecut între anii 1898-1904. Adică, la cumpăna de întâlnire a două secole: 19 și 20. Și, deci, cu puțin mai devreme de Unirea Transilvaniei cu România, din 1 Decembrie 1918. Iar acel eveniment avea să marcheze apariția celei de-a 4-a Enciclopedii din Europa, după mult mai vechile editări de astfel de lucrări în Franța, Anglia și Germania. Din nefericire a trebuit să trecă cu puțin mai mai mult de un secol până când colectivul întinerit al aceleiași biblioteci sibiene a reușit să reediteze, în condiții grafice deosebite, cele trei volume ale vechii ”Enciclopedii”. Pentru a cărei primă-redactare și-au adus contribuția peste 200 de elite intelectuale, din toate ținuturile locuite de români și de limba română. Între ei aflându-se învățații Grigore Antipa, Victor Babeș, Titu Maiorescu, Andrei Bârseanu, Sterca Suluțiu, Miron Cristea, Ovidiu Densușeanu, Aurel și Partenie Cosma, Valeriu Braniște, Iuliu Hossu, George Dima, Vaida Voievod și Otto Wittstock.
NOTĂ: Fac următoarea precizare: Autoritățile administrative de atunci, ale Transilvaniei, i-au obligat, pe autorii acelei prime Enciclopedii Române, să scrie pe spatele fiecărei coperte de titlu că respectiva lucrare a fost tipărită în Imperiul Austro-Ungar.
*Fragmente de poezii-rugăciuni, cu autor necunoscut: ”Mi-e dor de Tine, Doamne, îmi este atât de dor!/Pășesc pe scara vieții, și-n loc să urc cobor./Pe treptele virtuții, în loc să cresc eu scad./ Cum pot zări Lumina, și-apoi să n-o ating?!/Cum să-nțeleg iubirea, când din iubire plâng./ Mi-e tare dor de casa cu ceardac/Și bolta ei cu flori de liliac./Mi-e dor s-aștept amurgul în pridvor./De casa mea mi-e tare, tare dor./Mi-e dor de-ai mei, de tata, azi moșneag,/Privind în zări, îl văd cum stă în prag;/Și lângă el, torcând dintr-un fuior,/Măicuța mea m-așteaptă în pridvor.”
*După patru decenii de eminent profesor de matematică și fizică la Școala Gimnazială a satului de munte al bunicilor, părinților și întregii sale vieți de până acum, acel vechi prieten al meu continuă să îşi poarte cu demnitate nu numai capul pe umeri, dar și să își folosească benefic frumusețea și puterea minții sale. Dovadă că continuă să îi mediteze gratuit, 25 de sâmbăte pe an, atât pe olimpici, cât și pe ceilalți elevi care vor și sunt capabili să frecventeze, cu succes, cursurile liceelor și facultăților din orașele apropiate, precum Sibiu, Cisnădie, Avrig și Orașul Victoria.
*Adevărata carte bună de citit, de învățat și de ținut minte este Cartea în totalitatea ei. Sau altfel spus: fiecare text în parte! Și o mărturisire mai personală: Când termin de citit o carte deștept și plăcut scrisă, descoper că viața e mai frumoasă, mai vie, mai adevărată.
*Îmbătrânit de mulţii şi greii ani ai vieţii sale, ca şi de desele necazuri şi boli, între care şi cea a deplinei uitări-de-sine, pe care o numim Alzheimer, un oarecare bărbat ajunsese să uite până şi numele pe care îl purta. Şi, totuşi, ceva anume încă nu uitase de tot: drumurile spre mormintele bunicilor şi părinţilor săi, şi spre cel al fetei primei sale iubiri din ”Satul de peste Deal”.
*Din sinceritățile dramaturgului româno-francez Eugen IONESCU (1909-1994), ”inventatorul” Teatrului Absurdului: ”Suntem în viață ca să murim; Sunt la vârsta când îmbătrânești cu zece ani într-unul singur, când o oră nu face decât câteva minute, când nici nu mai poți înregistra sferturile de oră.”.
