Ioan Vulcan
Era în vara anului 1946
Atunci când blândul suflet al fiicei bunilor noștri vecini de case, de gospodării, de grădini și de pământuri de hotare, avea să se înalțe la Domnul. Țin minte, de parcă ar fi fost azi, că mai erau doar câteva zile până la absolvirea, împreună, a clasei a 4-a a școlii elementare din sat. Copii fiind, convenisem amândoi să rămânem aceeași buni colegi de bancă și la liceul din oraș, unde visam să ajungem. Dar n-a fost să fie precum vrea Omul, ci precum vrea Domnul! Îm amintesc că, copleșit de imensa tristețe care mă cuprinsese, n-am fost în stare să mă duc nici la priveghi și la sărăcusta serilor care au urmat înmormântării trupului ei firav. Auzeam, din „patul” fânului șurii, unde mă refugiasem cu acceptul părinților și fraților mei mai mari, cum tot satul o plângea și o jelea, în vreme ce eu nu-mi puteam stăpâni plânsul în hohote și suspine. Undeva, târziu, în acea primă noapte, am visat-o așa cum era ea în realitatea de până mai ieri: frumoasă, veselă și omenoasă. Au trecut de atunci 75 de ani, iar eu n-o pot uita și mereu îmi fac drum pe cărăruia ce duce la mormântul ei și al părinților săi și al tatălui meu. Pe ale lor morminte presar, în fiecare primăvară, viorele și narcise stelare, vara bujori mirositori, toamna trandafiri fără pic de spini, iar iarna, la Crăciun, rostesc o sfântă rugăciune și fredonez un colind. Și, de fiecare dată, sunt sigur că mă aude din mormânt și bunul meu tată. Acel Om-plugar, harnic și priceput. Cel care mi-a lăsat drept moștenire nu numai frumosul său nume românesc, acela de ION, dar și dragostea, priceperea și dorința de a lucra pâmântul râzând de bucurie și de a cosi ierburile câmpului doinind de fericire.
***
Apele în repezișurile limpezi și reci ale râurilor Vad și Toderița, Râușor și Sâmbăta, Viștea și Viștișoara, Cârțișoara și Cârța, Arpaș și Arpășel, Negoiu și Porumbacu își au locul ivirii lor în lumina zilei în puzderia izvoarelor săpate și adâncite în pântecele de granit ale stâncilor înalte ale Munților Făgăraș. Numai după aceea ele prind a coborî tumultos la vale, pentru ca într-un târziu să străbată grăbite ulițele a tot atâtor sate, purtătoare ale acelorași frumoase nume, urmând a se deșerta, rând pe rând, în tot mai puțin încăpătoarea și îndiguita albie a Oltului. Așa se face că începând din aval de Șercaia, de Mândra și de Șona, și până dincolo de Călimăneștii Mănăstirei Cozia și de Drăgășanii Vâlcei, turbinele salbei hidrocentralelor electrice produc lumina nopților întunecate ale locuitorilor orașelor și satelor, precum și forța mânării motoarelor uzinelor, fabricilor, morilor și joagărelor. Timp în care un dascăl-cronicar, fiu al satului natal a lui Badea Cârțan, îmi povestea, asemeni unui talentat literat, cam așa: „Râul satului nostru coboară din Căldarea stâncilor Bâlea, după care alunecă cuminte și încrezător pe lângă șoseaua în serpentine a Transfăgărășanului, de unde începe a ne povesti ceea ce a întâlnit el în lunga și obositoarea lui cale: despre verdeaţa codrilor și parfumul florilor albinelor, despre luciul pietrelor și zbaterea păstrăvilor, despre saltul caprelor negre și umbra pădurilor, despre limpezimea şi liniştea tumultoasă a apelor, despre dangătul clopotelor și glasul de toacă al lemnelor cântătoare ale Bisericii Sfintei Mănăstiri din pridvorul munților”.
***
„Atât de mult mă bucur când mai întâlnesc oameni ca mine. Ştii ce ţi-oi spune, Ioane?! Că bunătatea o făcut să ne întâlnim. Numai ea. Singură ea, bunătatea! Se zice că OMUL BUN şi VREMEA BUNĂ de puţine ori s-adună. Dar omul rău şi vremea rea totdeauna se-ntâlnea. Pentru că vezi tu, Onule, dragă, că nu ne-am întâlnit de-a lungul vremii, decât acum când amândoi suntem bătrâni. Tu, cu ceva mai bătrân decât mine!” (fragment din spusele cioplitorului popular în lemn, regretatul maramureşean Pătru Gogea Pupăză)
***
Supraviețuise acelei tainice lovituri a prietenului său din copilărie. Cel care venind din îndepărtate străinătăți bogate i-a „corupt” soția și copiii, păcălindu-i cu deșarte promisiuni. Acum nu mai avea pe nimeni mai apropiat de sufletul său decât trista lui singurătate.
