132 de ani de când Eminescu ne veghează cu a lui bunătate şi înţelepciune (prima parte) (n.15 ianuarie 1850, Botoşani – m.15 iunie 1889, Bucureşti)
Ioan Vulcan
Uneori neodihna minţii mă face să mă întreb: oare ce destin le vor fi hărăzit întâmplările vieţii celor unsprezece copii ai soţilor Raluca şi Gheorghe Eminovici ?! Şapte băieţi şi patru fete, în ordinea ivirii lor în lume: Şerban (1841-1874), Nicolae (Nicu,1843-1884), George (Iorgu, 1844-1883), Ruxandra (1845, plecată la Domnu’ din fragedă copilărie), Ilie (1846-1874), Maria (1848-1855), Mihai (1850-1889), Aglaia (1852-1906), Herieta (Henrietta,1854-1889), Matei (1856-1929) şi Vasile, cel care se pare că ar fi trăit doar un an şi jumătate. Despre Mihai Eminescu, poetul-gazetar şi cronicar iscusit al timpului său şi al nostru, se pare că am şti aproape totul. Iar când nu ştim ceea ce de mult trebuia să ştim, improvizăm, iar uneori fabulăm tendenţios şi ruşinos de răutăcios.
Mărturisesc că în temerara mea îndrăzneală de a căuta şi a găsi măcar crâmpeie de răspunsuri potrivite la astfel de întrebări, a trebuit să mă „inspir” (pe cât posibil neplagiind) atât din ceea ce au spus, scris şi tipărit acei învăţaţi care şi-au câştigat prestigiosul statut literar de eminoscologi”, cât şi din ceea ce am citit şi aflat personal, răsfoind vechi cărţi-document, dar şi călătorind prin ţară. Şi nu în ultimul rând, din readucerea aminte a spuselor înţelepte ale filosofului-scriitor Constantin Noica (1909-1987), în neuitatele întâmplări petrecute în timpul şederii sale în Păltinişul Sibiului, ca şi a încântătoarele și fugarele prelegeri ale universitarului clujean Mircea Zaciu (1928-2000) şi ale eminentului istoric literar Augustin Z.N. Pop (1910-1988), în vremea când bunul meu dascăl coordona Secţia de Manuscrise a Bibliotecii Academiei Române. Dar să le luăm pe rând.
– Dacă până nu demult se ştia doar că Gheorghe Eminovici (n.10 feb.1812- d.8 ian.1884), tatăl poetului, era căminar și urmaş al unei familii de răzeşi de prin părţile Călineştilor Sucevei, noi aveam să aflăm ipoteza cum că mai vechii săi înaintaşi şi-ar fi avut rădăcinile înfipte în vatra micuţului sat Vad, din preajma Şercaiei Făgăraşului şi a unei întinse poiene de narcise stelare. În acest context, câteva argumente desprinse din scrierile filologului-profesor Ion Funariu, din Făgăraş, găsite în a sa lucrare de licenţă, coordonată de regretata doamnă-academician Zoe Dumitrescu Buşulenga (1920-2006). Aflăm, astfel, că satul Vad este singura aşezare din ţară în care, de secole, trăiesc numeroase familii cu numele de Eminovici şi Iminovici; Că în vecinătatea acelui sat de munte se află aşezările-surori Şinca Veche şi Şinca Nouă, localităţile natale ale taţilor cărturarilor Gheorghe Şincai (1754-1816), corifeu al „Şcolii Ardelene” a Blajului şi a lui Iosif Vulcan (1841-1907), scriitor și editor de carte românească de învăţătură, cel care, publicându-i cea dintâi poezie în revista „Familia” din Oradea, îl va bucura nespus de mult pe poetul adolescent la aflarea vestei că numele său a fost meşteşugit latinizat din Mihail, în Mihai, şi din Eminovici în Eminescu; Că doar numai la o palmă de loc, înspre comuna Hoghiz şi oraşul Rupea, se află satul Cuciulata, aşezarea natală a lui Aron Pumnul (1818-1866), profesorul atât de mult îndrăgit de Eminescu, în anii săi de şcoală gimnazială pretrecuţi în Cernăuţii Bucovinei.
