Dacă nu eram român, fugeam în România! Chiar și când sunt în Țară, tot îmi este tare dor de Țara Mea.
Ioan Vulcan
Ca urmare, visând vise visătoare printre muritori, am strâns cu „măturicea”, pe „fărașul” vieții mele, firimituri de amintiri cu gândul de a le oferi în dar tot mai puținilor și nestatornicilor mei prieteni, cititori „demodați” de ziare și reviste tipărite pe hârtie.
Vară, vară, primavară
În încercarea de a da uitării capricioasa iarnă, precum și întârziata primăvară, de cum a dat colţul ierbii cei mai vrednici și sărăcuți ţărani-plugari ardeleni au ieşit în câmp cu plugurile, grapele şi semănătorile trase de cai, iar cei mai înstăriţi fermieri cu puternicele lor tractoare şi maşinării de tot felul. Le ţin isonul muncii câmpului păsările călătoare ale cerului, revenite pe la cuiburile lor românești din îndepărtatele ţări calde. Şi este firesc să fie aşa de vreme ce, răsfoind filele calendarului anual bisericesc, aflăm că vineri, 21 mai, a fost pentru românii ortodocşi şi greco-catolici, Sfinții Mari împărați și întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena. Însă, la Sibiu, începutul anotimpului reînnoirii naturii şi a vieţii oamenilor a mai avut şi alţi mesageri, precum gingaşele flori de câmp din pajiştile înverzite ale Parcului „Sub Arini” și Pădurii „Dumbrava”, gazdă a Complexului Muzeal ASTRA al Artei şi Meşteșugurilor Traţionale Româneşti. Prestigioasa instituţie, unicat în Europa ca mărime, bogăţie şi frumuseţe, aflându-se în pragul împlinirii vârstei de 55 de ani, din care un deceniu dedicat unei „defuncte” Academii-Muzeale-Țărănești. Cea care încă mai are, ca primi membri de onoare, pe cei mai bătrâni și iscusiţi meşteri în arta olăritului, ţesutului, brodatului, cojocăritului, împletitului nuielelor de răchită, a paielor, papurei şi pănuşelor de porumb; în meşteşugul sculptării şi cioplitului lemnului; a picturii naive şi a celei de sfinte icoane, ca şi a încondeierii ouălor sfintelor sărbători de Paşti. Şi tot Sibiul medieval și-a trimis pe micile ecrane ale televizoarelor românilor, imaginile, în reluare, ale celei de-a 18-a ediţii a Festivalului Folcloric-Concurs al Tinerilor Interpreți de Muzică Populară Românească „Vară, Vară, Primăvară”, aşa cum se intitulează unul dintre cele mai vechi cântece populare românești, aflat în repertoriul mai tuturor formațiilor corale din așezările Mărginimii Sibiului. Autorul versurilor, precum și a liniei sale melodice, fiind diplașul Alexandru Cercel, trăitor între anii 1883-1973 în satul sibian Sebeșul de Jos, comuna Turnu Roșu. O altă secvenţă primăvăratică ne reamintește că bătrânii plugari ai satelor de pe lunga vale folclorică şi etnografică a Hârtibaciului, denumeau acest vechi şi frumos ţinut ca fiind cel al păstorilor vacilor şi bivolilor, precum şi al junincilor şi tăuraşilor de prăsilă, din cele mai valoroase şi productive rase. Şi erau într-atât de renumiţi gospodarii acelor sate, dintre Sibiu, Agnita şi Sighişoara, încât fiecărui anotimp al anului îi era rezervat câte un mare târg de bucate și de animale. Şi de fiecare dată găzduit de orăşelul Agnita, aşezarea mea natală fiind considerată capitala întregii văi, lungă de 110 de kilometrii şi străbătută, cândva, de vestitul trenuleţ de marfă şi de călători „Mocăniţa”. De acum încolo, la fiecare sfârșit de săptămână, voluntarii Prietenii Mocăniței ne invită în vagoane, pe traseul dintre Hosman și Cornățel. Și tot ei nu uită să ne roage a le da o mână de ajutor în repararea șinelor și traverselor, astfel încât peste câțiva ani să putem călători pe distanțe mai lungi, respectiv până în mijlocul satului vestiților cultivatori ai verzei de Cașolț, iar în sens invers până în halta de la intersecția drumului Tichindealului cu cel al Marpodului Și tot așa, câte un pic câte un pic, până se va ajunge aproape de Mohu și de Sibiu, cât și de fostele halte în care urcau sau coborau locuitorii satelor Coveș,Vărd, Benești, Ighiș, Vecerd, Bârghiș și Apoș.