***
De mult de tot, Maria, sora-învățătoare în satul ei natal, a vechilor mei prieteni buni, Ion și Alexandru Brad (Dumnezeu să-i aibă în paza Sa ocrotitoare), amândoi poeți și prozatori de mare talent, fii de vrednici plugari din Pănadea Blajului, îmi spune: „Precum știți, tata-i bătrân și noi, cei 7 copii ai părinților noștri, îmbătrânim în rând cu el. Când n-o mai fi nici dânsul ne va fi tare urât şi-n casă, și-n strana bisericii, şi pe ulițele satului. Peste tot”.
***
George Coşbuc, Sibiul şi Mărginimile sale
La 14/26 aprilie 1884, apare la Sibiu primul număr al ziarului Tribuna, ctitorie a scriitorului Ion Slavici (1848-1925) şi la care au mai trudit, în decursul anilor, condeieri precum George Coşbuc (1866-1918), Octavian Goga (1881-1938) şi Ion Agârbiceanu (1882-1963).
***
Motto: „Soarele parcă ne spune: iată-mă, nu sunt simbolul speranţei, sunt chiar speranţa, cât timp mergeţi pe două picioare şi mă vedeţi pe bolta albastră, încă nimic nu e pierdut pentru voi”;
„Inima omului e largă, oare de ce unii şi-o poartă strâmtă şi plină de ură?” (M.Preda)
41 de ani nu numai de la moartea fulgerătoare a lui Marin Preda (n. 5 aug. 1922, Siliştea-Gumeşti – d. 16 mai 1980, Mogoşoaia-Bucureşti)
dar şi de când vedea lumina hârtiei şi a cernelei tiparului romanul cu surprinzătorul titlu „Cel mai iubit dintre pământeni”. O măiastră scriere în care este reprodusă şi înţelepciunea biblică „Unde dragoste nu e, nimic nu e”. Autorul naraţiunii fiind acel talentat scriitor teleormănean, consătean cu al său erou Ilie Moromete, cel care povestind despre Om şi soarta lui în lume n-a avut de lucru şi a omagiat, mai întâi de toate, pe o micuţă şi neînsemnată gâză, multiplicată de Dumnezeiasca natură în miliardul de sute de miliarde al furnicarului tuturor muşuroaielor Pâmântului: „O furnică nu poate răsturna un munte, dar îl poate muta din loc încet, bucată cu bucată”. După care continuă cam în aceeaşi notă, spunând: „A şti să râzi în clipele tragice înseamnă a stăpâni tragicul”; „Nu am şti cât de frumos e cerul dacă nu ar avea nori pe el”; „Cine ştie pe dinafară nu poate să judece ce e înăuntru”; „Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră”; „Viaţa unui om e un şir nesfârşit de erori”; „Învaţă să nu te laşi umilit”; „Bărbatul trebuie cunoscut fără să te miri de ceea ce descoperi. Când dai de unul mai puţin rău decât ceilalţi, îl iei, nu mai stai pe gânduri”; „Puterea celui adevărat puternic, astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să n-o faci şi acela să nu ştie”.
În ceea ce urmează încerc să mă adresez ţie, tinere elev sârguincios la învăţătură sau student merituos în toate ale ştiinţelor şi ale artelor, trăgând nădejdea că ai nu numai ochi şi minte, dar şi mult suflet ca să-i poţi pricepe, cu adevărat, pe prietenii şi neprietenii romancierului Marin Preda! Sunt acele personaje trăitoare între filele unui întreg raft de bibliotecă cu cărţi pe nedrept părăsite și date uitării omenești! Nu, însă, şi de meticulosul biet anticar bătrân de la coţ de stradă sau tarabă de talcioc duminical! Optimist din fire, precum îl ştim, acel tăcut şi inteligent dascăl-pensionar va încerca să te convingă să alegi măcar o veche scriitură a clasicului Marin Preda. Şi vei constata că anticipând întrebarea ta nerostită, el îţi va spune că poţi da pe ea câţi bani vei vrea! Nu, însă, mai puţin de 1 leu, precum pe scrisul articolului meu!
