„Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”.
Ioan Vulcan
Cât de mult adevăr contemporan găsim exprimat în această simplă şi firească zicere românească, veche parcă de când lumea, de vreme ce ea aparține cronicarului moldovean Miron Costin, născut în urmă cu 568 de ani. Așadar, doar câteva dovezi din cea mai strictă și tristă realitate românească.
– Toropeala arşiţei verilor usucă până şi bunul simţ al diriguitorilor acestei sărmane Românii.
– România nu se vindecă numai prin arestări şi condamnări pentru corupţie şi furt, din moment ce zilnic se nasc noi amatori de trafic de influenţă şi de şpăgi. Lipsește atât educația din familie și din școli, cât și bunul simț cetățenesc.
– Cei mai nemulțumiți și capabili români pleacă în țări străine și devin mândria altor neamuri.
– Avem trenuri leneşe şi deraiabile, drumuri aglomerate şi autostrăzi puţine, scumpe şi şubrezite, păduri jefuite şi înstrăinate. După „omida” austriacă care „papă” pădurea românească, a mai apărut și „omida” suedeză, care a „târguit”, la botul calului, zeci şi zeci de mii de hectare din plantaţiile şi rezervaţiile silvice ale Carpaţilor româneşti.
– Deşi s-au împuţinat peste măsură suprafeţele plantaţiilor pomicole şi viticole, beţivanii au ridicat alcoolismul românesc pe locul 5 în lume. Cu precizarea că sunt luate în calcul doar băuturile alcoolice comercializate şi accizate, nu şi cele aflate în butoaiele şi damigenele pivniţelor şi cramelor micilor gospodari. Şi cu toate acestea, nu veţi găsi sat fără măcar o cârciumă la margine de drum şi nici un cartier de oraş fără bufet „bombă”, în care se bea mult, ieftin şi de proastă calitate.
– Când îi secetă la români îi secetă, nu glumă! Râurile devin pâraie, fântânile seacă, cucuruzele îşi îmbârligă frunzele, iar păşunile şi fâneţile din verzi devin roşiatice. După ’90, în doar doi ani au fost distruse canalele pentru irigarea a peste 3 milioane de hectare de culturi agricole, iar instalaţiile de pompare furate şi comercializate la fier vechi. Dacă veţi intra prin curţile foştilor „ceapişti” şi „iasişti”, din satele şesurilor cândva irigate ale Bărăganului Ilfovean, Teleormănean, Giurgiuvean și Călărășean, ca și ale Dobrogei și Bălții Brăilei veţi vedea doar o parte din marele jaf naţional. Şi tot ei se plângă că li se pârjolesc grădinile şi câmpurile. Trag nădejdea că își vor aduce minte de vorba înţeleaptă a bătrânilor ţărani români „Cine seamănă vânt, culege furtună!”.
– România, dezmierdată de papalitatea de la Roma drept „Grădina Maicii Domnului”, e tot mai plină nu numai de uscături, de gunoaie și de buruieni, dar și tot mai mulți oameni neisprăviți.
– Suntem martorii unor dubioase şi neprofesioniste practici judiciare, urmate de sentinţe ciuntite, instigând la pedofilie şi la viol brutal şi gratuit, sporind exodul prostituatelor şi proxeneţilor peste hotare. Să vină la noi promotorii mult lăudatei democraţii americane să le dăm lecţii de libertate haotică și de dezmăț! La ei, în majoritatea statelor, violatorii şi pedofilii recidiviști sunt condamnați aspru, nu ca la noi. „Mărăuţii” presei româneşti fac din ei vedete de televizor, iar părinţii, rudele şi vecinii lor se solidarizează cu ei.
– Un alt paradox al vremurilor ca nevremurile de acum: copiii născuţi şi crescuţi după apariţia Internetului şi a celorlalte tehnologii electronice asociate (laptopul, tableta, x-boxul şi smart phone) se numesc când „nativi digitali”, când „analfabeți funcționali”. Cercetătorii-psihologi şi pedagogi în acest domeniu, ca şi în cel didactic-educativ au o vorbă-avertisment: a-i pune copilului la dispoziţie tehnologie, dar a-l lăsa singur în mediul online, e ca şi cum l-ai lăsa nesupravegheat la piscină, iar el nu știe să înoate.