Cu 81 de ani în urmă
Să ne închipuim că ne-am afla în Aula Festivă a Academiei Române, la orele amiezii zilei de 29 mai a anului 1940. Aflat în plină glorie literară, scriitorul năsăudean Liviu Rebreanu (n.27 nov.1894-d.1 sept.1944) este invitat la microfon să susțină tradiționalul discurs la primirea titlului de Membru de Onoare al înaltului forum științific și cultural al țării, cu eseul intitulat „Laudă țăranului român”. După epuizarea celor două ore protocolare oricărui demers academic de acest fel, atunci când întreaga asistență entuziasmată aplauda îndelung în picioare, autorul romanelor „Ion”, „Răscoala”, „Pădurea spânzuraților” și „Ciuleandra” face o largă plecăciune de mulțumire după care își tamponează tacticos fruntea cu batista de la butonieră și rostește următorul teribil avertisment peste timp: „Țăranul e începutul și sfârșitul poporului român. El nu pleacă nicăieri, nici de voie, nici de nevoie. El n-are unde să-și mute sărăcia. De fapt, țăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcție, ci poporul însuși, omul român. Pentru toată lumea, țăranul e sinonim cu România. Țăranul a rămas Român și sub barbarii cei vechi și sub cotropitorii ceilalți. De aceea e pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului național. Numai pentru că am fost neam pașnic de țărani am putut să ne păstrăm ființa și pământul”.
Notă: Numai că din păcate, tot mai mult se adeverește faptul că romancierul Liviu Rebreanu, fiul învățătorului copiilor plugarilor din Târlișua Năsăudului, a avut și încă mai are multă dreptate atunci când spunea că „Țăranul e începutul și sfârșitul poporului român”. Priviți, bunăoară, trista imagine a ulițelor și câmpurilor tot mai pustii ale satelor, cu casele și gospodăriile lor fără stăpâni; cu școlile fără elevi și bisericile fără preoți; cu dispensarele fără medici și oficiile poștale fără poștași; cu cărțile bibliotecilor fără cititori și cu cimitirele uitate de urmașii celor din morminte! Vindem pământurile străinilor de țară și de neam în loc să le lucrăm și să le cultivăm pentru a ne hrăni îndestulător, sănătos și ieftin.
Vechi biserici și zugravii lor ardeleni
Tot mai bătrâni şi tot mai puţini la număr, românii-plugari ai satului sibian Ţichindeal sunt bucuroşi că măcar se pot ruga bunului Dumnezeu între zidurile unei vechi şi frumoase biserici ortodoxe, a cărei înălțare se încheia în anul 1791, pentru ca la slujba religioasă de sfinţire să primească hramul de pomenire şi cinstire „Sfânta Cuvioasa Parascheva”. Douăzeci şi şase de ani mai târziu îi vor fi sfinţite picturile fraților Ioan și Alexandru Grecu din Arpașul de Jos al Munților Făgăraș și Podişului Mijlociu al văii Oltului. Era una dintre cele șase biserici zugrăvite atât cu sufletul, cât și cu mintea și cu mâinile lor iscusite. Celelalte fiind bisericile din satele sibiene Fofeldea, Ilimbav, Arpasu de Jos, Colun şi Săsăuşi. Așa se face că aproape toţi sfinţii pictaţi de ei au înfăţişarea tristă, plăpândă şi milostivă a ţăranului român ardelean iobag şi slugă pe moşiile grofilor unguri și baronilor sași. Şi cu toate că veşmintele lor par sărăcăcioase, ele au frumuseţea şi curăţenia straielor româneşti specifice fiecărui sat în parte. Drumul bolovănos pe care păşeşte desculţ Mântuitorul, chinuit de cruzii săi duşmani, purtându-și în spate greaua Cruce a viitoarei sale răstigniri, iar pe creştet Cununa cu spinii înroşiţi de sângele său, nu urcă către Muntele Golgota, precum glăsuieşte Biblia, ci spre cele mai înalte dealuri ale celor sase sate ardelene. Pietrişul cărărilor ce duc spre tot atâtea biserici şi cimitire este colorat în