După cum relatează în documentele Bibliotecii Istorice Asociațiunea pentru literatură a poporului român, fostul profesor al Universității Cluj doctorul Ion Lupaș și fost președinte al asociațiunii istorice, pătruns de un puternic spirit revoluționar, redactase în 1934 un volum în care trata cu deosebită acuratețe succesiunea suzeranității turcești dar și stăpânirea austriacă și maghiară, revolta sașilor din 1677 și alte evenimente cum a fost revoluția lui Racoczi, răzvrătirea românilor cu revolta lui P. Seghedinaț, răscoala lui Sofronie, revolta femeilor din Colun și chiar răzvrătirea secuilor etc. petrecute în Transilvania română. Domnia sa afirma că pe aceste teritorii iată se perindaseră o seamă de stăpâniri străine dar și revolte ce nu conteniseră mulți ani. Cruzimile asupra bietului popor român depășeau orice imaginație. În 1688, „din zel creștinesc” se renunțase la „ocrotirea” turcească supunându-ne celei austriece, declarație semnată la Sibiu. Sașii din Brașov fuseseră primii care se opuseseră dominației străine. Pe români însă îi ținea uniți credința ortodoxă. Cunoscându-se această puternică latură năvălitorii căutau să distrugă tot ce ținea de religia ortodoxă. Numai în acest fel îi puteau domina pe românii credincioși ardeleni: îngenunchindu-i.
Elena OLARU MIRON
Foloseau închiderea bisericilor ortodoxe, arestarea, întemnițarea și uciderea preoților și credincioșilor revoltați.
Șicanele nu se mai sfârșeau.
Trupele împărătești în acel an dispuseră, spre exemplu, să transporte la Sibiu contribuțiile de cereale. Preoții se revoltaseră, sașii se revoltaseră. Câțiva revoluționari printre care preoți mai îndârjiți fuseseră osândiți la moarte. Țăranii răzvrătiți uciseseră pe baronul Vecsey. În 1701, o dietă ardelenească întrunită la Tg. Mureș îl saluta pe Racoczi ca principe al Transilvaniei, numindu-l „părintele patriei” și dându-i-se titlul de „Majestate”. Documentele considerate ilegale fuseseră arse la Sibiu. În acțiunile revoluționare intervenise și Rusia. F. Rakocsi beneficiase de ajutorul rutenilor și slovacilor, parte din cei nemulțumiți devenind iobagi pe moșiile sale. O bună parte se retrăsese în codri. Așa au trăit transilvănenii într-o continuă frământare și revoltă în acea perioadă sumbră.
Pentru obținerea victoriei regimul habsburgic apela la religie, interzicând ortodoxismul. Cronicarul Constantin Brâncoveanu însă declarase numirea unui nou episcop spunând: „toate ale legii noastre le vom avea de la Mitropolitul Țării Românești.” Tot în acea perioadă se remarcase atitudinea revoluționară a lui P. Seghedinaț din Pecica-Arad, înăbușită în final, iar el osândit la moarte prin trasul pe roată.
În 1744 călugărul Visarion Sarai se ridicase împreună cu masele de români. Drumul de la Dobra la Sibiu constituise o cale a triumfului căreia i se alăturase și Ioan Inocențiu Micu Klein.
Preoții uniți fuseseră înlocuiți cu preoți ortodocși. Rășinărenii țărani și oieri erau prinși luând de la protopopul unit cheile bisericii. În cele din urmă fuseseră arestați.
Atât țăranii din Făgăraș cât și cei din Alba Iulia se opuseseră unei uniri cu cei ce propovăduiau alte religii. La Vinți, un sat întreg se ridicase să apere preotul ortodox afirmând că sunt gata cu toții a presta orice slujbă împărăției dar sufletul nu și-l dau, căci aparține lui Dumnezeu care l-a zidit și răscumpărat cu sângele fiului său.
Apoi Guvernul din acea vreme nu se mai prea ocupa de domolirea spiritelor ci mai mult întărâta la reacții felurite. Maria Tereza totuși demarase o anchetă folosindu-l pe episcopul rutean Munkacs M. Olsavsky (în august 1745) care să se infiltreze între transilvăneni pentru aflarea stării de fapt. Acest Munkacs propusese măsuri drastice împotriva ortodocșilor intervenind la Patriarhul de la Constantinopol pentru a se interzice ca episcopii de Muntenia și Moldova să mai sfințească pentru românii din Transilvania. Astfel în 15 iunie 1746 se dăduse ordin de arestare a preoților sfințiți în Țara Românească. Guvernatorul dăduse poruncă a se arde bisericile și mănăstirile iar oponenții pedepsiți cu moartea prin spânzurare sau decapitare (anul 1761). Totodată se ordonase reținerea episcopului ortodox din Silvaș iar celor din Făgăraș li se impusese închiderea caselor de rugăciuni. Maria Tereza dispuse a se distruge documentul de protest al credincioșilor ortodocși care ar fi putut păgubi unirea religioasă. Prigoana luase amploare mai ales privindu-i pe preoți și țăranii ardeleni. Petru Dobra, de religie romano-catolică, vorbind de români, se exprima: „cohortă obraznică, gunoi scelerat, trădători.”
