Războiul și romancierul
Ioan Vulcan
De cum ajungi în locul numit dealul Dăii, situat pe cea de-a doua colină înaltă din vecinătatea Sibiului, curând îţi va ieşi în cale un monument simbolic, înconjurat de un mic părculeț și cimitir, situat pe partea stângă a şoselei care stă să urce și să coboare în susul văii Hârtibaciului, către oraşul Agnita. Înscrisurile reînnoite de pe însemnele funerare reproduc crâmpee dintr-o crâncenă, sângeroasă şi dramatică bătălie din timpul Primului Război Mondial. Bătălie purtată de armatele române în Podişul Transilvan. Au trecut de atunci 105 ani, perioadă în care în vecinătatea mormintelor au crescut pâlcuri de arbori decorativi și umbroşi, flancaţi de alei cu florile târzi ale unei toamne timpurii. Aşa cum se pare că era starea vremii şi în perioada acelui „Atac de noapte”!
Povestea tragică a legendarei bătălii eroice începe la căderea serii de joi, 8 septembrie 1916 şi continuă zgomotos și dureros de trist toată noaptea îndoliatei sărbătorii creștine a Nașterii Maicii Domnului, precum şi la lumina zilei care a urmat. Trupele Regimentului 48 Infanterie Buzău izbutesc, cu greu, să se furişeze pe aliniamentul Săsăuş-Nou Român-Cârţa-Porumbacu de Sus-Defileul Oltului-Trecătoarea Turnu Roşu. După ce la întunericul acelei nopţi friguroase militarii au săpat lungi şi adânci tranşee de apărare, la ivirea zorilor comandanţii de plutoane au dat semnalul începerii unui prelungit atac cu mortiere asupra inamicului, alcătuit din câteva divizii germane şi ungureşti bine înarmate şi instruite. A urmat asaltul prelungit al celor 3600 de soldaţi şi gradaţi, conduşi de 68 de ofiţeri români. Între ei şi sublocotenentul-rezervist Camil Petrescu, trăitor între anii 1894 și 1957. Cel care va povesti tragicele episoade ale luptelor în paginile romanului său intitulat „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, publicat în anul 1930. Din filele acelei preţioase cărţi, ca şi din înscrisurile existente pe monumentele şi crucile amintitului cimitir aflăm că atunci când armele au tăcut, la apelul de seară au răspuns „prezent” doar 15 ofiţeri şi 800 de soldaţi. Aşadar, au căzut la datorie, pe câmpurile de luptă, 2853 de soldaţi şi ofiţeri români-eroi. Câteva sute dintre ei se odihnesc în pământul reavăn al Dealului Dăii, precum şi în cimitirile multor aşezări sibiene. Ca urmare, adeseori, Fundaţia Patriotică „Mareşal Alexandru Averescu”, precum şi urmaşi ai acelor soldaţi şi ofiţeri-eroi din actuala Divizie 2 Infanterie GETICA din Buzău (copii, nepoţi şi strănepoţi), organizează acţiuni de primenire a mormintelor cimitirului, urmate de slujbe religioase de pomenire şi de comemorare a acelor căzuţi la datorie în septembrie 1916. Este un exemplu de aleasă recunoştinţă faţă de eroii neamului românesc din toate timpurile şi din toate războaiele! Tot aşa se petrec lucrurile şi cu Monumentul Eroilor Români de pe culmea de munte a satului Fântânele-Cacova, din Mărginimea Sibiului, precum şi cu mormintele şi însemnele funerare ale eroilor germani, strămutate în anul 1925 din pământul Porumbacului de Sus în incinta cimitirului Bisericii Evanghelice-Cetate din satul Cârţa, aşezarea natală a mamei inegalabilei cânăreţe de muzică populară românească Maria Tănase. De aspectul îngrijit al acelor morminte se îngrijesc atât femeile românce cât şi cele săsoaice din acel sătuc de pe malul stâng al râului Olt, din vecinătatea Munţilor Făgăraş. Păcat că continuă să fie lăsate într-o condamnabilă uitare mormintele Cimitirului Internațional al Eroilor din Primul Război Mondial, situat la intrarea din spre albia Oltului a satului Sebeşul de Jos, comuna Turnu Roşu.
