Un gând rostit şi memorat pentru ţara mea şi neamul meu, cel românesc…
Este acel gând care îşi are începuturile în îndepărtaţii şi sărăcăcioşii ani ai părinţilor mei şi ai copiilor lor. Trei la număr și toți stând așezați, în ordinea vârstei, în băncile aceleiași clase primare ale unei mici şcoli elementare din Râuşorul Ţării Oltului. La nici o lună de la creștineasca sărbătoare a Paștilor, sosise Ziua Regelui – 10 Mai a anului 1942. Atunci când înaltul cer senin, de deasupra Munţilor Făgăraş, cu crestele încă înzăpezite, era brăzdat de sclipitoarele avioane-bombardiere ale războiului, iar noi, copii-elevi, împreună cu părinţii şi bunicii noştri, îmbrăcaţi în costume populare, împodobite cu eşarfe tricolore, intonam în curtea şcolii melodia şi versurile Imnului Regal. După care bunii şi cuminţii noştri învăţători, regretaţii soţi Silvia şi Alexandru Dâmboiu, au prins a ne povesti povestea primului rege încoronat al României, Carol I, precum şi izbânzile militare de la 1877 ale eroicei oştiri române, obţinute pe redutele de la Plevna și Vidin împotriva turcilor-otomani, după care fratele meu, Vasile, elev eminent al clasei a IV-a, a doinit la fluier şi a recitat cu patos balada eroică „Peneş Curcanul”. Se cuvine, așadar, să fac și o scurtă actualizare a acelor dragi și îndepărtate amintiri, mai ales că Imnul Regal a fost interzis a se mai cânta, recita şi tipări pe hârtie începând cu anul 1947. L-am reauzit interpretat îngereşte de coriştii-elevi ai Liceului „Gheorghe Lazăr”, din comuna arădeană Pecica, formaţie prezentă la prima ediţie a Reuniunii Corale „Nicolae Hanzu” de la Gura Râului, sat al Mărginimii Sibiului. Ca urmare, ofer în dar cititorilor mei dragi transcrierea textului oficial al acelui Imn: „Trăiască Regele/În pace şi onor/De ţară iubitor/Şi-apărător de ţară./Fie Doamne glorios/Fie peste noi,/Fie în veci norocos/În război, război./O! Doamne Sfinte,/Ceresc părinte,/Susţine cu a Ta mână/Coroana Română!/Trăiască Patria/Cât soarele ceresc,/Rai vesel pământesc/Cu mare, falnic nume./Fie-n veci el fericit/De nevoi/Fie-n veci locuit/De eroi, eroi./O! Doamne Sfinte,/Ceresc părinte,/Întinde a Ta mână/Pe Ţara Română!”. Fac precizarea că versurile aparţin, asemeni baladei eroice „Peneș Curcanul”, poetului Vasile Alecsandri, dar și că ele au fost scrise în 1881, anul alegerii lui Carol I ca rege al României. Trei ani mai târziu, la încoronarea acestuia, Imnul şi linia sa melodică au fost preluate de compozitorul George Enescu, așezându-le în finalul partiturii încântătoarei sale „Poeme Române”. O, prestigioasă creaţie muzicală, inclusă în repertoriile mai tuturor spectacolelor artistice omagiale, între care și cele găzduite de Ateneul Român din București, cu ocazia fiecărei ediții a Festivalului Internațional „George Enescu”.
Din poezia „Trei feţe“:
„Copilul râde/Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
„Tânărul cântă/Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
„Bătrânul tace/Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”
„Luna florilor” mereu ne readuce aminte de Lucian Blaga (n. 9 mai 1895 – d. 6 mai 1961)
Un gând rostit şi scris, din multe altele încă nerostite şi nescrise
Îngândurat, precum era de o bună bucată de vreme, moşu’ Anghel, fost dascăl vrednic şi cuminte în satul său transilvan și sebeșean, Lancrăm, se întreba, într-o doară: „Ce rost are să ne mai naştem dacă şi aşa murim?! Pentru că mult prea repede viaţa trece în moarte, în urma noastră nerămânând decât numele scrijelit pe crucea mormântului, iar dacă bolile și războaiele năpraznice ar face să dispară omenirea, atunci n-ar avea cine să-l mai rostească!”
