Se spune că aşa ar fi fost România şi românii în vremuri nu prea îndepărtate…
Ioan Vulcan
Adică atunci când locuitorii oraşelor şi satelor înşirate de o parte şi de alta a căilor ferate şi a depourilor de locomotive puteau să îşi rânduiască principalele treburi zilnice nu numai după ceasul deşteptător al casei, dar şi după felul cum şuierau „fluieriţele” locomotivelor şi cum suna glasul roţilor de tren. Pentru că erau acele vremuri când trenurile de prsoane opreau la fix în orice gară şi canton feroviar, iar acceleratele făceau popasuri exacte până şi în gările mai puţin importante, pe când „Ţugul Mocăniţelor fumegânde” se opintea din greu să urce şi să coboare munţi, dealuri, văi, păduri. Aşadar, erau acele vremi şi vremuri când ceferiştii şi poştaşii erau mândri că sunt consideraţi cea de-a doua armată disciplinată şi activă a ţării; când „medicii pentru oameni” erau mai umani şi doftoreau suferinzii şi cu sufletul, nu numai cu medicamente scumpe; când dascălii instruiau şcolarii cu priceperea blândeţei şi a severităţii părinteşti, iar elevii cuminţi şi cu multă minte se străduiau să fie sârguincioşi; când ţăranul-plugar ara ogorul gunoit şi „odihnit”, rotind şi semănând culturile agricole în pământuri plugărite pe curbe de nivel; când tot el, omul de la ţară, „căpălea” (prăşea) cu sapa şi plivea fără mănuşi în mâini buruienile din porumburi, cartofi şi sfeclă de zahăr pentru a le da la animale; când împiedecau apariţa manei la roşii, ceapă, usturoi şi castraveţi numai cu „zeamă” de urzici fermentate la soare şi cu piatră vânătă, înmuiată în amestec cu var stins, soluţie împrăştiată cu măturicea de nuiele; când şi în cârciumi domnul era domn şi tovarăşul tovarăş adevăraţi; când pădurarii-marcatori de buşteni nu schilodeau şi împuţinau pădurea sărăcind-o în cârdăşie cu drujbiştii şi cu cărăuşii-hoţi de lemne; când miliţienii-poliţiştii, jandarmii şi judecătorii te apărau sau te pedepseau pe cinstite; când bisericilor românilor credincioşi li se spuneau „Sfinte lăcaşuri de rugăciune şi închinare”, iar preoţilor „Trimişii lui Dumnezeu pe Pământ”; când sălile de clasă ale şcolilor de la sate cu greu îi cuprindeau pe toţi copiii părinţilor grijulii de învăţătura şi de cuminţenia odraslelor lor; când apele curgătoare ale râurilor nepoluate clocoteau de mulţimea peştilor înotători; când în ajunul secerişului grâului ţărăncile smulgeau inul şi cânepa, după care puneau snopi tulpinelor uscate la topit în apele calde ale văilor; când urşii carpatini se purtau prietenos cu culegătorii de fragi, afine, zmeură şi ciuperci; când cârdurile de porci mistreţi nu dădeau năvală în culturile agricole ale plugarilor, fiindu-le îndestulătore ierburile, rădăcinile, ghinda uleioasă a stejarilor şi jirul dulceag al fagilor pădurilor; când anotimpurile meteorologice ale anului calendaristic nu se suprapuneau şi erau mereu doar patru la număr; când iernile geroase acopereau ţara cu zăpezile lor troienite; când primăverile înverzeau câmpurile şi îmboboceau florile albe de Paşti; când verile dogoritoare coceau domolit boabele spicelor holdelor de grâu, în vreme ce razele blânde ale soarelui tomnatic îndulceau şi parfumau strugurii podgoriilor şi merele, prunele şi perele livezilor. Şi în timp ce ţăranii-taţi, împreună cu feciorii şi ginerii lor umpleau şurile cu fânul şi otava ierburilor cosite şi uscate, soţiile, fetele şi nurorile lor transformau roadele grădinilor legumicole şi livezilor pomicole în zestrea bogată, de peste iarnă, a pivniţelor şi cămărilor.
Aşa era viaţa românilor în acele nu prea îndepărtate vremi şi vremuri. Atunci când trenurile de călători plecau şi soseau în gări cu precizia acelor arătătoare ale ceasurilor elveţiene; când ceferiştii şi poştaşii ţării practicau cu plăcere şi pricepere unele dintre cele mai respectate şi credibile meserii. Numai că, din păcate, ne-am cam bătut joc de toate cele omenoase şi frumoase ale trecutului! Ca urmare, n-am a şti cam când şi cum frumoasa, cumintea şi credinciosa noastră Românie va mai redeveni ceea ce a fost ea întotdeauna: Binecuvântata Grădină a Maicii Domnului!