Un erudit cărturar teolog și ardelean, la Curtea Casei Regale
Întâmplarea se petrecea cu 156 de ani în urmă. Pe vremea când cel dintâi rege, venise să ceară nu numai sălaș tihnit şi odihnitor, dar şi o neştiut de lungă perioadă monarhică. Funcţia lui ereditară urmând să fie transmisă din tată-n fiu. Tot la fel, averile şi privilegiile. Nu lăsate la cheremul bunului plac al nesăţioasei boierimi! Cum era, bunăoară, păguboasa rânduială fanariotă de până atunci. Şi i se mai oferea noului venit, ca şi soţiei sale, viitoarea regină Elisabeta, principesă de Wied: bucate îndestulătoare şi gustoase, apă bună de băut, limpede şi rece adusă din îndepărtatele izvoare ale Dâmbovicioarei Munţilor Bucegi. Numai că cei care, în acele vremuri, se aflau în fruntea împărţelii bucatelor, erau aceiaşi diriguitori ai neamului românesc care îl îndepărtaseră din domnie pe principele român-român de viţă veche Alexandru Ioan Cuza (1820-1873). Până a nu pleca în nedreapta lui pribegie, vorbiră cu el în graiul lor neaoş şi românesc. Când cu accente lingvistice regăţăneşti, când cu dulcegăria cântată a vorbirii moldoveneşti de prin partea Ieşilor. Şi o făceau fără teamă şi ocolişuri, netrebuind să-i spună „Alteţa-Ta!”. Nici „Sire!” Şi nici „Majestate”. Numai că aparenta lor tăcere şi linguşire era secretoasă, bârfitoare şi răutăcioasă. Iar când străinii de limbă şi de neam le călcau pragul deregătoriei Divanului, grăiau cu ei în franţuzeasca pariziană a Coanei Chiriţa din provincie a lui Alecsandri. Cu nemţeasca noului venit, era mult mai greu! Înţelesul vorbelor sale rare şi milităreşte rostite, presărate cu numeroase „gut”, „nein” şi „schon”, având predicatul așezat taman la sfârşitul frazelor, presărate gramatical cu un extrem de complicat „der-die-das”! Astfel că i-au spus pe şleau cam aşa: Măria-Ta, rugu-te, prinde-te a vorbi şi scrie româneşte cât mai degrabă cu putinţă! Noi îţi aducem la Curte un dascăl priceput şi omenos. Un academician, venit la Bucureşti taman din inima Ardealului românesc şi săsesc, de peste Carpaţi. E nu numai un latinist eminent şi cercetător ştiinţific priceput, dar şi un foarte bisericos greco-catolic. Nu ortodox rusnac, grecoteu sau sârbesc ca majoritatea dintre noi. Iar, pe deasupra, ştie perfect limba nemţească, făcând studii superioare de fizică, matematică şi astronomie când în Austria, când în Germania. Ascultaţi ce nume cu frumoasă rostire poartă acest distins cărturar: August Treboniu Laurian (1810-1881).
Rememorând acele vremuri, nu tocmai liniştite, vom spune că amintitul „învăţăcel-regal” era unul dintre fiii de frunte ai satului Fofeldea de pe valea sibiană a Hârtibaciului. De asemenea că apelând la acea dată calendaristică din istoria României şi a românilor, aceasta marca intrarea în ţară, oficial şi cu mare tam-tam, a principelui german care avea să fie numit Carol I al României. Se întâmpla la 10 mai 1866. Pe numele său adevărat imposibil de memorat şi de pronunţat corect: Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen. Mă gândesc că meritau, fie şi numai o astfel de blândă „pedeapsă” de pronunţie, cei care l-au adus pe acest neamţ pentru a-l înlocui pe domnitorul român Alexandru Ioan Cuza, autorul „Unirii celei Mici”. Cea dintre două principale provincii istorice româneşti: Muntenia şi Moldova.
Lucrurile cele mai deosebite, petrecute şi înfăptuite în cei 48 de ani de domnie ai lui Carol I (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 oct. 1914, Sinaia) au fost: Independenţa de stat a României; construirea în Munţii Carpaţi a Castelului Peleş, iar pe Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, a podului inginerului-arhitect Anghel Saligny (1854-1925); în urma războiului ruso-turc (1877-1878) alipirea Dobrogei la România şi pierderea Basarabiei, a bătut moneda naţională leul şi a fost înmormântat în necropola regală de la Curtea de Argeş. I-a urmat pe tron, în 10 octombrie 1914, nepotul său, principele Ferdinand I (1865-1927), încoronat în Catedrala Ortodoxă „Reîntregirea” din Alba Iulia, în data de 15 octombrie 1922, ca primul Rege al României Mari.