Ce cutremurător avertisment peste timpul numit „COVID-19”! Un gând rostit de acest cuminte fiu de plugari, demn urmaş şi rudă apropiată a unui vestit consătean de-al său. Însă şi cât adevăr în mintea lui ageră şi în sufletul său blând, de locuitor al satului în al cărui nume întrezărim măcar o picătură din fierbinţeala lacrimilor ce par a se prelinge din ochii nefireşti de albaştri, iviţi din coloritul zugrăvelei chipului lui Lucian Blaga, ce stă pironit într-un tablou atârnat sub grinda de lemn, crăpată şi înnegrită din tinda casei sale părinteşti, transformată în muzeu. Şi ce inexplicabile coincidenţe! Deopotrivă înălţătoare şi triste, din viaţa de numai 66 de ani a acestui om. Asemeni destinului răspândirii şi înţelegerii operei sale scrise, devenite, între timp, de însemnătate universală. Ca urmare, la un moment dat, Lucian Blaga a fost propus să fie distins cu premiul Nobel pentru literatură, argumentându-se că scrierile sale caută şi găsesc răspunsuri la întrebări negândite, nerostite şi nescrise de nici un alt pământean până la el. Tot așa cum se întâmplase și cu creațiile literare ale altor doi mari poeți ai neamului românesc: ploieșteanul Nichita Stănescu și craioveanul Marin Sorescu.
Omagiind împlinirea a 126 de ani de la naşterea lui Lucian Blaga şi 60 de ani de la moartea acestuia, mă rugam bunului Dumnezeu să-i facă ţărâna, de pe acoperământul mormântului său, cât mai uşoară, iar somnul cât mai lin. Şi creaţia sa literară şi filozofică nemuritoare, regăsită într-un izbutit vers închinat coloratelor şi înmiresmatelor flori ale lunii mai, anotimp ce se îngemănează cu datele calendaristice ale începutului şi sfârşitului vieţii amintitului poet-filozof. De veți cutreiera uliţele Lancrămului, atunci cu siguranță că îi veţi da dreptate când spune nu numai că veşnicia s-a născut la sat, dar și că „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/şi nu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/în calea mea/în flori, în ochi, pe buze ori morminte/ (…) eu cu lumina mea sporesc a lumii taină-/şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/nu micşorează, ci tremurătoare/măreşte şi mai tare taina nopţii,/aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/cu largi fiori de sfânt mister/şi tot ce-i neînţeles/se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari,/sub ochii mei-/căci eu iubesc/şi flori şi ochi şi buze şi morminte”.
Rerevedere
Români dragi ai țării mele, să nu uitați că din grea suferință a reînviat Mântuitorul Iisus Hristos!
