E atâta necaz, sărăcie şi nedreptate, încât din toate dorinţele mele mi-a mai rămas doar una singură, tot mai urgentă şi mai adevărată. Îmi vreau ŢARA înapoi! Tot așa de frumoasă, tot atât de bogată și de cuminte cum a fost ea când eram copil, iar apoi om în vârstă și bătrân. Neîncrezător în vremea și în vremurile de acum și în cele viitoare, Ion Românul continuă să se întrebe într-o doară: oare în ce primăvară și vară, dar și în care an, fi-va niţel mai bine țării mele și neamului meu cel românesc?!
România prezumţiilor de nevinovăţie…
Cu toate că hoţii continuă să o jefuiască, iar duşmanii din născare să o batjocorească, năravul din fire al procurorilor seamănă tot mai mult cu verdictele judecătorilor, iar cel al recuperatorilor-executori ai averilor ilicite cu bişniţarii-cămătari. De unde trista şi enervanta constatare cum că nici actuala Uniune Europeană, nici fostul Tratat de la Varşovia, nici NATO, nici SUA, nici ONU, nici Grupul de la Vişegrad, nici ungurii, nici ruşii, nici nemţii, nici francezii, nici olandezii, nici englezii şi nici alţi străini de limbă şi de neam nu ne-au duşmănit şi ne-au vrut şi ne vor atâta rău aşa cum ne duşmănim noi între noi şi ne facem rău unii altora. Iar această bubă coaptă şi rău mirositoare nu-i nici de azi şi nici de ieri, ci dintotdeauna şi pentru totdeauna. Pentru că dacă am fi mai cuminţi la minte şi mai patrioţi la inimă, atunci nu ne-am lăsa aţâţaţi de propria noastră duşmănie şi prostie. Şi am avea o ţară precum Raiul Raiurilor pe Pământ! Dar nu-i să fie aşa! Dovadă şi că de prea multă vreme, atunci când prin alternanţă vin la putere guvernanţii, politicienii şi prezidenţiabilii aceştia reuşesc să ne convingă că ne este mai bine, când de fapt ne e tot mai rău. Iar românul refuză rezistenţa inteligenţei sale la prostie tocmai la depunerea candidaturilor, iar apoi în faţa urnelor de vot. Iar pentru a ne domoli, cât de cât, necazul şi supărarea vă ofer, pentru început, lectura următoarelor înţelepciuni ale unui înţelept şi tare bătrân oier-plugar. Ia auziţi ce-mi spunea, acum ceva vreme:
– „Sunt multe şi felurite schimbările din lumea asta mare… Când în bine şi ferice, când în mai puţin bine sau în tare rău. Numai mândrul şi drăguţul Soare tot de la Răsărit răsare şi la Apus apune”. Aşa gândea, cu voce mai mult şoptită, ca pentru sine, cumintele şi omenosul Dumitru Ştef „al Ciobanului”, trecut la cele veșnice dincolo de vârsta lui de 95 de ani, locuitor al satului Gura Râului, aşezare rânduită să stea de strajă românismului transilvan în chiar inima înaltei Mărginimi montane a Sibiului. Un ţăran-oier recomandat de faptele sale de mare ispravă, inclusiv de cei trei ani de cătănie în Regimentul de Gardă al Regelui Mihai I al României.
– Într-un sat sibian de oieri, putred de bogaţi, se anunţase o mare petrecere, cu mâncăruri şi băuturi care mai de care mai scumpe şi mai sofisticate. Inclusiv cu „icre negre”. Dar şi cu o vestită şi tare costisitoare orchestră. Şi iată că apar soliştii vocali şi instrumentişti: şase la număr. Toţi, soţi-soţii. Fiecare pereche în câte un BMW, nou nouţ şi de aceeaşi culoare argintie. Şi cu numere identice de înmatriculare, BMW, doar cu câte o cifră diferență. De la 1 la 3. Uimit de umirea sa şi intrigat de intrigarea „muzicienilor-oaspeţi”, primarul acelei localităţi îi întreabă de ce şi-au cumpărat acelaşi tip de maşină. Acordeonistul-manelist tuciuriu îi răspunde că, pentru ei, cele trei litere BMW înseamnă tot atâţia mari compozitori ai lumii: Beethoven, Mozart şi Wagner. Încă o dovadă că prostul nu-i destul de prost dacă nu-i şi fudul!