Aşadar, rogu-te frumos pe tine cumpărătorule să-l priveşti atent pe acel bâtrânel timid, înălbit de gânduri, pentru că vei înţelege de ce este el atât de bucuros că ai ales mai mult de o „carte citită gata”, precum cea din rafturile demodatului său anticariat! Ba, chiar întreaga colecţie de romane pe care părinţii şi bunicii tăi le-au citit dându-le din mână în mână, într-atâta de greu erau de găsit de vânzare în librăriile acelor timpuri şi vremuri de mare emulaţie culturală! De nu ştii că ştii, atunci îţi şoptesc eu la ureche titlurile acelor cărţi ale lui Preda: „Moromeţii” (în două volume, anii 1955 şi 1967); „Risipitorii” (1962); „Instrusul” (1968); „Marele singuratic” (1972); „Delirul” (1975); „Viaţa ca o paradă” (1977) şi „Cel mai iubit dintre pământeni” (în trei volume, anul 1980). Şi să mai ştii că acel tăcut bătrânel-anticar nu ţi-a spus ţie, tinere, dar mi-a şoptit mie că e aproape sigur că lecturându-le vei uita, pentru o vreme, de toate enervantele şi plictisitoarele electronice, după care că vei regăsi cumintele drum al tot mai puţinelor biblioteci şi librării româneşti! Pentru că sunt acele romane de referinţă, care nu vor putea fi omise dintr-o viitoare istorie adevărată şi corectă a literaturii române! Precum şi dintre filele viitoarelor manuale şcolare şi liceale. Dar şi ale cursurilor de filologie şi de jurnalism universitar. Şi încă ceva: cu toate că (oficial) a avut trei soţii, romancierul a mărturisit (în scris) că prima dintre ele i-a fost cea mai dragă. Drept dovadă, îţi oferim, spre lectură şi luare aminte, doar un scurt fragment dintr-o mai lungă epistolă de dragoste, adresată frumoasei şi tinerei sale soţii, regretata poetă-actriţă Aurora Cornu, născută în data de 6 decembrie 1931, în satul prahovean Priviţa de Jos, moartă de curând la Paris: „Apa băută fără sete nu înlătură setea de mai târziu, ci te chinuie, prin amintirea ei, aşa cum mă chinuie pe mine acum săruturile luate la despărţire. Ele nu ţin loc dorinţei chinuitoare care mă stăpâneşte acum în amintirea de a te strânge la piept şi a sorbi bucuria de pe buzele tale iubite. Noapte bună trupului tău drag şi ochilor tăi frumoşi! Fii liniştită şi dormi. Odihneşte-te şi vino sâmbătă! Eu te iubesc atât de mult”.
P.S.: Şi cu toate că cei doi au divorţat după patru ani de căsnicie umbrită, uneori, de prea multă dragoste şi gelozie, ea va mărturisi: „Inima omului e o mare pe care se pluteşte ca pe vremea romanilor blestemând-o şi temând-o. Fără instrumente de precizie. Fără ultimele descoperiri tehnice”. „Până la Marin Preda nu am băgat de seamă că sunt frumoasă”. „Dumnezeu mi l-a dat pe Marin Preda, dar «Moromeţii» vi i-am dat eu. Eu am descoperit manuscrisul”. „Îl iubesc pe Marin Preda viu, mort şi până la sfârşitul vieţii mele”.
N-am de lucru şi mă întreb, într-o doară: oare ce zic, citind aceste rânduri, mulţi dintre făloşii şi bravii noştri „tineri ai Facebook-ului începutului mileniu 3”, de acum?! Fi-vor ei în stare şi capabili de astfel de trăiri omeneşti, mărturisite atât de frumos şi atât de sincer? Tare mă tem că nu!
Românii inventivi au prins a fabula…
Îndemnându-mă să lecturez varianta actualizată a mai vechii fabule „Greierele şi furnica”, iscusită creaţie literară a copilăriei mele, gândită şi scrisă de francezul Jean de La Fontaine (1621-1695), de la a cărei moarte, 13 aprilie, s-au împlinit 326 de ani. Ca urmare îmi propun să vă ofer doar două fragmente actualizate vremurilor noastre de acum:
- „Furnica munceşte din greu în arşiţa verii. Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă. Greierele zice că furnica e proastă, iar el o ţine întruna în petreceri, dansuri şi jocuri. Odată venită temuta iarnă, furnica stă la căldură şi mănâncă bine. Greierele, tremurând de frig, organizează o conferinţă de presă şi întreabă de ce furnica are dreptul să stea la căldură şi să mănânce bine, în timp ce alţii, mai puţini norocoşi, suferă de frig şi foame….”
