Ioan Vulcan
182 ani de când se năștea primul rege încoronat al României (n. 8/20 apr. 1839, Sigmaringen, Germania – m. 10 oct. 1914, Sinaia)
Trăitor și conducător până la vârsta de 77 de ani împliniți, fiind considerat, în acea vreme, decanul de vârstă al tuturor monarhilor Europei. Poate și de aceea bunul Dumnezeu l-a fericit și ocrotit să închidă ochii, pentru totdeauna, pe patul său din mult îndrăgita lui reşedinţă de vară: Castelul Peleş din Sinaia, zidit din a sa poruncă. Așadar, au trecut 182 de ani de la ivirea în lume a celui dintâi rege al Principatelor Unite ale României, un fel de organizare teritorial-administrativă care se voia a fi un fel de mică unire a celor mai mulţi vorbitori ai limbii române, cu toate că lipsea populaţia cea mai numeroasă a Ardealului, Bucovinei şi Basarabiei. Adică: românii acelor mai străvechi ţinuturi româneşti. Dar care, oficial, se vor alătura patriei-mame, rând pe rând, culminând cu Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia. Însă ceea ce avea să fie până atunci, reprezenta începutul formei statale pecetluită la 24 ianuarie 1859, sub sceptrul principelui Alexandru Ioan Cuza (1820-1873). Cel care, după nici şapte ani de la începutul domniei sale, va fi nevoit să abdice, „consimţind” să se autoexileze în oraşul universitar german Heidelberg. Acolo unde avea să moară la 15 mai 1873, atunci când abia împlinise vârsta de 53 de ani. Între timp, politicienii liberali, ostili lui şi ideilor sale înnoitoare şi reformatoare, au adus, ca domnitor, iar apoi ca viitor prim-rege al României, un principe german, făcând parte din vechea şi prestigioasa spiţă nobiliară şi monarhică a Hohenzollerilor de Sigmaringen.
Ajungând la acest aspect, mă gândesc că este nu numai locul, dar şi momentul cel mai nimerit de a face plăcuta precizare că regele Carol I s-a grăbit să deprindă cât mai repede cu putinţă atât vorbirea corectă şi fluentă a limbii române, cât şi să o scrie aproape perfect gramatical. Iar ca să vină în ajutorul dorinței sale, preotul Miron Cristea (1868-1939), întâiul viitor Patriarh al României Mari (originar din Stâncenii-Topliţei văii superioare a Mureşului), îl recomandă ca dascăl-îndrumător şi sfătuitor al regelui pe cărturarul ardelean August Treboniu Laurian (1810-1881), cel care, între timp, se stabilise în Bucureşti. Cu precizarea că era unul dintre fiii de seamă ai Fofeldei, sat de pe valea sibiană a Hârtibaciului, meleagurile mele natale. Cărturarul care avea să fie nu numai unul dintre principalii iniţiatori ai înfiinţării Academiei Române, dar şi unul dintre membrii-fondatori şi prim-preşedinte al Asociaţiunii Transilvane ASTRA.
Să vedem, în continuare, cam ce a reprezentat pentru România şi românii ei cei 48 de ani de domnie ai acestui destoinic rege, de origine germană! În primul rând, în timpul lui a fost obţinută răsunătoarea victorie militară comună româno-rusă în războiul purtat, între anii 1877-1878, împotriva armatelor turceşti, la sfârşitul căruia România nu numai că îşi câştigă, pentru prima dată, independenţa de stat, dar, conform tratatului de pace parafat, primeşte atât vechiul ţinut românesc şi creştinesc al Dobrogei, cât şi unele provincii situate mai la sud de Dunăre. Pierde, în schimb, în favoarea Rusiei Ţariste, sudul Basarabiei. Curând după aceea, în ţară se simte o pronunţată redresare economică, în paralel cu punerea bazelor unor instituţii vitale viitorului stat modern. De asemenea, începe să prindă contur îndrăzneţul proiect al inginerului-arhitect român Anghel Saligny (1854-1925). Respectiv: arcuirea peste cele două maluri ale apelor Dunării, între Feteşti şi Cernavodă, a celui mai lung pod feroviar al Europei de atunci. Din aceeaşi perioadă istorică datează şi construirea, la Sinaia, a Castelului Peleş. O bijuterie arhitectonică de o cuceritoare eleganţă! Însă între cele mai nedrepte şi triste nerealizări ale anilor domniei lui Carol I se află înnăsprirea, peste măsură, a exploatării ţăranilor-clăcaşi şi a celor iobagi de pe pământurile boierilor-moşieri latifundiari. Stare socială şi agrară nefirească şi intolerabilă, urmată de declanşarea şi reprimarea sângeroasei răscoale a ţăranilor români din iarna şi primăvara anului 1907. Şi în vreme ce tragica răzmeriţă, cu mii şi mii de morţi, avea să fie anticipată de poezia „Noi vrem pământ”, a năsăudeanul George Coşbuc (1866-1918), poezie nebăgată în seamă de către autorităţi, un alt talentat scriitor al aceloraşi meleaguri, prozatorul Liviu Rebreanu (1885-1944), descrie atât greaua povară a traiului zilnic al ţăranului român, cât şi permanenta lui dragoste pentru pământ (deopotrivă a ţăranului muntean şi moldovean, dar şi a celui ardelean, asuprit atât economic, cât şi etnic şi religios). Sunt poveşti şi poveţe memorabile, descrise cu măiestrie în sutele de pagini ale romanelor „Ion” şi „Răscoala”. Primul, tipărit în anul 1920, pentru care autorul este ales membru al Academiei Române, iar cel de-al doilea, apărut în anul 1932, este voit lăsat într-o nefirească uitare de mai marii țării. Nu şi de intelectualii de la sate şi de puţinii ţărani români ştiutori de carte!