– Alte câteva surprinzătoare coincidenţe: se ştie că neîntrecutul povestitor Ion Creangă (1837-1899) a fost printre puţinii prieteni adevăraţi şi dezinteresaţi ai lui Eminescu. Astfel că se prea poate ca unul dintre motivele statornicei lor prietenii frăţeşti să fi fost chiar recunoaşterea reciprocă a îndepărtatei lor origini ardelene şi făgărăşene, vechea lor obârşie fiindu-le transmisă prin viu grai de bunicii şi bunicile lor. Aflară astfel că în vreme ce presupuşii strămoşi ai tatălui lui Mihai Eminescu plecau din vatra satului Vad şi urcau spre Moldova de Sus, cei ai tatălui povestitorului au pornit pe acelaş drum, însă din cătunul „Crâng”, pitit pe streaşina împădurită a nordului Munţilor Făgăraş. Şi încă ceva: întâmplarea a făcut ca Eminescu să îşi găsească cea mai dragă şi statornică iubire, faţă de o femeie, în persoana unei ardeleance, cea care era prea-frumoasa năsăudeancă Veronica Micle-Câmpeanu. Când o cunoscuse era o tânără şi încântătoare creatoare de poezie melancolică, plăcut ritmată, pentru ca mai apoi să devină nu numai eterna lui muză de inspiraţie poetică, ci şi motivul multor suferinţe plăcut de dureroase şi trist-dezamăgitoare! O altă inexplicabilă coincidenţă a acelor întâmplări: amândoi se năşteau şi mureau în aceiaşi ani: 1850 şi respectiv 1889! Ca urmare, e greu de crezut că toate aceste neîntâmplări întâmplătoare să fi fost doar simple coincidenţe biografice, geografice şi literare! Mai degrabă erau dovada nebănuită a raportării celor două personaje la afinitatea unui anumit ţinut românesc: acela al Ardealului.
– Mama poetului, Raluca Eminovici (n. 1816 – d. 13 aug.1876, Ipoteşti), era fiica unor demni urmaşi în deregătoriile domnitorilor Moldovei, porniţi pe drumul vorniciei încă din vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504) şi continuând până dincolo de domnia fiului acestuia, Petru Rareş (1483-1546). De unde şi prestigiosul său nume de fată: acela de Iuraşcu, preschimbat, prin căsătorie, cu al căminarului Gheorghe Eminovici. Eveniment matrimonial petrecut în ultima duminică a lunii iunie a anului1840, părinţii şi naşii mirilor alegând, pentru ceremonialul religios, biserica ortodoxă „Uspenia” din Botoşani, ctitorie de la 1552 a doamnei Elena Rareş, acolo unde vor fi botezaţi creştineşte în ortodoxie şi câţiva dintre copiii lor, inclusiv Mihai. Numai că Raluca Eminovici-Iuraşcu, acea soţie blândă la vorbă şi bună la suflet a bărbatului său, precum şi mamă grijulie şi iubitoare a copiilor şi nepoţilor ei, se va stinge din viaţă când încă nu împlinise vârsta de 60 de ani, alegându-şi ca loc al odihnei veşnice grădiniţa cu flori din preajma casei lor din Ipoteştii Sucevei. Desigur că în scurta şi deloc liniştita-i viaţă, mereu a fost nu numai o soţie grijulie ci şi tristă şi îndurerată mamă, de vreme ce a oftat şi lăcrimat lângă sicriile şi mormintele a şase dintre copiii săi, în urma ei rămânând un soţ îndurerat, precum şi trei băieţi şi două fete: George, ofiţer-căpitan în armata română; Mihai, poet-gazetar; Aglaia, mamă a doi băieţi, Ioan şi George; Herieta (oloagă din naştere) şi inginerul Matei. Acesta, trăind 73 de ani, poate fi considerat nu numai longevivul întregii sale familii, ci şi singurul care a lăsat urmaşi direcţi, cu numele preschimbat în Eminescu. După moartea poetului, atât el, precum şi feciorii şi nurorile sale, se vor „război”, ani în şir, cu criticul literar Titu Maiorescu (1840-1917), împiedecându-l pe acesta să publice, în nume propriu, opera postumă a lui Mihai Eminescu, „ascunsă” în comoara manuscriselor „Caietelor eminesciene”. Cele care vor face obiectul unor repetate referiri, ca şi a unor studii mai puţin aprofundate ale diverşilor cercetători. Însă, singurul cărturar care izbuteşte să foto-copieze câteva zeci de manuscrise va fi filosoful-literat Constantin Noica, cel care le va oferi, în dar, Bibliotecii ASTRA din Sibiu, în cadrul unei „Şezători literare omagiale”, găzduită de Aula bibliotecii sibiene în după-amiaza, spre seara zilei de 15 ianuarie 1985. Atunci când se împlineau 135 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu. I-a urmat lăudabilului efort intelectual şi diplomatic, în vremea vechiului regim politic, academicianul Eugen Simion (1933), cel care n-a obosit în a determina statul român şi forul său ştiinţific suprem – Academia Română – de a tipări „Caietele eminesciene” într-o ediţie de lux, cuprinzând o duzină de volume.