– O veche şi incredibilă întâmplare, petrecută în preajma încheierii celui de-al Doilea Război Mondial. Aflând că intelectualitatea românească din Bucovina de Nord urmează să fie deportată, de către administraţia pro-rusească, în îndepărtatele ţinuturi siberiene, un tânăr şi descurcăreţ învăţător se „autoexilează” într-un cătun îndepărtat al Republicii Sovietice Tadjikistan. Combinând limba rusă cu expresii cât mai latinizate, luate din româna lui maternă şi paternă, îi convinge pe părinţii copiilor şcolari că este profesor de limba franceză. Numai că habar nu avea de acea limbă. Astfel că, în prezent, localnicii, trecuţi de 50 de ani, o „rup” binişor nu în limba franceză, ci în româna cu accente moldoveneşti a „deghizatului” lor profesor. Şi cu toate că este cunoscută această întâmplare, localnicii îi poartă răposatului învăţător o deosebită stimă!
„Şi când eşti tristă, Doino, tu inima mi-o frângi…“
In memoriam, George Coşbuc (n. 20 sept. 1866, Hordou, Năsăud – d. 9 mai 1918, Bucureşti)
Bunule român, nu uita ca în zorii zilei de duminică, 9 mai, să îţi „clăteşti” ochii somnoroşi în roua parfumată a florilor de mai şi să îţi iuţeşti ritmul bătăilor inimii tale fierbinţi, fie şi numai cu lectura uneia dintre încântătoarele poezii ale lui George Coşbuc. Nu de alta, dar acea dată calendaristică ar trebui să stea mereu în calea neuitărilor vrednicului fiu al Ţării Năsăudului, trecut la cele veşnice într-o astfel de zi, însă cu 103 de ani în urmă. Aşadar, se stingea din viaţă un talentat şi patriotic poet, cel care şi-a inspirat inegalabila sa operă literară din datinele străbune ale satului transilvan ca şi din trudnica muncă şi viaţă a ţăranului român. Iar dacă tu, cititorul de gazetă săptămânală „Mesagerul de Sibiu”, te vei plânge cumva de uituca ta memorie şcolară şi liceală, sau de lipsa din biblioteca personală a vreunui volum din versurile lui nemuritoare, îţi ofer, în ceea ce urmează, doar câteva dintre stihurile măriei sale poetul. Şi nu uita, ca atunci când cutreieri ţara, să te reculegi în faţa busturilor cu chipul său care îţi ies în cale. Aşadar, îţi propunem un imaginar „recital” liric-gazetăresc: „…Pe umeri pletele-i curg râu -/Mlădie ca un spic de grâu,/Cu şorţul negru prins în brâu,/O pierd din ochi de dragă./Şi cînd o văd, îngălbinesc;/Şi cînd n-o văd, mă-mbolnăvesc,/Iar când merg alţii de-o peţesc,/Vin popi de mă dezleagă/La vorbă-n drum, trei ceasuri trec -/Ea pleacă, eu mă fac că plec,/Dar stau acolo şi-o petrec/Cu ochii cât e zarea,/Aşa cum e săracă ea,/Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,/Dar oameni răi din lumea rea/Îmi tot închid cărarea…” („Numai una!”, 1889); „…E lung pământul, ba e lat,/Dar ca Săgeată de bogat/Nici astăzi domn pe lume nu-i,/Şi-avea o fată,- fata lui-/Icoană-ntr-un altar s-o pui/La închinat…” („Nunta Zamfirei”, poem inspirat în anul 1889, probabil de o întâmplare reală petrecută în Gura Râului, din Mărginimea Sibiului, acolo unde adeseori venea, în prelungite popasuri creative, la ospitaliera familie Manta, a părintelui paroh ortodox al acelui pitoresc sat de munte); „…Azi am să-ncrestez în grindă-/Jos din cui acum, oglindă!/Mama-i dusă-n sat! Cu dorul/Azi e singur puişorul,/Şi-am închis uşa la tindă/Cu zăvorul…” („La oglindă”, 1890); „…Pocnind din bici pe lîngă boi,/În zori de zi el a trecut/Cu plugul pe la noi./Şi de pe bici l-am cunoscut,/Şi cum ţeseam, nici n-am ştiut/Cum am sărit şi m-am zbătut/Să ies de la război, (…) Om bun ca dânsul nimeni nu-i,/Şi pentr-o vorbă rea ce-i spui,/El toată ziulica lui/Munceşte supărat!…”(„Pe lângă boi”,1891); „…Avea şi dânsul trei feciori,/Şi i-au plecat toţi trei deodată/La tabără, sărmanul tată!/Ce griji pe dânsul, ce fiori,/Când se gîndea că-i greu războiul,/N-ai timp să simţi că mori…” („Trei, Doamne, şi toţi trei”, 1891); „…Zările, de farmec pline,/Strălucesc în luminiş;/Zboară mierlele-n tufiş/Şi din codri noaptea vine/Pe furiş…” („Noapte de vară”, 1892); „…Eu mi-am făcut un cântec/Stând singură-n iatac -/Eu mi-am făcut un cântec,/Şi n-aş fi vrut să-l fac,/Dar fusul e de vină,/Că se-nvârtea mereu,/Şi ce-mi cânta nainte/Cântam pe urmă eu…” („Cântecul fusului”, 1893); „…Nu plîng că mi-e de Leana teamă;/De ciudă plîng eu numai, mamă./Cuvintele ei nu le ieu/În samă,/Dar mi-e ruşine şi mi-e greu/Că scoală satu-n capu meu./Ea duce sfat din casă-n casă/Că n-am broboadă de mătasă,/N-am şorţi cu flori – şi dacă n-am,/Ce-i pasă?