In memoriam, Bâlea Lac
Prin frumuseţea şi spectaculozitatea lor, atât crestele Munților Făgăraș, cât şi căldarea Lacului Bâlea atrag tot mai mulți vizitatori şi cineaşti din întreaga lume. Atractiva şi ospitaliera lor invitaţie râmânând valabilă pe toată durata celor patru anotimpuri calendaristice ale anului. Numai că munții au legile lor nescrise. Iar dacă cumva nu le respectați, atunci mai devreme sau mai târziu nu vă vor ierta nici neglijenţa şi nici desconsiderarea, putând deveni victimele propriilor voastre nepăsări. În acest context, cele mai de temut dintre toate pericolele muntelui sunt avalanşele zăpezilor întârziate ale primăverilor. Cea mai tragică dintre toate, petrecută vreodată în munţii României, fiind cea din însorita dimineaţă a zilei de duminică, 17 aprilie a anului 1977. Trista poveste care urmează să o citiţi îşi are începuturile în chiar noaptea din ajunul acelei dimineţi. Atunci când ninsese liniştit peste Munţii Făgăraş. Ca urmare, vechiul strat de zăpadă din căldarea alpină a Cabanei Bâlea Lac era acoperit de un altul proaspăt şi extrem de gros. Din dorința de a încheia vacanța de primăvară cu schiurile în picioare, componenţii unei tabere şcolare, alcătuită din elevi şi cadre didactice de la două licee sibiene: cel Pedagogic și actualul Colegiu Național Brukenthal. Numai că dintr-o dată, ca din senin, a pornit la vale o năprasnică avalanşă de zăpadă proaspătă, în amestec cu cea îngheţată, „înghiţând”, realmente, doar într-o clipită, trupurile celor întâlniți în cale. Au urmat trei zile şi tot atâtea nopţi de intense căutări ale salvamontiştilor din Sibiu şi din oraşul Victoria, la care s-au alăturat eforturile câtorva elevi şi ofiţeri voluntari de la Şcoala Militară din Sibiu (actuala Academie a Trupelor Terestre „Nicolae Bălcescu”). S-a reușit, astfel, ca într-un târziu, din noianul zăpezilor să fie scoase la lumină trupurile neînsufleţite a 23 de persoane: 16 elevi și 7 adulți, profesori şi turişti ocazionali aflați în zonă. Aşadar, de atunci, din acea duminică de 17 aprilie 1977, au trecut 44 de ani. Timp în care, în vecinătatea locului alpin denumit „La Stâna Caprei”, de la Bâlea Lac, avea să fie dezvelită şi sfinţită creștinește, multi-confesional, o placă comemorativă din bronz, înscrisul ei îndoliat amintind privitorului atât tragica întâmplare, cât şi numele comemorate ale celor 23 de victime. Un sincer şi călduros omagiu inimilor lor reci şi tinere, plecate la Domnul mult prea timpuriu, străbătând drumul lung şi fără întoarcere al veşniciei!