In memoriam: Bucureşti-Praga-21 august 1968
Cel puțin românii trecuţi de 65 de ani îşi mai amintesc de îngrozitoarele zile şi nopţi în care, cu înfrigurarea inimilor noastre, ne rugam muţeşte ca tancurile sovietice, în drumul lor spre înăbuşirea „Revoluției de catifea-Primăvara de la Praga”, să nu treacă prin ţara noastră. Nici la dus, nici la întors. Au urmat acele înălțătoare momente de patriotism popular în care, președintele României, Nicolae Ceaușescu, avea să rosetească, în Piața Universității din București, un înflăcărat discurs împotriva invaziei în Cehoslovacia a trupelor unor țări ale Tratatului Militar de la Varșovia. Și, astfel, devine unul dintre cei mai stimați și îndrăgiți lideri politici ai lumii. De atunci și până sâmbătă, 21 august 2021, când am numărat trecerea a 53 de ani de la acele evenimente, atât oamenii lumii, cât și țările lor s-au schimbat radical. Și au făcut-o atât în bine cât și în rău. Numai că noi, oamenii, uităm, uităm și condamnăm! Urmare a neținerii de minte, îl vorbim numai de rău pe fie iertatul Nicolae Ceaușescu (1918-1989).
„Ultimul bal”, de Adrian Păunescu (n.20 iulie 1943-m.5 nov.2010)
Un poem precum un trist şi înfricoşător testament
„În loc să fim o ţară numai fraţi,/Şi uniţi, în noua epocă barbară,/C-am fost, în viaţa noastră, blestemaţi/S-ajungem chiriaşi, la noi în ţară./Din tot ce facem, nu avem nimic,/Ne macină străine interese,/Făina noastră n-are spor nici pic,/Nici pâine în cuptor nu ne mai iese./Trăim acelaşi tragic simţământ,/Sub politicieni şi sub contabili,/Că noi, ca neam, avem destinul frânt/Şi suntem de prisos şi nerentabili,/Umili, ne cerem scuze de la toţi,/Că nu ne-au chinuit destul în viaţă,/Şi ne conduc nişte fanarioţi,/Ce pe cei mici trădarea îi învaţă./Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi,//De zici că eşti din neam ce nu se lasă,/Când am ajuns în ţara noastră slugi,/Şi suntem cerşetori la noi acasă?/Şi vii şi morţi, amestecaţi, acum,/Dispuşi să emigreze se arată,/Mormintele se pregătesc de drum,/În România deromânizată./Sus-puşii nu mai au nimic sfânt/Ca pe o cravată, jurământu-şi schimbă,/Nu mai avem nici fabrici, nici pământ,/Vorbim şi limba nostră-n altă limbă./Şi-acum se-aude clopotul fatal,/Vin vremuri de urgie şi de grindeni/Şi este seara ultimului bal,/Din zori, vom fi români de pretutindeni./Probabil, mâine-aici va fi pustiu/Şi toţi în pribegie vom porni-o,/Drum bun, popor pierdut la un pariu,/Adio, mamă patrie, adio…!”.
Din spusele filozofului Petre Ţuţea, mai puţin ştiute (n.6 oct.1902-d.3 dec.1991)
„Dă-i Cezarului ce este al Cezarului! A fost şi bou pe deasupra prin cultul personalităţii, dar pe lângă ce a făcut ar trebui să i se ierte… Când voi muri eu, după mine rămâne un singur mare naţionalist în care să credeţi, Ceauşescu. Nu ştiu eu cât de comunist e el, dar ţine cu naţia asta, să ştiţi de la mine. Ăsta e român adevărat. Ţine cu noi!!… Aţi văzut, domnule, era mai mare naţionalist ca mine, că l-au omorât înaintea mea… Faptele vorbesc! Ceauşescu a condus România timp de 24 de ani. Nu se poate spune că era „bine” pe vremea lui, dar puţini ştiu cum era România înainte de Ceauşescu! Acest conducător a fost pentru ţara asta, ceea ce a fost Kamal Ataturk pentru Turcia şi Abdul Nasser pentru Egipt: TATĂL NAŢIUNII! Ceauşescu a scos România din Evul Mediu, de la lumina lumânării, la lumina electrică, de la carul cu boi, la întreprinderi producătoare de automobile, camioane, tractoare, locomotive şi avioane… Nu ştiu dacă, păstrând proporţile, există performanţe asemănătoare în istorie, poate Ramses cel Mare, Ceauşescu a dictat să se ridice şcoli, spitale, diguri, baraje, hidrocentrale, căi ferate, aeroporturi, baze militare subterane, lucrări hidrotehnice portuare, flote de avioane şi vapoare, metrouri, irigaţii pe mii de hectare, poduri impresionante, canale maritime şi fluviale, ba chiar şi autostrăzi. În 24 de ani amărâţi, răstimp în care a plătit datoriile şi a dublat populaţia urbană. De fapt este incredibil. Dacă ştiţi ce vorbesc şi scriu, veţi vedea că performanţele lui Ceauşescu frizează imposibilul. Şi, pestea asta, a păstrat DEMNITATEA acestui popor tâmpit!”.