După lungi şederi în îndepărtata şi trista străinătate, întrerupte doar de scurtele concedii de odihnă (majoritatea petrecute în ţara lor natală, România, din care plecaseră definitiv în Germania, în urmă cu 25 de ani), Hanelore şi Helmuth, doi soţi saşi ardeleni, cunoştinţe vechi de-ale mele, au sosit, din nou, în vizită în Agnita, oraş tare drag inimilor noastre! În primul rând că în el ne-am prăsit şi am frecventat grădiniţa şi şcoala generală. Ei vorbind perfect şi învăţând multă carte în ambele limbi: germană şi română, iar eu plecând mai departe, la învăţătură, spre Gura Barza Auriferă şi a Țebei revoluționare a Munţilor Apuseni. Ea, în Agnita, deprinzând meseria de tricoteză de ciorapi din fire de bumbac la fabrica „9 Mai”, alături de sora mea, Victorița, iar el, cea de mecanic de întreţinere la întreprinderea IMIX, fostă „Economica”. Tot în Agnita s-au născut și cei șase copii ai lor, din care patru fete: Hanelore, Ilse, Hermina și Rossemarie, iar băieții Helmuth și Kurt. Urmându-le exemplul, copiii au fost într-atât de „harnici”, în căsnicie, încât i-au făcut bunici de unsprezece ori, iar copiii-copiilor lor, străbunici tot de atâtea ori. Cu precizarea că fetele s-au căsătorit cu patru feciori români agniţeni, vurpăreni, coveșeni și ighișeni, iar frații lor sași cu fiicele unor țărani români din Dealu Frumos și din Chirpăr. Aşadar, iată-i, în acele zile de lună mai, din nou în Agnita noastră dragă! Au venit pentru a răspunde (precum o făcuseră de atâtea ori) invitaţiei unor oameni tare vrednici şi omenoşi. Cei care i-au rugat insistent la telefon să se gândească să rămână la ei cât or vrea şi putea de mult! În vară să facă dulcețuri la borcan din cireșe, vișine și rubarbără; în toamnă să pună la fiert zacusca, iar la copt vinetele; să umple butoiele cu mustul strugurilor la fermentat și varza delnițelor la murat. Apoi, în ajun de Crăciun, să taie şi să pârlească porcul şi să afume carnea, slănina, cârnaţii, pecia și chișca. Iar copiii lor să vină şi ei, cu toţi ai casei. Iar de n-or putea, atunci să facă bine să poftească în vizită în primăvara anului următor, de Paşti. Atunci când românii şi saşii frământă și coc aluatul cozonacilor, pitelor, lichielor și hencleșurilor; vopsesc ouăle găinilor și prăjesc friptura mielor. Îşi motivară rugăminţile prin faptul că era pentru prima oară când urmau să vină în vizită în dubla lor calitate de stră-străbunici. Şi cum rugămintea nu venea de la nişte cunoscuți oarecare, ci din partea unor prieteni vechi şi dragi inimii lor, repede au onorat invitaţia acelei familii de ţărani români agniţeni. Aceiaşi care le cumpăraseră casa şi gospodăria, înaintea plecării lor din ţară, urmându-şi copiii, ginerii, nurorile şi nepoţii plecaţi cu ceva mai devreme. Aşadar, le-o vânduseră lor pe bani puţini, cu tot ce nu avea nici un rost să ducă cu ei în Germania. Inclusiv cu vaca şi viţelul din grajdul de pe Climăs; cu scroafa cu purcei cu tot şi cu găinile ouătoare din coteţe; cu coşerul ştiuleţilor de cucuruz şi hambarul plin cu grâu; cu carul, plugul, grapa, semănătoarea, fânul şi otava din şură… Şi le-au mai dăruit încă ceva, ca plăcută amintire: copia după tabloul cu fotografia lor când erau miri, făcută în anul 1960 de maestrul-pozar al oraşului, din acele vremuri ale tinereţei lor şi a mea. Nimeni altul decât elegantul „Dom’ Popescu ploieşteanul”! Şi cum acei musafiri, aşteptaţi cu ospitalitate şi cu mare bucurie, sosiră de cu seară, iar Ana, gospodina casei, pregătise de-ale gurii pe pofta inimilor lor, ne prinseserăm în a povesti. Bărbaţii la un păhărel de ţuică bătrână din pere pădureţe şi din prune bistrițene, iar