roşu, galben şi albastru și, astfel, prin creaţiile lor picturale, zugravii Grecu mărturiseau că acel pământ nu era străin, ci românesc şi transilvan. Facem cuvenita precizare că lucrarea lor creştinească se petrecea cu mult mai devreme ca cele trei culori să fi fost aşezate armonios şi oficial pe Drapelul Naţional al României. În picturile lor, femeile Mironosiţe, care deplângând suferinţele Fiului lui Dumnezeu răstignit pe Cruce, au chipul ţărăncilor românce ardelene, având pe creştete broboade şi năframe în culori cernite. Soldaţii care stau de pază la Mormântul lui Iisus Hristos sunt încruntaţi la chip și dolofani la trup, iar în mâini poartă suliţe lungi şi ascuţite. Ei sunt îmbrăcaţi în uniforme elegante de husari, fiind protejaţi în dreptul pieptului de zale strălucitoare. Aşa exprimau cei doi fraţi-zugravi suferinţele şi necazurile ţăranului român ardelean, asuprit şi mereu neîndreptăţit de stăpânirea străină din acele nu prea îndepărtate timpuri! Și o îmbucurătoare constatare: în vreme ce într-o biserică de mănăstire din ţinuturile alintate de poetul Mihai Eminescu ca fiind „Ale Moldovei de Sus”, coloritul picturilor-iconografice poartă denumirea universal recunoscută de UNESCO ca fiind „albastrul de Voroneţ”, într-una dintre bisericile zugrăvite de fraţii Grecu admirăm vestitul „galben de Fofeldea”, de unde şi aprecierea istoricului-academician Nicolae Iorga, care considera măiestria lor picturală „un adevărat miracol de credinţă creştină pe pământ Transilvan”!
Vechimea în timp al unui gest primăvăratec al Omului Om
Se spune cum că „Luna plantării arborilor” ar fi debutat în Statele Unite ale Americii în anul 1872, iar la noi în 1902, avându-l ca iniţiator pe învăţatul Spiru Haret (1851-1912), român de origine aromână, în acea vreme ministru al Cultelor şi Instrucţiunilor Publice. Omul care echivala cu trei neminiştri români din zilele noastre: cei ai Învăţământului, ai Culturii şi ai Cercetării Știinţifice.
Veselia tristeței
Timid, timid de tot, reîncep fetivalurile şi serbările câmpeneşti în care se cântă şi se joacă, se bea şi se mănâncă pe săturate și cu banii tot mai mulți. Dar se şi ceartă şi se înjură, pe gratis, de mama-focului. Iar dacă pandemiile oamenilor, ca și cele ale animalelor și păsărilor din gospodăriile țăranilor se vor liniști și mai mult, iar spitalizații și morții vor fi tot mai puțini la număr, atunci discotecile gălăgioase şi maneliste vor urca, din nou, din cluburile, cafenelele, barurile şi terasele oraşelor până în cele mai îndepărtate sate și cabane turistice. Și ca și alte dăți, pe măsură ce se întețește frecvenţa cântecului, jocului, dansului, nunţilor şi botezurilor, în ţară va continua să se fure cam tot ce se mai poate fura. Principala sursă de câştiguri ilicite fiind atât banul public, cât și munca şi comerţul la negru, ca şi „spargerea” locuinţelor, maşinilor, magazinelor şi bancomatelor. Ca urmare, majoritatea celor ce muncesc cu acte în regulă nu pot scoate țara nici din sărăcie și nici din batjocura şi tristeţea ei de ieri și de azi, de mâine și de poimâne!
Viața ca un mozaic pestriț
* Demult, demult de tot, atunci când s-o împărțit norocul fost-am eu dus cu zâsul! Și nu prea departe, ci doar puțin peste Munții Gutâiului, pe ulițele prăfuite și întinate ale satului Glod, de pe Valea Izei. Adică în acel mândru ținut al Maramureșului unde am avut norocul să-mi iasă în cale o parte dintre fetele și feciorii numeroasei familii a Petreușilor. Cele și cei care m-au încântat cu vocea, cu vioara, cu zongora, cu toba, cu broboada înflorată şi cu clopul lor împletit din paie galbene de secară!