Filozoful-scriitor Constantin Noica (n.25 iulie 1909,Vităneşti,Teleorman–d.4 decembrie 1987, Sibiu-Păltiniş)
Am strâns cu migala „căuşului inimii mele tot mai bătrâne” doar câteva dintre amintirile şi întâmplările dragi mie, având şi un pronunţat caracter personal. Şi acoperind fie chiar şi numai ultimii 12 ani ai vieţii mult îndrăgitului filozof teleormănean, prin naştere, şi sibian prin adopţie. Mai precis: intervalul calendaristic cuprins între anii 1975-1987. Atunci când a fost locatorul liniştit al unei sărăcăcioase cămăruţe din Păltinişul umbros şi curat de deasupra mult îndrăgitei sale Mărginimi a Sibiului. O perioadă care doar aparent a fost lipsită de grijile materiale ale modestului său trai zilnic. Umbrită, însă, de repetatele semne îngrijorătoare ale stării sale tot mai precare de sănătate!
Cine a avut bucuria să-l fi cunoscut personal, sau numai de a-l fi zărit în treacăt, îşi aminteşte de plimbările sale zilnice pe cărări şi poteci de munte; de prezenţa lui aproape neobservată la masa modestă a cantinei staţiunii montane; de salutul său sincer adresat până şi necunoscuţilor; de desele promenade meditative pe străzile încărcate de istorie ale Sibiului, ca şi pe uliţele şi câmpurile celor mai apropiate sate. Bunăoară, ale Răşinarilor odihnei veşnice a întâiului Mitropolit Ortodox al Ardealului, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, dar şi satul naşterii şi copilăriei poetului Octavian Goga şi al filozofului Emil Cioran, colegul şi prietenul său statornic încă din anii studenţiei lor bucureştene. Dar şi uliţele lungi şi strâmte ale satului Gura Râului, cu amintirile popasurilor unor vestiţi condeieri, precum George Coşbuc, Ion Slavici, Lucian Blaga şi Radu Stanca. Două aşezări mărginene locuite de români vrednici de toată lauda, mulţi dintre ţăranii-oieri şi pădurari devenindu-i prieteni apropiaţi şi gazde ospitaliere, fie la o gustare frugală sau la o vorbă de duh. Verile, cărăuşindu-l în şiregla căruţelor cu mireasma ierburilor şi florilor de câmp, iar iernile înfofolit în cojoacele sănilor trase de caii cu zurgălăi. În vreme ce în Păltiniş drumeţea când singur, când în compania unor prieteni sinceri sau apropiaţi discipoli. Printre ei şi ospitalierii soţi sibieni Ica şi Aurel Cioran, fratele filozofului de la Paris. Un alt om tare drag inimii sale, până în ultimele clipe ale vieţii, avea să fie meteorologul staţiunii Păltiniş: modestul, inteligentul şi sufletistul Nicolae Octavian, stins din viaţă la vârsta de aproape 90 de ani. Amândoi foşti deţinuţi politici în închisorile comuniste. Ca urmare, permanent supravegheaţi de oamenii Securităţii. Dovadă că meteorologul va fi nevoit, la un moment dat, să îşi abandoneze atât serviciul cât şi locuinţa.
Rememorând acei ani, adeseori mă întrebam dacă nu cumva filosoful a ales aceste locuri sibiene liniştite doar din dorinţa de a prelungi, în timp şi în spaţiu, amintirea plăcută a anilor petrecuţi într-o altă frumosasă aşezare turistică a ţării: Câmpulung-Muscel, între anii 1949-1958! Pentru că nu ştiu să fi regretat vreodată, în scris sau în mărturisiri vorbite, că vitregiile vieţii şi hazardul întâmplărilor neîntâmplătoare l-au purtat în acele locuri. Chiar dacă reprezentau domiciliu forţat, stabilit de autorităţile acelor vremuri! Şi cu toate că acea plăcută şi fructuoasă şedere creativă avea să se încheie cu condamnarea filozofului la 25 de ani de muncă silnică, plus confiscarea întregii averi agonisite de el, sau moştenită de la părinţii şi bunicii săi. Beneficiind, în vara anului 1964, de graţierea generală a deţinuţilor politici va ispăşi o pedeapsă de şase ani de detenţie grea în temuta închisoare de la Jilava. Suficienţi, însă, pentru a-i strica întregul rost al vieţii de soţ şi de tată, şubrezindu-i definitiv sănătatea şi liniştea sufletească. Nu însă şi talentul înnăscut de scriitor, ca şi deşteptăciunea lui de filozof, cultivată cu grijă şi perseverenţă!