Trecutul prezentului cotidian
Prospera Europă, acel vechi leagăn al civilizaţiei omenirii şi al „dreptului tuturor asupra tuturor”, nu mai este, cam de prea multă vreme, sigură pe ea. Mult mai demult decât de atentatele cu bombe şi cu gloanţe de la Paris şi Bruxelles. Şi tot acest mare deranj generalizat se petrece la umbra acelei adormite şi făloase Europe, cea pe care bogaţii lumii au transformat-o într-un continent al contrastelor de tot felul: de la linişte la nelinişte; de la bogăţie ostentativă la crunta sărăcie; de la credinţă la necredinţă, de la pace la război.
Trista inversare a versurilor unui cântec românesc…
Vechi de când lumea şi care glăsuieşte „C-aşa-i viaţa, călătoare,/Unul naşte, altu’ moare”. Nu de alta, dar vine preotul paroh ortodox Nicolae Tănase, iniţiatorul Centrului Social „Pro Vita” de la Valea Plopului-Prahova, şi ne arată statistica oficială din care aflăm, îngrozindu-ne, că de mai bine de trei decenii, la un nou născut mor trei români. Ca urmare, din cauza numeroaselor avorturi şi a tot mai redusului interes al tinerilor de a-şi întemeia o familie, în anul 2056 vom fi cel mult 12 milioane de locuitori. Iar dacă ne vom „prosti” şi mai rău nu vom fi nici 9 milioane. Precizăm că respectivul teolog este cunoscut ca „părintele” celei mai numeroase familii din ţară, în casele „Pro Vita” găsindu-şi sălaș aproape 500 de copii orfani sau părăsiţi de părinţii lor naturali. Cum s-ar zice: un proiect mic, cu idei și fapte umanitare măreţe!
Târziu, în toamna anului 1849…
Atunci când moţii lui Avram Iancu se refugiau prin păduri şi munţi, dezamăgiţi de insuccesul revoluţiei românilor transilvăneni, în satele din câmpia mureşeană armatele generalului Bem se răzbunau pe ţăranii, dascălii, copiii şi preoţii români, omorând 52 dintre ei. După trecerea a atâta amar de vreme de la acele tragice evenimente, familiile mai înstărite din câteva sate mureşene, îndemnate de soţii Bretfălean, au pus mână de la mână, şi-au înălţat o falnică Cruce din oţel inoxidabil, precum şi un imens catarg, în vărful căruia flutură drapelul naţional al României, în cele trei culori ale sale: roşu, galben şi albastru. Desfăşurat în vânt, drapelul măsoară 30 de metri păraţi. Locul ales de urmaşii celor 52 de eroi-martiri ardeleni locali, pentru perpetuarea în timp a memoriei acestora, este „Dealul gării”, de deasupra satului Miheşul de Câmpie. Ca urmare, atât falnica Cruce a Eroilor, cât şi imensul Drapel Naţional Tricolor pot fi zărite chiar şi din îndepărtata „colină-cimitir” a aşezării clujene Cămăraş. Adică din acel loc în care îşi dorm somnul de veci 159 de evrei-martiri, precum şi 9 ţărani români care au fost omorâţi mişeleşte, de trupele fascisto-hortyste, în toamna anului 1944. Asasinii şi acoliții acestora aveau să fie ajunşi din urmă şi pedepsiţi de trupele române-eliberatoare a Ardealului de Nord, ocupat de Ungaria, în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940.
Tragice întâmplări neîntâmplătoare din Primul Război Mondial
Îmi amintesc că am ascultat din guri străine povestea din trecut a unui biet om, tare singuratic, acuzat de nedrepţii lui acuzatori că ar fi trăit fără acte de identitate în toată regula. În vreme ce singura lui vină era, de fapt, că purta un nume mult prea românesc pentru acele locuri secuieşti şi transilvane. Şi ca urmare, a fost condamnat la moarte de mult prea grăbiţii lui acuzatori. Apoi se mai spunea că n-ar fi fost întrebat nici dacă ar avea acea dorinţă de pe urmă. Dar nici dacă vrea sau nu să fie executat prin împuşcare sau prin spânzurare. Legat sau nu la ochi. Şi se mai spunea cum că pe lespedea de stâncă, înfiptă la căpătâiul mormântului său stingher, de la marginea cimitirului satului Făget Ghimeş-Palanca, stătea scrijelit cu vârful baionetei armei criminale, doar atât: Ion, XI, 1916. Şi o constatare: În vecinătatea acelui loc, aşezat la Curbura Capaţilor Româneşti, încă se mai văd urmele vechilor trunchiuri de copaci ale unei mult prea triste păduri, în care a fost omorât şi fratele lui Liviu Rebreanu. Nimeni altul decât eroul principal al romanului, aproape autobiografic, „Pădurea spânzuraţilor”. Şi poate că vă mai amintiţi şi următorul amănunt: că în acea măiastră carte, precum şi în imaginile acelui film artistic, el purta numele de Ilarie Bologa.