femeile, la unul de vişinată, cu toţii gustând, din când în când, câte-o bucăţică de brânză telemea sărată şi câte-o creastă de slănină afumată și „îmbunată” cu ceapă roşie dulceagă, dar şi cu câteva bune „dărabe” de pâine coaptă pe vatra cuptorului din fundul curţii. Iar când mămăliga a prins a clocoti în cirul ei gălbui, din oala de tuci, numai că îl auzim pe Helmuth (sasul-neamţ ardelean şi agniţean) că o roagă pe gospodina casei să-l lase pe el să-şi facă, singur singurel şi cu mânuţele lui, o mare şi mult aşteptată bucurie şi plăcere. Dornic să-şi reamintească de anii când era adolescent, iar apoi fecior, în casa bunilor şi mult regretaţilor săi bunici din satul Apoş, ca şi a părinţilor săi din Agnita! Adică să mestece el şi nu altcineva mămăliga cu făcăleţul; să o taie, tot el, felie cu felie, cu firul subţire de aţă din cânepă, prinsă de mânerul cărpătorului din lemn. Apoi, împreună cu soţia lui (fiică de ţărani plugari din Veseudul văilor Comlodului şi Hârtibaciului), să ungă cu unt de casă fundul cratiţei, punând în ea câteva felii zdravene de mămăligă, „despărţite”, între ele, cu puţină smântână acrişoară (luată de pe laptele pus la prins, în „oală de pământ”), dar să nu uite să pună şi multă brânză de burduf, după care să rânduiască cratiţa în „broatăr” (cuptorul sobei). Între timp, Ion, stăpânul casei, neuitând să se laude că are brânza de la oile sale aflate în turmele celor mai pricepuţi ciobani din Mărginimea Sibiului: fraţii Nicolae şi Ion Răspop, originari din Râu Sadului. În treacăt fie spus, familiile acestora având, fiecare în parte, două rânduri de case şi tot atâtea gospodării tare mândre şi bogate: cele moştenite de la părinţi şi de la socri, în satul lor natal, cât şi cele din preajma păşunilor şi a stânelor proprii, situate în hotarul satului Ruja. Şi în vreme ce în cuptor se rumenea mămăliga cu brânză, din ceea ce mai rămasese o „scufundarăm” în blidele adânci, şi o îmbucarăm, pe nerăsuflate, cu laptele rece de bivoliţă, muls şi fiert cu o seară în urmă. Gustarăm, apoi, bunătatea din cuptorul sobei de gătit, după care urmă o cană zdravănă cu vin dulceag-acrişor, rece ca gheaţa, adus din adâncul pivniţei lungă cât casa. Pe ei îi culcară ca nişte bebeluşi cuminţi în camera „din-nainte” (mereu gătită, în aşteptarea musafirilor statornici), iar pe mine, în cea transformată într-un fel de „Ladă de zestre”, cu un pat plin de perne, covoare şi ştergare ţesute la război, din fire de in, cânepă, lână şi bumbac, iar din loc în loc brodate cu fire negre şi albastre de borangic. Era nepreţuita lor comoară, păstrată din vechime! Dis-de-dimineaţă le veniră gazdelor băiatul, împreună soţia şi cu cei trei copii ai lor: două fete şi un băiat, elevi la Liceul „Brukenthal” din Sibiu, secţia germană. Şi cum era o zi de duminică, pornirăm cu toţii la sfânta biserică. Gazdele şi cu mine, la bisericuţa ortodoxă de pe deal, veche de pe la 1780, să-i ascultăm predica preotului paroh Jurcă, iar saşii la a lor „Biserică-Cetate Evangelică”, cea care, prin zidurile ei fortificate, atestă vechimea documentar-istorică multiseculară a Agnitei. Ne-am revăzut cu toţii la masa de prânz. Nu vă spun din ce bunătăţi se compunea, nu de alta, dar risc să vă lase gura apă! Recunosc nu numai că eu mi-am amânt, cu câteva ceasuri bune, plecarea spre casă, la ai mei, dar și că băuturile „beţive” nu le-am putut bea (eu fiind și reporter și şofer), gazdele punându-mi-le la „pachet”, în port-bagajul mașinii! Iar ca nu cumva să uit când anume se petrecea toată această plăcută rerevedere, mi-am datat însemnarea reportericească: Ioan Vulcan-Agniteanul, duminică, 28 septembrie 2015.