Charlie Chaplin (n. 16 apr. 1889,Londra – d. 25 dec. 1977, Vevey, Elveţia)
Destinul acestui mare Om al artei filmului și muzicii avea să-i aducă sfârşitul vieţii în chiar prima zi a Crăciunului anului 1977. Pe atunci avea vârsta de 88 de ani şi aproape nouă luni. Și era considerat pământeanul lumii sale care a înmănuncheat, ca nimeni altul până şi după el, măcar patru calităţi ale complicatei arte a cinematografiei: actor-interpret inepuizabil de productiv, de inventiv și de original; scenarist şi compozitor deoebit de inspirat şi de prolific; operator de film autodidact şi îndemânatic, precum și zgârcit finanţist și descurcăreţ, adunând averi de miliarde de dolari americani. Iar „puşculiţa” filmelor şi melodiilor sale vor continua să strângă încă mulţi bani în visteriile urmaşilor săi, de vreme ce marile companii de televiziune nu obosesc în a proiecta pe micile lor ecrane peliculele, precum cele intitulate: „Piciul”, „Dictatorul”, „Goana după aur”, „Circul”, „Luminile oraşului” şi „Timpuri noi”. Ca urmare, cine ar fi putut bănui că Jackie Coogon (1914-1984), fostul copil-interpret principal al filmului „Piciul”, vagabondul muritor de foame, se va bucura și de laurii cei mai înalţi ai Coroanei Regale Britanice, respectiva peliculă cinematografică fiind proiectată, în premieră mondială, în chiar anul nașterii nu numai al regelui Mihai I al României (n. 25 oct. 1921 – m. 5 dec. 2027), dar și al Ducelui de Edinburgh (n. 10 iunie 1921 – m. 9 aprilie 2021), regretatul soț al reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii (Elizabeth Alexandra Mary Windsor, n. 21 aprilie 1926), ale cărui funeralii au avut loc cu doar câteva zile în urmă. Și, apoi, cine ar mai fi putut crede că generaţii după generaţii de admiratori din întrega lume ai lui Chaplin nu se vor mai sătura, cândva, să îi privească cu uimire filmele şi să îi asculte cu încântare linile melodice ale compoziţiilor sale muzical-cinematografice, devenite șlagăre universale! Dar şi că lumea nu se va strădui să-i înţelegă profunzimea spuselor sale, precum cele care urmează: * Ca să fac o comedie, am nevoie doar de un parc, un poliţist şi o fată drăguţă. (n.a. Dar și de el, în toate ipostazele inegalabilei sale arte). * La răscruci de drumuri în viaţă nu există indicatoare. * Liniştea este un dar pe care puţini îl ştiu preţui. Poate pentru că nu poate fi cumpărată. Cei bogaţi, cumpărând zgomote. * Fă-ţi griji pentru conştiinţa ta, nu pentru reputaţia ta. Conştiinţa este ceea ce eşti tu; reputaţia este ceea ce gândesc ceilalţi despre tine. * Lăcomia ne-a strivit sufletele. * Ştiinţa ne-a făcut cinici; inteligenţa, frustaţi şi inumani. * Avionul şi radioul ne-au adus mai aproape. * Viaţa este minunată dacă nu te temi de ea. Şi ar fi minunată dacă neoamenii te-ar lăsa în pace. * O zi în care nu ai râs este o zi pierdută. * Viaţa râde de tine atunci când eşti nefericit. Viaţa îţi zâmbeşte atunci când eşti fericit. Dar viaţa te salută atunci când îi faci pe alţii fericiţi. * Einstein (n.a. celebrul fizician-atomist) e chiar mai bun decât mine; toată lumea îl admiră, deşi practic nimeni nu-l înţelege.
Mărturisiri din vremea nemiloasei îmbolnăviri a popoarelor lumii
Dumneavoastră, cititorilor-episodici ai acestei pagini tipărite de săptămânal „Mesagerul de Sibiu”, pagină la a cărei compunere trudesc de o bună bucată de vreme, nu aveți de unde să știți cât de mult mă întristează vestea morții pandemice a blândei și frumoasei soții a fostului meu coleg de bancă, din clasele primare ale școlii satului copilăriei noastre. Femeia care, în toți cei 65 de ani ai căsniciei sale, avea să fie o foarte bună soție și vrednică mamă, bunică și străbunică a 21 de copii, nepoți și strănepoți. Și era, la fel ca și noi doi colegi de clasă școlară: fiică a aceluiași sat din proaspăt-înverzita și înflorata luncă a văii Hârtibaciului și a Mocăniței. Țin minte că în amiaza primirii acelei triste vești, m-am trezit că sunt, aproape fără voia mea, călător pe cărările întortocheate ale Parcului Sub Arini. Că era tare răcoroasă acea ultimă duminică de dinaintea Floriilor apropiatelor sărbători de Paști. Că prin acel parc, ici-colo se vedea câte o mămică sau bunică cu copilul mic în cărucior. Că undeva, înspre bustul poetului Mihai Eminescu, câțiva băieței de școală se dădeau cu trotinetele lor electrice, fără pic de zgomot de motor. Că un foarte colorat mănunchi de fetițe jucau șotronul cântând și râzând cu poftă. Dar și că doar eu, singur eu, ședeam stingher și înfrigurat, pe trunchiul uni bătrân arțar argintiu doborât de vânturile înzăpezite ale trecutei ierni. Și că, orișicât m-am străduit, n-am putut să-mi curm plânsul tânguitor, astfel că ochii mei înlăcrimați ajunseseră să nu mă mai vadă nici măcar pe sărmanul de mine!