Notă: În contrast cu tot ceea ce aţi citit până acum, vă ofer spre lectură şi meditaţie crezul unei tinere fete tare frumușică, cuminte, deşteptă şi inteligentă. Este Ana Maria Cîrstea, olimpică naţională la limba engleză, absolventă a Colegiului Naţional „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, cu media, la Bacalaureat, de 9,93, admisă în anul 2015 la o celebră universitate din Marea Britanie, unde a studiat sociologia şi antropologia: „Dacă tot încerci să faci o faptă bună pentru tine sau semenii tăi, atunci mergi până la capăt. Atfel, mai bine nu începi. Este singura luptă bună care se poate duce”. Așa se face că eu, ziaristul, mă bucur de bucuria spuselor sale!
Nu merg la votul electoral şi nu se implică în nimic…
Dar au păreri de acest fel: „Aici nimic nu-i ca lumea; guvernanţii și parlamentarii sunt proşti, mincinoși, hoți și şmecherii; femeile sunt frumoase, dar curve şi fără minte; străzile sunt pline de gropi; patronii sunt profitori; ierburile și florile parcurilor sunt pline cu căcaţi de câini; medicii, judecătorii și poliţiştii sunt corupţi.” Pe acești ”revoltați” îi întreb: „De ce nu plecați, domnilor, în Germania, unde toate merg ceas?”. Rânjeşte și-mi spune: „Dacă aş mai avea 20 de ani, dar la 50 ce să mai fac?”. Scuza puturosului, pentru că la 50 de ani e cum îi prostul mai în putere.
– Înainte, dar mai ales după ’89, saşii ardeleni și șvabii bănățeni au plecat în valuri în Vaterland (în „patria-mumă”), iar acum vin în concedii sau în excursii, ca pensionari şi plâng la propriu „Paradisul pierdut”. (Este și titlul unei cărţi celebre a lui John Milton. Mulţi dintre cei plecați în lumea largă definitiv sunt sigur că nici n-au auzit de ea).
Nicăieri în lume nu se poate muri numai de o singură moarte, pentru că în afară de bătrânețe și de boală se mai poate muri, la figurat vorbind, şi de prea multă iubire pentru oameni, ca şi de dragoste de ţară, de limbă şi de neam.
– Atât de înfricoşaţi au fost călăii turci ai vrednicului de laudă și de cinstire domnitor-martir muntean Constantin Brâncoveanu (n. 1654, Brâncoveni-Olt; d. 15 aug.1714, Istanbul) şi ai copiilor și logofătului săi-ginere, încât otomanii s-au temut să transforme în paşalâc Ţara Românească şi Moldova. Ne-au trimis, în schimb, pe post de dominitori și de părcălabi greci turciți din Fanarul Istanbulului.
Noul destin al unor vechi biserici
Adunând şi păstrând între zidurile lor fortificate multe secole de istorie şi de credinţă creștină, bisericile-cetate ale saşilor transilvăneni îmbogăţesc şi diversifică, în mod fericit, lista patrimoniului cultural naţional al României. Prin frumuseţea şi sobrietatea lor arhitectonică şi decorativă aceste vechi lăcaşuri de cult religios evanghelic deschid lungi şi atractive itinerarii turistice care străbat meleagurile judeţelor Alba, Braşov, Bistriţa-Năsăud, Mureş şi Sibiu. Unele dintre ele fac parte, sau urmează să facă, din patrimoniul cultural universal UNESCO. Așa sunt bisericile-fortificate din Biertan, Saschiz, Viscri, Criţ, Valea Viilor (Vorumloc), Bistrița, Braşov (Biserica Neagră), Alma-Vii, Moşna, Cisnădioara, Sighişoara şi Sibiu, cu cetăţile şi pieţele lor medievale. Un foarte necesar şi ambiţios proiect pentru consolidarea zidurilor şi renovarea interioarelor a încă 18 astfel de biserici transilvane, oferă Agenţia Regională de Dezvoltare Centru din Alba Iulia. La fondurile europene de investiţii, nerambursabile, însumate, într-o primă etapă, la peste 17 milioane de lei, se mai adaugă, din partea beneficiarilor, încă 5 milioane de lei. Lucrările prevăzute în proiecte urmând să fie încheiate şi recepţionate, eşalonat, până la sfârşitul anului 2025.