*Când târziu, în noapte, deasupra capului meu Luna plină părea că stătea pe loc, eu îmi imaginam că alerg pe cărările și aleile ei neumblate de om și că în urma labelor picioarelor mele desculțe se ridicau prafurile pulberilor stelelor căzătoare..
*Unii dintre noi am cântat, la absolvirea școlii, liceului sau a facultăți, Imnul Internațional ”Gaudeamus”. Însă câți știm că latineștile sale versuri au fost scrise în anul 1287, iar până au devenit cântec a trebuit să mai treacă aproape cinci secole!
*Până nu demult știam că avem ape repezi și line, tumultoase, învolburate și stătătoare, iată, însă, că în vorbirea românească a apărut și plastica expresie de ape viforoase.
*Câteva dintre fericirile și schimbările petrecute în căsniciile care sunt contemporane cu acest-prim secol al mileniului trei: Pentru ca soția să fie fericită cu soțul său trebuie să-l înțeleagă mereu și să-l iubească puțin. Pentru ca soțul să fie feicit cu soția sa trebuie să o iubească enorm de mult și să nu încerce să o înțeleagă. Cât privește schimbările din timpul căsniciilor, femeia și bărbatul să nu se căsătorească cu gândul că unul pe altul îl va schimba, pentru că acest lucru nu se va întâmpla, nici cu amenințarea divorțului. Este o așa zisă oboseală plăcută și dureroasă a iubirii dintre un bărbat și o femeie!
*O constatare meteorologică: Curând după ce s-au năpustit peste țară frigurile și înghețurile solstiţiului de iarnă, repede aveam să ne săturăm de întunecimea și lungimea nopților, trăgând nădejdea că până la echinocţiul astronomic al primăverii să devină tot mai scurte, tot mai luminoase și tot mai călduroase.
Povești și povețe în tovărășia cântecelor orchestrale valsate…
„Dunărea Albastră”, compoziție a austriacului Johann Strauss și „Valurile Dunării ”, creație a românului, de origine sârbă, Iosif Ivanovici. Puțini dintre noi știm că denumirea fostei insule dunăreane româneşti „Ada-Kaleh” însemna, în limba turcă, „Insula Fortăreaţă”. Ea avea o lungime de aproape doi kilometri şi o lăţime de 500 de metri și era locuită de câteva sute de familii de etnici turci, tare pricepuţi în cultivarea mai tuturor varietăţilor de trandafiri din specia „Rosa Damascena”. Atât a celor din ale căror petale se preparau delicioasele dulceţuri și șerbeturi, dar și cele din care se extrăgeau plăcut-mirositoarele uleiuri volatile şi parfumuri. După ce întreaga populaţie a fost strămutată pe malul stâng al Dunării, în aval de oraşul-port Orşova, iar cele mai însemnate relicve istorice şi de artă conservate şi duse, spre expunere, păstrare și ocrotire într-un muzeu special creat la Drobeta Turnu Severin, în vara spre toamna anului 1970 insula a fost inundată de apele imensului lac de acumulare al marelui Complex Hidroenergetic și de Româno-Sârbesc „Porţile de Fier” 1 şi 2. Aşadar, sâmbătă, 16 mai 2026, se vor împlini 54 de ani de când a fost conectată, la sistemele energetice naționale românești și sârbești, cea mai mare Hidrocentrală Electrică de pe întregul curs al fluviului Dunărea, în lungime de 2860 de kilometrii. Construite în Leningradul Sovietic, de o bună bucată de vreme din nou denumit Sant-Petersburg, imensele turbine din dotare au o putere instalată totală de 2160 de MW/h. Și încă un eveniment al acelor îndepărtate vremuri: lansarea în eter, pe calea undelor Radioului Românesc a îndrăgitului cântec ADA-KALEH ! Compozitor: George Grigoriu, iar interpretă, Gigi Marga.
de Ioan Vulcan-Agnițeanul (n.24 feb.1935)