Trecătoarea dintre munți, păduri și ape
Până nu demult ştiam doar că localitatea este atestată documentar în anul 1453. De asemenea, că nici legendele locurilor nu conţin măcar fragmente de răspunsuri, cât de cât credibile, la câteva întrebări frecvent rostite şi scrise de istoricii-arheologi. Adică: când, cine, dar mai ales de ce i s-a dat satului şi trecătorii sale frumosul nume de TURNU-ROŞU! Căutând posibile răspunsuri am constatat că statornic şi adevărat a rămas doar frumosul peisaj înconjurător, modelat de apele Oltului. Dar şi aspectul spectaculos şi misterios al ruinelor unei cetăţi dacice şi romane, cu zidurile „iscodite” arheologic de istoricii-muzeografi sibieni. Şi astfel te aştepţi să găseşti, la marginea şoselei dintre orăşelul Tălmaciu şi satul Boiţa, măcar un panou care să-i anunţe prezenţa, descriindu-i rosturile şi reproducând mici fragmente din poveştile trecutului îndepărtat al acestui „fragment” de cetate, care îşi trăieşte bătrâneţea în ruină! Însă nici pomeneală de aşa ceva! Indiferenţa, comoditatea, neglijenţa, lenea, nepăsarea au pus stăpânire pe mai toată lumea acestei ţări! Inclusiv pe fucţionarii primăriilor şi pe dascălii şcolilor celor două localităţi. Şi chiar şi pe istoricii-muzeografi. Nu-i cazul cu cei care exploatează telefonia mobilă, cu mari foloase băneşti pentru ei! Domniile lor au „înfipt” în perimetrul ruinelor cetăţii trei caricaturi de antene, schimonosind unicul sit istoric de la întâlnirea apelor râului Olt cu cele ale văilor Tălmăcelului, Sadului, Cibinului şi Hârtibaciului! Din fericire, n-ai la dispoziţie prea mult timp să rămâi supărat pentru că, de îndată, eşti îndemnat să te gândeşti la cele sfinte. Coborând spre Boiţa şi trecând pe lângă o frumoasă Troiţă, din instinct simţi nevoia să-ţi faci semnul crucii în faţa icoanelor sale. Zidurile ei pictate decorând multicolor pajiştea luncii Oltului, nefiresc de înverzită pentru un astfel de timp al toamnei timpurii. Continuându-ne periplul reportericesc şi coborând în partea de jos a satului Boiţa, mai primim încă o invitaţie: aceea de a admira lucrătura meşteşugită a unor clădiri-fortificate, cocoţate pe un fel de stâncă. Sunt acele construcţii care adăposteau, până la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, cazarma şi fortul grăniceresc de supraveghere şi de apărare, precum şi birourile vamale imperial-habsburice şi ungureşti. Dar şi grajdurile pentru hrana şi odihna cailor, birjarilor şi vizitiilor oboşiţi. Cei care coborau şi urcau cu poştalioanele lor lunga şi întortocheata vale a Oltului, mijlocind comunicarea şi legăturile comerciale, dus-întors, între locuitorii Transilvaniei cu cei ai ţinuturior munteneşti ale Ţării Româneşti. De aici în acolo, înspre Vâlcea, imaginile pitoreşti se succed una dupa alta, însoţind scurgerea la vale a legendarului râu, pornit hai-hui prin ţară tocmai din adâncurile calcaroase ale „Pietrei Singuratece”, de deasupra orăşelului Bălan, din vecinătatea masivul muntos Hăşmaşul Mare. Locul din care pornesc spre şesuri şi apele limpezi şi reci ale celorlalţi doi „fraţi” de poveste ai Oltului: Mureşul şi Bicazul.