Nicăieri nu-i mai bine ca ACASĂ
I-am văzut pe „saşii de iarnă”, ai Alțânei văii sibiene a Hârtibaciului, alături de prietenii lor români, cât de frumos îi primesc în vizită pe conaţionalii lor, sugestiv denumiţi „saşii de vară”. Altfel spus, gazdele sunt puţinii saşi care au rămas definitiv în aşezarea lor natală, iar oaspeţii-musafiri sunt acei mulţi saşi care au plecat în lumea largă, dar care nu şi-au înstrăinat nici casele, nici gospodăriile și nici grădinile legumicole și pomicole părinteşti în care vin să locuiească și să se gospodărească câteva luni pe an. De obicei, din primăvară până târziu, în toamnă. În acele momente ale reîntâlnirilor de peste an, de emoţionante aduceri aminte, i-am auzit pe mulţi saşi transilvăneni stabiliţi în Germania şi Austria mărturisind că acolo trăiesc bine, iar când revin ACASĂ, de unde au plecat cu ani în urmă, trăiesc frumos şi sănătos. Dovadă, că unii dintre ei şi-au reluat cetăţenia română și şi-au amenajat locurile de veci în cimitirile din aşezările lor natale, acolo unde se odihnesc părinţii, bunicii și străbunicii, rudele şi vechii lor prieteni.
N-au uitat nici de unde au venit și nici ce-au devenit în viață…
Şi astfel doi dascăli transilvăneni, Martin Bottesch şi Urich Andreas Wien, i-au scris satului ivirii lor în lume cea dintâi monografie. Au redactat-o nu în dialectul matern al landlerilor, ci în limba germană literară deprinsă în şcoala lor din sat. Iar pentru a fi cât mai convingători au apelat nu numai la documentele scrise şi la piesele arheologice descoperite și cecetate de istorici, dar şi la amintirile din anii copilărie lor, precum şi la reproducerea unor expresii din vorbirea uzuală a consătenilor români. Așadar autorii respectivei monografii n-au uitat să ne spună, prin scrisul lor, că saşii au fost colonizaţi în centrul Podişului Transilvanirei la sfârşitul secolului al XIII-lea, şi că aceștia proveneau din zona Luxemburgului de astăzi. De asemenea, că landlerii îşi au originea în Austria, stabilindu-se mult mai târziu pe meleagurile ardelenești. Numai că în timp ce primii au venit în aceste ţinuturi frumoase şi bogate, cu o populaţie românească ospitalieră, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, landlerii austrieci au fost expulzaţi ca urmare a refuzului lor de a trece la religia catolică. Astfel că, între anii 1752-1758, ajung să populeze zece sate din preajma Sibiului, preponderent locuite de români şi saşi. Curând, însă, s-au ivit şi câteva impedimente. Bunăoară, în timp ce copiii lor frecventau aceleaşi şcoli ca şi copiii saşilor, învăţând împreună în limba germană, părinţii şi bunicii acestora, vorbind uzual în dialecte diferite, comunicau între ei cu greu, fiind nevoiţi să apeleze când la limba literară germană când la limba română pe care cu toţii o vorbeau. Alt aspect inedit era modul aşezării credincioşilor în incinta bisericilor. Întreaga comunitate germanică și austriacă a satului participa la aceleaşi slujbe religioase şi în aceleaşi biserici evanghelice. Cu toţii ascultau predica aceluiaşi preot şi cântau împreună în aceeaşi limbă germană. Numai că incinta, dinspre altar, era simbolic împărţită în două. În dreapta stăteau saşii îmbrăcaţi în costumele lor populare înflorate, iar în cealaltă parte landlerii, înveşmântaţi extrem de sobru. A trebuit să treacă mai bine de un secol până când, treptat treptat, obiceiul a fost abandonat, începând a se căsători între ei, formând familii etnic-mixte. Aceste „întâmplări”, de altădată, din Apoldu de Sus, aveau să se petreacă aproape identic şi în celelalte sate sibiene locuite atât de saşii-germani şi de landlerii austrieci, cât și de români și rromi. Însă, cu timpul, obiceiurile au fost uniformizate de la sine, astfel încât ele se mai păstrează doar într-o mică măsură în comuna Cristian şi în cartierul Turnişor, situat la periferia municipiului Sibiu. Ba mai mult, de la o sinceră prietenie şi întrajutorare cu consătenii lor români și rromi, etnicii germani ai satelor şi oraşelor transilvane şi-au împărtăşit reciproc bucuriile şi necazurile, au deprins vorbirea unii de la alţii, datinile şi obiceiurile, modul de a lucra pământul şi de a practica diferite meserii, de a organiza gospodăria ţărănească, de a folosi reţetele mâncărurilor, de a construi şi primeni casele. Toate astea cititorul le poate afla, în detaliu, dacă lecturează monografia acelui sat sibian, scrisă de doi dascăli transilvăneni. Lucrare care urmează să fie tradusă şi în limba română. Ca urmare, o primă prezentare a acelei cărți a avut loc atât în biserica evanghelică, cât şi în cea a românilor-ortodocşi din Apoldu de Sus !