În 1750 la Conferința ministerială de la Viena din 7 noiembrie se declară că în Transilvania nu existau români ortodocși. Cu toate acestea le era teamă că locuitorii „inexistenți” ai Transilvaniei dacă vor fi tratați cu vitregia din trecut, vor emigra în Țara Românească, lăsând satele pustii, fără brațe de muncă.
Gheorghe Ghica, Domnul Țării Românești, publicase în 14 mai 1750 un hrisov prin care înlesnea românilor transilvăneni oarecari restricții pentru cazul în care ar fi trecut munții.
După ce fostul vicar al episcopului I. Micu Klein, călugărul Nicodim și popa Ioan din Aciliu luaseră drumul Rusiei se intervenise prin țarevna Elisabeta la Curtea Vienei. Dar și alții interveniseră în acest scop. După mai multe astfel de intervenții, țăranii din 50 de sate se declaraseră ortodocși. S-au produs o serie considerabilă de revolte în toată Transilvania, toate având același obiectiv: ortodoxia. Începuse din Sătmar și Maramureș luându-se în considerație dorințele țăranilor români. Apoi, femeile din Colun se alăturară cu hotărâre ideii de a li se restitui dreptul de a-și avea din nou un episcop ortodox. În satul aflat la granița dinte Sibiu și Făgăraș femeile hotărâte și curajoase se aruncaseră în luptă reușind să înlăture pe protopopul unit Lascu. Desigur că celor 12-15 familii li se aplicaseră o pedeapsă de … 12-15 toiage (în gerul iernii).
Dar altă revoluție populară luase amploare în 1759, condusă de protopopul Ioan din Săliște.
Nobilii unguri, întruniți la Deva, nu se așteptaseră ca țăranii români să înainteze un memoriu în care să declare:
„Dacă vreți să scoateți de la noi ceva, sub cuvânt de contribuție ori pentru altă trebuință, noi suntem gata la toate, dar religia nu ne-o părăsim câtă vreme suntem în viață.”
Nobilul ungur Gh. Rettegi spunea în memoriile sale că țăranii români se plângeau fiindcă: „li s-a aruncat în grumaz jugul iobăgiei”. „Cu toate că (românii) sunt mai mulți și mai vechi decât ungurii în această țară fiindcă ei sunt rămășițele vechii Dacii.”
Întâlniri, conferințe, răzvrătiri nenumărate s-au produs în acei ani. Mereu fuseseră impuse măsuri drastice de îngenunchere românilor care nu se lăsau subjugați.
Când Sofronie fusese eliberat din detenție, țăranii sărbătoriseră cu frenezie biruința.
Motivația interminabilelor frământări o constituia, pe lângă lupta pentru ortodoxism și o seamă de nedreptăți, abuzuri și umilințe incredibile asupra românilor. Nenumărate bătălii se petrecuseră și în localitățile din jurul Blajului și Zlatnei.
„Temeritatea prostimii valahe” astfel era numită acțiunea revoluționară a românimii. În acea perioadă o victorie totuși o constituise eliberarea din temniță a cunoscutului Piuariu.
În 20 octombrie 1760, Maria Tereza, la cerere, comunicase guvernului ardelean că va trimite o comisie care va examina plângerile ortodocșilor cerând moderarea tulburărilor.
Prin sinodul de la Alba Iulia, 14-18 februarie 1761, triumful răscoalei populare fusese considerat ca fiind pe deplin. Țăranii, cu miile alergaseră spre Alba Iulia iar autoritățile se pregăteau să preîntâmpine un posibil masacru amplasând câteva tunuri lângă zidurile cetății.
Se cerea: organizarea episcopiei ortodoxe și eliberarea luptătorilor supuși temniței grele pentru curajul de a-și apăra credința și datinile. O mulțime de preoți și țărani se întruniseră la sfat. Generalul Adolf Bucow, trimis de Maria Tereza să rezolve „cu sabia”diferendul pe tema religioasă, hotărâse exterminarea românilor din ținutul Bistriței care se vor împotrivi respectării unirii (cu Roma?), acțiune pe care Maria Tereza o aplaudase. Acel general însă nu avusese succes deoarece peste 127 de mii de familii de români se opuseseră cu înverșunare proiectului.