Aşadar, scăpat de strânsoarea trecătorii Turnu Roşu-Podu Olt, din preajma Munţilor Făgăraş, legendarul râu ajunge în loc de lumină şi verdeaţă, după care scaldă, cu apele sale când line, când învolburate (precum firea omului), o lungă fâşie din pământul podişului transilvan. Pentru ca, într-un târziu, să se întâlnească cu ţinuturile cărora le-a împrumutat numele: cele ale Olteniei. Sunt locurile în care Oltul, în postura lui de cel mai lung râu interior al ţării, coboară tot mai domol, încercând să-şi ofere un răgaz ceva mai lung de gândire, pregătindu-se sufleteşte pentru apropiata şi triumfala întâlnire muzicală cu bătrânul fluviu, cântat de compozitorul de origine română Ivanovici, în celebrul său vals „Valurile Dunării”!
Şi o constatare: se pare că coloritul roşcat al cărămizilor rânduite în zidurile groase ale fortăreţelor grănicereşti de la Boiţa, ca şi existenţa în chiar albia râului Oltului a bastioanelor „Turnul Rotund” şi „Turnul Spart”, uitate în ruină, i-a determinat pe mai marii acelor îndepărtate vremuri să alcătuiască, din două cuvinte, frumosul nume al satului dintre munţi, păduri şi ape. Cel care dăinuieşte în vatra lui de secole: Turnu Roşu. Locuit de la începuturile sale doar de vrednici ţărani români ardeleni! Între timp, după trecerea câtorva sute de ani de la prima lui atestare documentară, importanţa istorică şi turistică a acestei aşezări sibiene a sporit şi datorită identificării, protejării şi conservării unei valoroase picturi murale din interiorul bisericii ortodoxe voievodale, ctitorie de la 1653 a domnitorului muntean Matei Basarab (1632-1654). La zestrea de credinţă străbună adăugându-se rodnicia muncii zilnice a locuitorilor săi, din vechime ştiutori de carte. Cei mai capabili şi sârguincioşi dintre ei fiind trimişi la studii înalte, pornind în lumea învăţăturii de pe băncile bătrânei şcoli din sat. Trebuie să spunem că pruncii ţăranilor-plugari din Turnu Roşu au deprins a desluşi slova românească, scrisă în limba lor maternă, încă de pe vremea vrednicului cărturar Gheorghe Lazăr, născut în vecinătate, la Avrig, cocheta aşezare fiind situată pe streaşina nordică împădurită a Munţilor Făgăraş. Lăudabilele strădanii i-au fost continuate, în vremuri de restrişte pentru neamul românesc, de înţeleptul Sfânt Ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului!
Anotimpurile…
Par a fi tot mai schimbătoare, asemeni nestatorniciei firii oamenilor. Astfel încât au prins a se suprapune unele peste altele în aşa măsură încât n-ai a ști când se sfârşește vara şi când a început toamna. Noroc cu melancolica poezie a poetului răşinărean şi sibian Octavian Goga (1881-1938): „Văl de brumă argintie/Zmălţuitu-mi-a grădina,/Firelor de tămâiţă/Li se usucă rădăcina./Peste creştet de dumbravă/Norii suri îşi poartă plumbul,/Cu podoaba zdrenţuită/Tremură pe câmp porumbul./Şi cum dela Miază Noapte/Vine vântul fără milă,/De pe vârful şurii noastre/Smulge’n zbor câte-o şindrilă./De viforniţa păgână/Se’ndoiesc nucii, bătrânii,/Plânge-un pui de ciocârlie/Sus pe cumpăna fântânii./Îl ascult şi simt sub gene/Cum o lacrimă-mi învie;/Ni s’aseamănă poveste,/Pui golaş de ciocârlie.” („Toamnă”, din volumul Poezii, publicat în anul 1907)
George Bacovia (n. 4/16 sept. 1881, Bacău – m. 22 mai 1957, București)
Sâmbătă, 4 septembrie, se împlineau 140 de ani de la nașterea acestuia. Câteva fragmente din poezia „Nervi de toamnă”: „E toamnă, e foșnet, e somn…/Copacii, pe stradă, oftează;/E tuse, e plânset, e gol…/Și-i frig, și burează. (…)/Iar frunze, de veșnicul somn,/Cad grele, udate./Eu stau, și mă duc, și mă-ntorc/Și amanții profund mă-ntristează-/Îmi vine să râd fără sens,/Și-i frig, și burează.”