Motto: „Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea, nu este a voastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor.“ („Apus de soare“)
Barbu Ştefănescu Delavrancea (n. 11 apr. 1858, București – 29 apr. 1918, Iaşi)
Duminică, 11 aprilie, se împlineau 163 de ani de la nașterea autorului versurilor de aleasă înţelepciune şi de înalt patriotism: „România este patria noastră şi a tuturor românilor./E România celor de demult şi a celor de mai apoi./E patria celor dispăruţi şi-a celor ce va să vie.” Sunt stihurile lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, cel care vedea lumina zilei într-o casă arătoasă din cartierul bucureştean „Bariera Vergului”, şi care, cu trecerea anilor, avea să îşi preschimbe frumosul şi „geograful” său prenume în renume, devenind nu numai un vestit avocat al acelor timpuri, dar şi un talentat, prolific şi inspirat scriitor, dramaturg şi gazetar. Şi încă ceva: cu trecerea anilor, datorită inteligenţei sale şi a spirtului său gospodăresc, va fi „aşezat”, prin sufragiu electoral adevărat, în fotoliul de primar general al Bucureştiului (1899), ca apoi să fie numit în funcţiile de ministru al Lucrărilor Publice (1910-1912) şi al Industriei şi Comerţului (1917). Fiicele sale devin şi ele celebre, dovadă că Henrieta era cea dintâi femeie arhitect din România, iar Cella Delavrancea (1887-1991), trăind 104 ani: cea mai longevivă pianistă de renume mondial. Ba mai mult, în anii tinereţei sale, dotată cu însuşiri fizice deosebit de frumoase şi de atrăgătoare, se va lasa curtată de numeroşi bărbaţi, între care şi de „bătrânul” Ioan Luca Caragiale (1852-1912), perioadă în care speculativul dramaturg este învinuit că ar fi furat din casa tatălui acesteia manuscrisul celebrei drame „Năpasta”, „hoţul nedovedit” având doar „meritul” şi ruşinosul curaj de a fi rescris textul cu mâna lui, după care l-a tipărit fără pic de jenă, punându-şi pe copertă semnătura autografă. Urmează lungi, controversate şi costisitoare proces în justiţia bucureşteană, pierdute în final de autorul de drept al acelui text.
Notă: Să recunoaştem că a fost un deznodământ mult mai dramatic decât riscul plagiatului intelectual şi al furtului electronizat din zilele noastre! Când academicianul Barbu Ştefănescu Delavrancea se va stinge din viaţă (Iaşi, 29 aprilie 1918), acesta va lăsa moştenire scrisului românesc o bogată şi foarte valoroasă operă literară, între care, volumele de nuvele şi povestiri „Sultănica”, „Bunicul”, „Bunica”, „Domnul Vucea” şi „Hagi Tudose”; basmele: „Neghiniţă”, „Palatul de Cleştar” şi „Moş Crăciun”, precum şi triologia istorică a Moldovei, damele: „Apus de Soare”, „Viforul” şi „Luceafărul”, lucrări literare scrise între anii 1909-1910. O adevărată epopee a neamului românesc, închinată glorificării măreţelor fapte de creştinism străbun şi de biruinţe în numeroasele, grelele şi jerfelnicile războaie şi bătălii conduse de măritul domnitor-moldav Ştefan cel Mare (1433-1504). În total: 47 de ani de domnie neîntreruptă; 40 de războaie şi bătălii, cele mai multe câștigate, însă de fiecare dată urmate de zidirea şi sfinţirea a tot atâtea biserici şi mănăstiri în Moldova, Ţara Românească, Transilvania şi pe Muntele Athos din Grecia. Este acel legendar domnitor pe care Sinodul Bisericii Ortodoxe Române avea să îl canonizeze cu numele de Ştefan cel Mare şi Sfânt, eveniment religios petrecut în data de 20 aprilie 1992, respectiv în Săptămâna Mare a Sfintelor Paşti din acel an. Cu precizarea că pe acea vreme, Patriarh al tuturor românilor era Prea-Fericitul Teoctist (Arapaşu) (1915-2007), cel care avea să adauge meritelor sale şi lăudabilul efort de a-l fi adus în România pe Papa Ioan Paul al II-lea (1920-2005). Evenimentul istorico-religios marcând, după Marea Schismă din anul 1054, cea dintâi vizită a unui pontif într-o ţară a lumii creştine, cu o populaţie preponderent ortodoxă.
Ioan Vulcan-Agniteanul