Profesia lui era extrem de rară: aceea de visător cu ochii deschiși și de călător cu pasul
În tinereţea lui liceală visase să devină student ba la filologie și istorie, ba la jurnalism și filozofie; să scrie şi să publice romane şi poezii semnate cu pseudonime literare; să călătorească prin lumea largă fără habar şi fără bani în buzunar; să se îndrăgostească imaginar şi iremediabil de toate femeile frumoase care îi vor ieşi în calea; să cânte serenade la flaut şi să recite sonete shakespeariene și versuri eminesciene sub balcoane părăsite, în aşteptarea apariţiei femeii viselor sale; să dăruiască sfaturi de viaţă trăită, nepretinzând în schimb decât o ţigară, o felie de pâine şi o cană cu vin; să nu se mai sature în a admira seninul înstelat al cerului şi albastra nemărginire a apelor mărilor. La bătrâneţe să fie paznic de far marin, făr de plată şi răsplată, încercând să călăuzească rătăcitele corăbii ale marinarilor; să asculte vuietul furtunos al valurilor sparte în digurile malurilor… Numai că toate aceste frumoase „nimicuri” importante aveau să se spulbere precum spuma înspumată a valurilor mărilor, prietenul meu de mare omenie şi de inepuizabilă fantezie, mereu ajungând mult prea târziu în locurile călcate de paşii lui sau cutreierate de mintea sa cuminte, a-tot-ştiutoare! Aşa se face că într-un târziu de noapte de mai, m-am trezit priveghindu-l de unul singur. În urma lui rămânând un nume fără renume, scrijelit pe crucea de lemn a unui mormânt de la margine de cimitir! Doar bătrânul preot, dricarul, ţiganca florăreasă şi groparii m-au întrebat cine-i acel om atât de trist şi de singuratic din coşciug! Eu răspunzând nimica, dând din umeri şi ştergându-mi cu dosul palmei tremurânde cea din urmă lacrimă pripăşită printre gene!
Deznodământ. Mă credeţi sau nu, dar eu nu ştiu a spune acum nici cât a trecut de atunci, nici ce nume purta cu adevărat amicul meu care nu mai este; nici unde-i cimitirul şi mormântul său. Şi poate de aceea, când văd trecând pe stradă anonime cortegii funerare ochii îmi lăcrimează, iar sufletul se întristează! Știu doar atât, că atunci când aşterneam pe hârtie aceste gânduri mai aveam de străbătut o noapte lungă de iarnă până la împlinirea unei anumite vârste înaintate. Și mai știu încă ceva, și anume: că acum am 86 de ani! Fi-vor, oare, mult prea mulţi, sau mult prea puţini?! N-am a şti a răspunde cu exactitate! Și ce bine-i că-i așa și nu altfel!
Şi totuşi, te iubim, draga noastră Simona dragă…
Chiar dacă n-ai mers mai departe nici în turneul de tenis de la Madrid și nici în cel de la Roma. Şi am să-ţi scriu nu numai de ce, dar şi pentru ce?! În primul şi în ultimul rând pentru că numai TU ne-ai mai rămas de îndrăgit, de stimat şi de îmbunat în această ţară atât de jalnic rânduită şi gospodărită! Doar TU, singură TU, îi mai aduni la un loc pe românii rătăcitori, determinându-i să își roage rudele și prietenii din țară să le trimită tricolorul în Roșu, Galben și Albastru pentru a-l flutura cu mândrie patriotică atunci când sportivii români concurează pe stadioanele lumii! Doar TU, singură TU, ne mai dai speranţa că vom fi uniţi măcar la Sărbătorile Naționale ale Poporului Român!
Notă: Ce teribil de săraci şi de necăjiţi putem fi, noi românii din România, dacă am ajuns ca un singur nume de fată, cu renume, să fie îndeajuns pentru a ne fi trezită în suflete chiar şi numai o fărâmă de nădejde în mai bine! Însă ce ne-om face atunci când nici TU nu vei mai fi ceea ce ești TU acum?! Adică: un frumos şi plăpând ghemotoc de fată care își face pe frunte și pe piept semnul creștinesc al Crucii, determinându-i pe copiii lumii să caute şi să găsească pe rotundul Globului Pământesc micul contur rotund și geografic al României!
Ioan Vulcan-AGNITEANUL