…” („Duşmancele”, 1893); „…Ce urmă lasă şoimii-n zbor?/Ce urmă peştii-n apa lor?/Să fii cât munţii de voinic,/Ori cât un pumn să fii de mic,/Cărarea mea şi-a tuturor/E tot nimic!/Că tot ce eşti şi tot ce poţi,/Părerea-i tot, dacă socoţi- /De mori târziu, ori mori curând,/De mori sătul, ori mori flămând,/Totuna e! Şi rând pe rînd/Ne ducem toţi!…” („Moartea lui Fulger”, 1893); „…Nimic nu-i mai de râs ca plânsul/În ochii unui luptător./O luptă-i viaţa; deci te luptă/Cu dragoste de ea, cu dor…” („Lupta vieţii”, 1894); „…Tu te plângi că milă nu-i?/Mai aştepţi tu mila lui?/Haina el ţi-o ia din cui,/Pânea de pe masă./Casa ta, şi ei stăpâni!/Prindeţi ce vă cade-n mâini,/Şi loviţi la mir, români,/Că-i la voi acasă…” („In Opressores”, 1894)
„Pământule, dă-mi aripi:/săgeată vreau să fiu, să spintec/nemărginirea,/să nu mai văd în preajmă decât cer,/ deasupra cer, şi cer sub mine” („Poemele lumii”, 1919)
Lucian Blaga: dublă omagiere (n. 9 mai 1895, Lancrăm – d. 6 mai 1961, Cluj)
În vreme ce piscurile înalte ale Munţilor Făgăraş, ca și cei ai Cindrelului continuă să poarte mai vechiul şi mai noul acoperământ alb şi greu al zăpezilor unei lungi ierni şi capricioase primăveri, în şesul Podişului Transilvan au prins a înmuguri salcâmii şi teii, pitoreasca lor înfățișare prevestind acel anotimp în care cea dintâi decadă a lunii mai ne îndeamnă să ascultăm nu numai blânda glăsuire a poeziei şi simfonia muzicii covorului floral multicolor, dar şi să medităm, cu nostalgică aducere aminte, la chipul frumos şi gânditor al unui vrednic fiu al satului care poartă în al său nume de renume căldura lacrimei. „Omul printre Oameni” fiind poetul-filozof Lucian Blaga, născut ca ultimul din cei nouă copii ai soţilor Ana şi Izidor, părintele-paroh al multisecularei biserici ortodoxe a Lancrămului-Văii Frumoase a Sebeșului, sat mândru din vecinătatea legendarei Cetăţi a Albei-Iuliei Marii Uniri. Aşa se face că, de fiecare dată, ziua de 9 mai are o dublă şi inedită semnificaţie în povestea vieţii amintitului căturar ardelean. Este nu numai data calendaristică a ivirii sale în lume, ci şi ziua înmormântării trupului său în pământul reavăn al cimitirului satului natal, tristul moment funerar petrecându-se cu 60 de ani în urmă, atunci când autorul „Poemelor lumii” avea să lase moştenire generaţiilor viitoare o operă filozofică şi poetică de însemnătate universală. Pentru că scurta-i viaţă i-a fost rodnică în scrieri ştiinţifice şi în cele ale creaţiei literare; bogată în împliniri didactice-universitare la Cluj şi la Sibiu, precum şi în eforturi culturale şi diplomatice de reprezentare cu cinste a intereselor ţării sale în unele dintre capitalele statelor europene. De fiecare dată, atunci când îl aniversăm sau îl comemorăm religios, consătenii săi dragi nu uită să presare pe mormântul său și al soției sale, precum și al părinților acestuia, buchețele de narcise stelare, rugându-se ca bunul Dumnezeu să-i ocrotească şi să-i odihnească în pace, cântându-le: Hristos a Înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând!
Diversități
Sărbătoarea creştinească și populară la români, denumită „Paştile blajinilor”, cade într-o zi de luni a săptămânii de după „Duminica Tomii”, denumită şi „Duminica Sfântului Apostol Toma”. Datina spune că bunul creştin se duce în acea zi la cimitir unde împarte mâncare şi băutură în memoria celor dispăruţi. Mulţi dintre cei ce ţin la datină cred că ceea ce se consumă la cimitir va ajunge şi la cel mort. Astfel că, pe lângă ouăle roşii şi cozonacii de Paști, în cimitir este adus și grătarul pentru mici şi frigărui. Ba mai mult, se aduc şi lăutari, considerându-se că mortul s-ar bucura şi de puţină muzică. De unde și trista constatare că nesimţirea tolerată mult timp devine tradiţie!