Mai mult ca sigur că toate aceste argumente au fost suficiente în hotărârea sa definitivă de a se apropia, până la sfârşitul vieţii, de Sibiul transilvan şi de locuitorii satelor mărginene! De altfel, în repetate rânduri, Noica se exprimase sincer (uneori naiv, precum un copil nevinovat), cum că regretă că nu-i ardelean prin născare! Că aşa simţea, cu adevărat, o dovedeşte şi faptul că a ales Sibiul, şi nu altă localitate din ţară, pentru a prezenta filele foto-copiate de el din vestitele şi puţin cunoscutele manuscrise ale „Caietelor Eminesciene”, oferindu-le spre păstrare secularei Biblioteci ASTRA. Eveniment petrecut cu 30 de ani mai devreme decât inserarea respectivelor manuscrise, în volume distincte, de către Editura Academiei Române, sub preşedinţia filologului Eugen Simion. Iar acea nesperată şi plăcută premieră, consemnată ca atare în istoria literaturii şi culturii române, se petrecea la Sibiu, în după-amiaza zilei de 15 ianuarie 1985. Ca urmare, aniversarea a 135 de ani de la naşterea poetului avea să se transforme într-o mare sărbătoare a culturii naţionale. Dovadă că având în faţă acele comori eminesciene, glasul lui Noica vibra de emoţie şi mândrie, determinându-l pe filozof să rostească argumente ştiinţifice incontestabile, privitoare la talentul inegalabil al poetului şi la surprinzătoarea cultură enciclopedică a Omului Eminescu. Vorbele de atunci ale filosofului sunt păstrate într-o înregistrare audio, transformată, între timp, în paginile-document ale unei cărţi inedite. Şi, astfel, cei care voiesc să-l cunoască şi mai bine pe Mihai Eminescu, dar şi pe „Gânditorul din Păltiniş”, pe filozoful Constantin Noica, au la îndemână şi aceste dovezi.
O altă lesnicioasă apropiere de spiritul lui Noica este ca măcar în ziua naşterii sale (25 iulie), precum şi a morţii (4 decembrie), să ne oprim, cu smerenia cuvenită, în faţa mormântului său din cimitirul Schitului Monahal al Păltinişului. Ajunşi aici, în miez de vară, să aprindem făclia unei lumânări şi să aşezăm pe lespedea sa rece fie şi numai o floare de câmp. Iar în iarnă să rostim în gând, lângă al său mormânt, colindul din preajma Crăciunului: „Trei păstori se întâlniră şi aşa se sfătuiră:/Haideţi fraţilor să mergem/Floricele să culegem/Şi să facem o cunună/S-o împletim cu voie bună/Şi s-o ducem lui Hristos, să ne fie cu folos”. Numai că gesturile noastre de stimă şi recunoştinţă ar trebui făcute cât mai în tăcere, ca nu cumva să-i tulburăm somnul liniştit! Dar şi să dăm mărturie că-l înţelegem şi-l iubim pe sfătuitorul cel mai drag tuturor românilor adevăraţi: pe Mihai Eminescu! Închei prin a-i propune cititorului de gazetă de a zăbovi asupra înţelesurilor „Dialogului tăcerii”, gândit de singurul său fiu: arhimandritul Rafael Noica: „Taci, dacă nu ai de spus ceva valoros; Taci, când eşti ispitit să vorbeşti; Taci, atunci când ai vorbit destul; Taci, când eşti ispitit să critici; Taci, până îţi vine rândul să vorbeşti; Taci, când ai timp să gândeşti înainte de a vorbi; Taci când eşti provocat; Taci, atunci când eşti nervos şi iritat; Taci, atunci când intri în Biserică, pentru ca Dumnezeu să-ţi poată vorbi; Taci, când pleci de la Biserică, pentru ca Duhul Sfânt să poată imprima în mintea ta lucrurile pe care le-ai auzit! AMIN”.
Ioan Vulcan-Agniteanul