Timp de 17 ani s-au înregistrat aceste frământări revoluționare în care o mulțime de țărani și preoți pătimiseră batjocura, temnița și moartea în lupta pentru apărarea credinței și cutumelor sfinte. Se mai remarcaseră în această luptă Oprea Miclăuș din Săliște, preoții Moise Macinic din Sibiel și Ioaneș Popovici din Galeș arestați în 1752 și 1757. Alt preot fusese întemnițat la numai 24 de ani. Toți dispăruseră în cele din urmă. Bucur Bârsan și Radu Sabău întemnițați fiind, declaraseră: „pentru credința strămoșilor noștri suntem gata a suferi și mucenicie sau izgonire în altă împărăție dar legea nu o vom lepăda.”
Revoltele din Bistrița fuseseră înăbușite fără însă ca spiritul răzvrătirii pentru obținerea dreptății să poată fi stins. Și secuii reacționaseră. Satul lor fusese bombardat soldându-se cu peste 150 de morți, răniți și dispăruți.
Între anii 1688-1764, după măcelărirea secuilor, s-au înregistrat în istoria Transilvaniei nenumărate răscoale de durată și intensitate felurită la care participaseră toate elementele etnice dintre Carpați și Tisa, începând cu sașii-circumspecți și continuând cu ungurii, sârbii, românii și secuii. Cea mai puternică luptă fusese însă cea a românilor majoritari numeric pe acest teritoriu.
Luptele pentru păstrarea drepturilor de orice fel au avut ca punct declanșator așadar și dorința de succesiune a Mariei Tereza la tronul habsburgic ca și războiul de 7 ani al Prusiei.
Măsurile luate de Curtea de la Viena cu privire la starea țăranilor iobagi în special dar și din perioada lui Iosif II n-au făcut decât să întărească și îndârjească spiritul revoluționar de dreptate al românilor, cei mai urgisiți aflați pe teritoriul transilvan și nu numai.
După această perioadă, frământările bazate pe nemulțumirile amintite se înmulțiseră astfel încât urmaseră alți nenumărați ani de suferințe cumplite pentru români în special, care culminaseră cu instituirea de către Maria Tereza și mai ales de Iosif II în 1769 a unor soluții care să accelereze ritmul reformelor, libertatea tiparului și al religiei. Au fost urmările edictului de toleranță religioasă în țara Hațegului, țara Făgărașului și Oradea, ca și proiecte pentru desființarea iobăgiei în Transilvania.
Cu toate acestea, scânteia care încă mocnea în sufletul românilor generată de conștiința vechimii lor milenare moștenită de la daci și aproape suprimată aprindea spiritele lor și învolburarea lua aspecte dintre cele mai dramatice. Înstrăinarea lor sufletească, ca și aspectele de ordin economic ce planau asupra vieții românilor din Transilvania ca și din toată țara de altfel, au dus la declanșarea de rebeliuni de o amploare din ce în ce mai mare, pe măsura trecerii timpului. Țăranii din Apuseni se răsculau împotriva „acaparării prin vicleșug de către unii domni străini de neamul și legile românești de teritorii și drepturi de către un stat străin ale căror organe administrative și gospodărești nu aveau nici o înțelegere și nici o milă pentru populația de baștină a acestei regiuni muntoase.”
Ce urmase? O mare răzmeriță, un mare pârjol. Țăranii sub Horia, Cloșca și Crișan, nemulțumiți de ceea ce se petrecea, ieșiră cu furci și topoare împotriva tuturor asupritorilor. Erau profund nemulțumiți de acea neagră stăpânire străină, dar și autohtonă care, interesată fiind de protecție și beneficii se vânduseră acelora.
În vremea de-acum toate cultele religioase sunt îngăduite, creându-se chiar colaborări benefice între acestea în spiritul unor legi scrise și nescrise care nu fac decât ca enoriașii să se apropie și să se înțeleagă. Astăzi, divergențele au luat alte forme mult mai dăunătoare omenirii: sunt războaiele pentru supremație, obținerea puterii în scopul de a domina dar și lupta pentru acumularea de avantaje materiale. Totul în paralele cu schimbările climatice majore.
N.B. Cele de mai sus nu cuprind în întregime informații asupra evenimentelor petrecute în perioada amintită, acestea fiind doar spicuiri.
Elena Miron