Muntele şi oamenii lui de altădată. Cei care, din primăvară și până târziu, în toamnă, îşi creşteau vitele și oile pe înaltele și înfloratele păşuni, dar și cei care nu uitau datina creștinească și străbună de a-și îngroapa morţii în grădinile caselor, lângă Sfintele Cruci de la căpătâiele mormintelor plantând și îngrijind câte un puiet de tei, dacă era femeie; de stejar roșu sau de gorun, dacă era bărbat.
Odată cu înavuțiții Europei au izbutit să iasă din friguroasa primăvară-iernatică până și sărmanii și flămânzii migranți ai Asiei și Africii. Numai că, din păcate, cu toții, au rămas și am rămas captivii pandemiilor, ca și ai celorlalte boli și necazuri ale oamenilor, animalelor și păsărilor pământului și văzduhului.
Nu vi se pare că Pământul se învârte tot mai anapoda?! Dovadă că într-o noapte din miez de primăvară, uitându-mă pe geamul casei mele, am văzut că în grădina cu narcise și lalele înflorite ningea și viscolea cu fulgi mari, iar vecinii aprinseseră focurile în preajma caișilor, cireșilor și vișinilor înfloriți, doar, doar le vor salva fructele.
Sunt de părere că a ponegri și înjura Ţara e ca şi când ţi-ai bate joc de MAMA dătătoare a vieții tale. Sunt sigur că ăsta-i principalul motiv pentru care eu o dezmierd spunându-i Românica. Îmi aduc aminte că buna și frumoasa mea colegă de bancă școlară primară vorbea cu mult dor despre mama și bunicile ei și m-a determinat și pe mine să fac la fel. Și tot ea mă îndemna spunându-mi să ne bucurăm bucurând pe alţii.
În timpul răspândirii virusului mortal COVID-19, în România au fost făcute mai multe feluri de donații în bani, în aparatură medicală și în materiale sanitare, iar ele au fost, după cum urmează: nesilite și benevole; silite și mascate. Cert este că visteria statului s-a micșorat cu multe sute de miliarde de lei.
De câte ori ajung în casa și în camera copilăriei mele visez cu ochii deschiși, pe când în cea a familei mele de la oraș meditez, râmânând treaz ore în șir, căznindu-mi memoria să facă rezumatul vieţii trăite și muncite. Și nu pot să uit că printre copiii mamei mele sunt al treilea, din cei 11 câți am fost, cândva, cu toții.
În nevacanța școlară din vara anului trecut am cunoscut un băiețel sărac dintr-un cătun al Mărginimii Siibiului, care a urcat la o stână din Munții Cindrelului ca să dea oile în strungă, iar ciobanii să le mulgă. Mi-a mărturisit că stăpânul oilor, un jinar de treabă, i-a promis că la toamnă va da familiei sale un butoiaș plin cu telemea sărată și o remorcă plină cu lemne de foc gata tăiate, iar cumințenia și hărnicia lui vor fi răsplătite nu numai cu o pereche de ghete și cu un rând de haine călduroase pentru iarnă și nou-nouțe, dar și cu câteva miuțe de lei și o tabletă cu care să continue ciclul șolar gimnazial. Și astfel, va putea avea grijă de cei cinci frați ai săi mai mici, precum și de bunica lui chinuită de o lungă și dureroasă boală. Mai zilele trecute m-am revăzut cu acel băiețel și mi-a mărturisit că, între timp, are în turma stăpânului acelei stâne și zece mieluțe ale sale care vor făta la anul!
Castelul Peleş din Sinaia. „Poziţionat în peisajul idilic al Munţilor Carpaţi din România, Castelul este o construcţie de poveste. Începută în 1873, construcţia lui avea să fie una internaţional-poliglotă. În sensul că italienii erau zidari, românii construiau terase, ţiganii erau hamali, albanezii, grecii și cehii lucrau în piatră, germanii şi maghiarii erau tâmplari, turcii ardeau cărămizile, inginerii polonezi și francezii desenau, iar englezii măsurau… Se pare că 14 limbi străine se auzeau printre muncitori”. Toate aceste mărturisiri scriitoricești aparțin frumoasei și inspiratei regine Elisabeta a României. Cu precizarea că amintitul castel a devenit reşedinţa de vară a regilor României, el fiind construit la dorinţa regelui Carol I al României (1866-1914), după planurile arhitecţiilor Johannes Schultz şi Karel Liman, el fiind decorat de J.D. Heymann din Hamburg, împreună cu August Bembe, din Mainz şi de Berhard Ludwig, din Viena.
Ioan Vulcan-Agniteanul