* În vechi scrieri stă consemnat faptul că 1816 a fost „anul fără vară al omenirii”. Într-o întinsă parte a lumii, înghețuri în luna mai și zăpezi viscolite în august. Milioane de oameni ucişi de frig, de foamete, de răscoale și războaie. Au urmat ierni cu geruri năprasnice în toate emisferele globului, iar în intervalul calendaristic al anilor 1817-1818, răcirea accentuată a atmosferei, începând din America Latină și până dincolo de „Marele Zid Chinezesc” și de piscurile înalte ale Munților Himalaya. Iar dacă noi, oamenii, cei de astăzi și cei de mâine, vom continua să poluăm pământurile, apele și aerul în ritmul de acum, atunci se prea poate ca aceste fenomene să se repete și mai aspru în chiar actualul prim secol al mileniului 3. Iar dacă, cumva, toatea aceste rele se vor adeveri, atunci cu siguranță că prezenta pandemie generalizată rămâne cel mai blând avertisment transmis tuturor viețuitoarelor Pământului și apelor. Și de nu ne vom cuminți, veni-vor multe alte grozăvii.
* O alarmantă constatare a poluării. Și nu numai a aerului respirat de toate viețuitoarele Pământului și ale văzduhului prin care coboară fulgii zăpezilor, stropii ploilor, fulgerele și trăznetele Cerului. În orașele peste care zboară avioanele, la joasă înălțime, respectiv în cele care adăpostesc aeroporturi și aerodroame civile sau militare, pomii fructiferi cei mai sensibili mai întâi își leapădă prematur florile și frunzele, după care încep să își usuce ramurile și trunchiurile. Este și cazul Sibiului, precum și localităților învecinate. Au pățit-o cireșii, în primăvara anului trecut, o pățesc acum caișii și piersicii. Ne mai lipsesc Energiile nevăzute ale înaltelor și sofisticatelor Antene G5, care dezorientează și omoară albinele. Așadar, o sumbră realitate și o tristă perspectivă.
* Luaţi aminte şi ţineţi minte, dragi români. Nu de alta, dar suntem doar la începutul deceniului trei din ceea ce se crede că va fi primul secol al „Tragicului Mileniu 3”. Îl numesc astfel pentru că nu pot pricepe, nici în ruptu’ capului, de ce și pentru ce continuă această prelungită instabilitate a vremii şi a vremurilor! Dovadă că mult prea des se întâmplă ca în mijloc de vară, locul firesc al zilelor călduroase să fie brusc luat de cele răcoroase ale unei prea timpurii toamne, urmate de repetabila caniculă a secetei prelungite. Tot atât de anapoda petrecându-se lucrurile şi dincolo de echinocţiurile şi solstiţiile astronomice ale iernilor şi primăverilor. Ca urmare, de la o vreme încoace, cele nouă „Zile ale babelor” nu mai încep, ca aspect meteorologic, la 1 martie, ci fie mai devreme, fie mai târziu cu măcar o săptămână. Cât despre celelalte necazuri şi întâmplări neîntâmplătoare ale vieţii noastre zilnice, ce să mai credem?! Doar constatăm neputincioşi că ele năvălesc peste noi din toate părțile şi ungherele. Şi de cele mai multe ori când nici nu ne așteptăm. Adevăr nu numai deosebit de trist, dar şi dureros de adevărat! Numai sărmarul țăran-plugar român continuă să nu se sperie că iarna se suprapune peste începutul primăverii, că verile sunt când prea zgârcite în ploi, când prea darnice, iar mijlocul toamnelor seamănă cu începutul timpuriu al iernilor. Și nu arareori e „primăvară în ianuarie”, iar brume și înghețuri în luna mai a florilor! Doar el, țăranul român, mereu își vede de rostul său. De dragul de a nu lăsa pământul nelucrat, el îl ară și îl seamănă, chiar dacă are hambarul plin cu bucate!
Ioan Vulcan-Agniteanul