* Dar războiul ăsta, în care poporul român este târât să lupte cu de-a sila împotriva lui, al cui să fie?! Că al meu și al tău, dragă românule, desigur nu-i. Tocmai de aceea te îndemn pe tine, cititorule de ziar, nu numai să cauți, dar și să găsești răspunsul cel mai adevărat cu putință! Și să-i numești cu glas tare pe marii vinovați ai acestei nedrepte lupte între frați!
* „Eminescu este marele nostru profesor de vise”; „Caragiale, dascălul nostru de luciditate”, iar autorul acestor gânduri scrise pe hârtie este inspiratul epigramist Ştefan Cazimir (n. 1932), pe adevăratul său nume, Strul Blumenfeld. Nimeni altul decât iniţiatorul, după ’89, a năstruşnicului Partid Liber-Schimbist, ajuns în Parlamentul României.
* Prin scrierile sale, „gânditorul din Răşinariul Mărginimii Sibiului”, cum este numit filozoful Emil Cioran, ne spunea că „Nu locuim într-o ţară, ci într-o limbă”! Mă întreb: oare așa să fie?! Pentru că niciodată nu ştii ce are în cap un filozof!
* Atât de mult a întârziat în a muri încât lumea a uitat că mai trăieşte! Așa se face că la groapa mormântului său au fost prezenți doar preotul cu tămâia cădelniței, cantorul cu cântecele și dricarii cu târnacoapele, lopețile și funiile.
* Avem automobile inteligente, super-robotizate şi dotate cu „GPS-uri” sofisticate. Însă, la ce folos toate astea, dacă drumurile şi şoselele noastre mai mult nu sunt! Dar pe care circulă şi mulţi şoferi imprudenţi și mult prea grăbiţi ca să ajungă oriunde, numai la destinaţie, nu! Şi o altă constatare: din ’89 încoace, autostrăzile şi centurile ocolitoare ale orașelor și satelor, nou construite, reprezintă o medie anuală de numai 7 kilometri.
Verdictul franţuzesc, vechi de 103 ani, al unui general militar
O întâmplare adevărată şi tare veche. Adică, încă de pe vremea Primului Război Mondial Iar acea întâmplare „ascunde” o surprinzătoare înţelepciune, prin morala ei de atunci și de acum! Ca urmare vă îndemn să citiţi cu răbdare ceea ce urmează să vă povestesc! Generalul Henri Mathias Berthelot (1861-1931), şeful misiunii militare franceze la Bucureşti, între anii 1915-1919, făcând cunoştinţă cu viteaza armată română, înainte de eroicile şi victorioasele ei bătălii de la Mărăști, Mărăşeşti şi Oituz (24 iulie-1 august 1917), împotriva armatelor germane, a rosti următoarea frază, scurtă şi categoică, precum o dreaptă, însă extrem de dură sentinţă judecătoreasă fără drept de recurs: „Dragi prieteni români, sunteţi admirabil de dezorganizaţi!”. În treacăt fie spus, nici armatele lor nu aveau să fie mai breze în faţa puhoiului armatei Kaizerului german şi al celorlalte Puteri Centrale. Nici chiar în durele încleştari de trupe şi de arme de pe Marna (5-14 sep.1914) şi de pe râul Somme (1916), ca şi în bătălia de la Verdun (feb.-iulie 1916, un mic orăşel din regiunea Lorraine, încheiată cu peste 700.000 de victime: morţi, răniţi şi dispăruţi). De fapt, aproape nicăieri unde au luptat armatele franceze, fie în războaie drepte (de apărare), fie în cele nedrepte (de cucerire), nu au avut sorţi de prea mari izbândă. Nici măcar în cele ale neînfricatului şi iscusitului împărat Napoleon Bonaparte, în campania sa din Imperiul Ţarist al Rusiei, ca şi împotriva englezilor. Și nici acolo unde, cu chiu cu vai, au subjugat ale popoare, prin forţa armelor şi a înşelătoriilor de tot felul, transformându-le în colonii francofone. La fel, cum au făcut şi englezii, proverbialii lor rivali-coloniali. Cei care au pus bazele Commonwealth-ului anglofon. În concluzie, ce ar trebui să înţelegem noi, românii, cei de acum, ca şi cei din viitor, din acestă întâmplare petrecută cu acel general francez, Berthelot? Nimic altceva decât că şi pe acea vreme, mai marii diriguitori ai acestei ţări (care încă se mai cheamă România), făceau de mântuială chiar şi lucrurile cele mai serioase şi grave! Exact ca şi acum. Nu degeaba un cetăţean român şi transilvănean, de etnie germană, a spus răspicat în limba oficială a statului că el vrea să facă „O Românie a lucrului bine făcut!”. După care, nefâcând mai nimic bun, timp de patru ani, s-a răzgândit și i-a spus celui de-al 2-lea slogan al său electoral prezidențial „Pentru o Românie normală”. Şi am văzut cum a început să se ţină de promisiunile făcute! Încurcându-se tăcând și poruncind arţăgos guvernaţilor şi consilierilor săi, însă fără să ofere soluţii de rezolvare a marilor necazuri ale țării. Dar și călătorind prin lumea largă zâmbitor, vesel şi costisitor!