- „Românii sunt şocaţi de faptul că, într-o ţară atât de bogată, unii sunt atât de săraci, că bietul greier e lăsat să sufere, în timp ce alţii trăiesc în huzur. Ziariştii fac interviuri în care întreabă de ce furnica s-a îmbogăţit pe spinarea greierului şi cer guvernului mărirea impozitelor furnicii şi să vadă dacă le plăteşte cum se cuvine şi fără întârziere. Se organizează mai multe mitinguri de protest în faţa casei furnicii, iar funcţionarii publici decid să facă grevă de solidaritate, 59 de minute pe zi pe o perioadă nedeterminată. Un filozof la modă scrie o carte (n.a. pe care o publică la celebra Editură Humanitas, a filozofului-comerciant Gabriel Liiceanu) în care demonstrează legăturile furnicii cu torţionarii de la Închisoarea din Aiud. Reacţionând la sondaje, guvernul emite o lege privind egalitatea economică şi o lege (aplicată retroactiv asupra perioadei de vară) de antidiscriminare. Impozitele furnicii sunt mărite şi furnica primeşte o amendă pentru că nu l-a angajat pe greier ca gestionar al cămărilor sale de alimente. Este înfiinţată o comisie parlamentară de anchetă care va costa 50 de milioane de euro. Casa furnicii este confiscată de autorităţi pentru că furnica nu are destui bani ca să-şi plătească nici impozitele mărite, nici amenzile şi penalităţile. Exasperată, furnica pleacă din România şi se instalează în Elveţia unde plăteşte impozite decente şi contribuie la bunăstarea elveţienilor. Televiziunile fac acum reportaje despre greierele care între timp s-a îngrăşat, consumând proviziile furnicii. În casa furnicii şi cu proviziile ei (alimente, băuturi, ţigări), greierele organizează în mod regulat întruniri ale artiştilor şi scriitorilor (de stânga şi de dreapta). Apoi, fosta casă a furnicii, devenită locuinţă socială pentru greier, se deteriorează pentru că acesta nu face nimic pentru a o întreţine. În final, greierele moare de supradoză cu etnobotanice. Casa este ocupată de o bandă de interlopi, care organizează cămătăria, prostituţia, taxele de protecţie, traficul de droguri, de carne vie, terorizând comunitatea. Poliţia e neputincioasă, în schimb, guvernul se felicită pentru asigurarea echităţii sociale în România şi aşteaptă fonduri europene, eventual din Elveţia…”.
Anna Karenina şi Greta Garbo (1905-1990)
Se împlinesc 86 de ani de când frumoasa, misterioasa, încântătoarea şi discreta actriţă suedeză Greta Garbo interpreta, pe platourile vestitelor studiouri cinematografice americane de la Hollywood, rolul vieţii sale. Şi o făcea ca nimeni alta până la ea, oferind viaţă, lumină şi culoare chipului adevărat şi caracterului ferm al femeii în general şi al rusoaicei în special. Totul într-o desăvârşită manieră regizorală şi artistică, astfel încât cred că l-ar fi încântat până şi pe exigentul şi imprevizibilul „părinte adoptiv” al Annei Karenina: contele-moşier şi scriitor rus Lev Nicolaievici Tolstoi, mort cu cinci ani mai devreme de a se fi născut actrița-interpretă a eroinei romanului său. O succintă fişă biografică a acesteia. Se naște la Stockholm, capitala Suediei, în data de 18 septembrie 1905, într-o familie modestă, pe numele ei adevărat de Greta Lovisa Gustavsson. La vârsta de nici 14 ani împliniți îi moare tatăl, fiind nevoită să îşi întrerupă studiile pentru a lucra ca vânzătoare într-un mare magazin de îmbrăcăminte. Văzând-o cât este de frumoasă şi de dezinvoltă, patronul respectivului magazin îi propune să joace într-un filmuleţ de reclamă comercială. Curând, însă, avea să fie remarcată de un reputat regizor-cineast, cu numele de Mauritz Stiller, distribuind-o în câteva filme artistice mute. De-a lungul întregii sale prodigioase cariere artistice va fi distribuită în nu mai puțin de 15 capodopere ale filmului cu sonor, între care: Anna Christie, Romance, Mata Hari, Grand Hotel, Vălul pictat, Contesa Walewska, însă gloria gloriilor avea să fie premirera mondială din anul 1935, cu filmul Anna Karenina.
Ioan Vulcan-Agniteanul