„Nu există inimă mai mare pe lume decât inima care ştie să ierte”;
„Întrebările la care trebuie să răspunzi cel mai sincer sunt cele pe care ţi le pui singur”
Academicianul-matematician (Grigore Moisil, 1909-1973)
Joi, 21 mai, se împlineau 48 de ani de când am rămas doar cu valoroasa sa operă ştiinţifică şi cu amintirea dragă a celui care a fost nu numai un incontestabil academician şi mult apreciat matematician, ci şi un om de o surprinzătoare şi plăcută spiritualitate, specifică românilor inteligenţi şi omenoşi. Ceea ce presupune a avea nu numai un dezvoltat simţ al umorului ci şi curajul sincerităţi gândurilor tale scrise sau vorbite. Dovadă că a fost singurul dintre toţi reputaţii oameni de ştiinţă ai ţării care a declarat, în public, că nu este de acord ca doamnei Elena Ceauşescu să i se acorde titlul de academician în domeniul chimiei polimerilor. Şi cu toate astea i s-a acordat, iar dânsa , nu umai că l-a primit şi însuşit cu mare bucurie, dar l-a aşezat ca emblemă de mândrie înaintea numelui şi prenumelui său. Parţial o îndreptăţea la acest gest faptul că cu a sa mână de fier a făcut din ICCHIM Bucureşti un institut românesc cu cele mai prestigioase cercetări ştiinţifice pe plan mondial! Numai că, între timp, nici el nu mai există. Şi dacă ar mai fi existat, la ce folos de vreme ce marile combinate chimice sunt fie niște jalnice ruine, fie locul unor imense MOLURI străine. Cele care i-au trasformat pe românii harnici şi chibzuiţi din producători pricepuţi în înfocaţi cmpărători şi consumatori de te miri ce. De la produse alimentare dubioase calitativ şi fără gust, până la haine purtate şi nespălate. De unde şi balanţa comercială: export-import, mereu nefavorabilă României!
Câteva dintre vorbele şi gândurile înţelepte ale regretatului academician. * Ce este un pesimist? Un optimist bine informat. * Scaunele prezidenţiale sunt periculoase, ca un microb care se urcă la cap. * Cea mai mare schimbare ce se va petrece în Ministerul Învăţământului (n.a. Românesc) va fi atunci când nu se va schimba nimic. * Legile ţării nu interzic nimănui să fie imbecil. * Duşmanii se recrutează dintre prieteni. * Nimic nu costă mai mult decât neştiinţa. * Profesorul bun e cel care te face ca lucrurle grele să ţi se pară uşoare. * Greu nu e să ai dreptate, greu e să convingi pe alţii. Nu întodeauna e greu, ci numai când ai dreptate. Şi mai ales e greu să convingi pe cei care spun că s-au convins. * Matematica va fi limba latină a viitorului, obligatorie pentru toţi oamenii de ştiinţă. * Când îmbătrâneşt nu mai ai inimă, ai cord! * Un om la 20 de ani trebuie să fie admirat, la 30 apreciat, la 40 invidiat şi la 60 stimat. * Iubesc oamenii, începând cu mine. * Marele regret al vieţii mele este de a nu fi avut nici unul.
Ioan Vulcan-Agniteanul