NOTĂ: Mă întreb şi te întreb şi pe tine, cititorule: oare ce ar mai fi de spus şi nu s-a spus?! Iar din ce s-a scris, ce a mai rămas de scris şi de povestit, ţinând în vecinătatea colilor albe de hârtie încântătoarele versuri eminesciene!? S-ar parea că mai nimic! Doar dorinţa autorului acestor neînsemnate rânduri, de a-ți sugera un lung şi repetabil şir de îndemnuri. Pentru că mă gândesc că dacă Eminescu n-ar fi fost, nici limba română n-ar fi fost o comoară atât de preţioasă, de frumoasă, de bogată, de expresivă, de armonioasă, de melodioasă. Şi n-am mai fi îndrăgit atât de mult nici teii înmiresmaţi, nici plopii făr de soţ, nici nuferii albi, nici florile albastre, nici nopţile pe deal, nici codrii legănaţi de vânturi, nici Luceafărul nopţilor înstelate, nici Dulcea Românie! Şi am fi fost şi mai neştiutori, şi mai săraci şi mai trişti decât suntem de atâta amar de vreme!
Gânduri rostite sau scrise, referitoare la omul-poet
– „Eminescu este darul Providenţei, dăruit nouă Românilor. Pasiunea pentru Eminescu este pasiunea tuturor”. (Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală, 1926-2005); -„Pentru mine Eminescu este de multă vreme un sfânt, şi nu numai el. La vremea cuvenită, se va arăta de la Dumnezeu şi acesta!”. (Calinic Argeşanu-episcopul Argeşului şi Muscelului, 1944);
– „Eminescu ne dezvăluie, în fiinţa lui intimă şi în minunata expresie a creaţiei lui literare, că dimensiunea creştină reprezintă fondul adânc al operei şi al vieţii lui – operă închinată iubirii şi viaţă mistuită în jertfire după chipul lui Hristos”. (Constantin Galeriu, om de cultură şi profesor de teologie ortodoxă, 1918-2003);
– „Eminescu este afirmarea unităţii româneşti eterne”. „Doina lui Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc”. (academicianul Nicolae Iorga; 1871-1940);
– „Eminescu este evanghelistul nostru”. (poetul Tudor Arghezi, 1880-1967);
– „Eminescu-Sumă lirică de Voivozi”. (filosoful Petre Ţuţea, 1902-1991);
– „… marele nostru poet a fost un creştin autentic, ceea ce rezultă din viaţa, ca şi din opera sa”. (Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, 1923-2014);
– „Eminescu este numele acestei ţări. România este numele lui Eminescu”;
– „Eminescu nu este un idol, el nu este un zeu; El este tot ceea ce este: Noi în noi”. (Poetul Nichita Stănescu, 1933-1983);
– „Fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci”; „Eminescu era frumos, de-o frumuseţe angelică”. (criticul literar Tudor Vianu, 1889-1964);
– „Eminescu mi se părea un zeu tânăr, frumos şi blând”. (scriitorul Alexandru Vlahuţă, 1858-1919);
– „Eminescu s-a ridicat pe aripi proprii până la contemplarea lui Dumnezeu”. (poetul Nichifor Crainic, 1889-1972);
– „Eminescu nu cântă incidentele unei iubiri, ci iubirea; nu cântă farmecele unei femei, ci femeia; nu ne dă crâmpeie separate din natură, ci ceea ce este mai general în natură. Că, pentru a reda generalul, utilizează culori ale particularului, aceasta se înţelege de la sine. De aceea ceea ce vrea să ne dea e generalul, iubirea, femeia, natura”. (prozatorul Garabet Ibrăileanu, 1871-1936);
– „E unul care cântă mai dulce decât mine?/Cu atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine./Apuce înainte s-ajungă cât mai sus,/La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.” (poetul Vasile Alecsandri,1821-1890);
– „Doina lui Eminescu – cea mai categorică evanghelie politică a românismului”; „E cel dintâi român al cărui creştet primeşte binecuvântarea din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte până la glezne în pământul strămoşesc”. (poetul Octavian Goga, 1881-1938);
– „Cred că, pentru orice român, ceea ce mai întâi farmecă la Eminescu e melodia versului său, dulceaţa limbii”. (filologul-lingvist Sextil Puşcariu, 1877-1948);
– „Eminescu este o revelaţie ce mângâie”. (filologul italian Rosa Del Conte, 1907-2015, trăitor a 108 ani);
– „Eminescu ilustrează paşii dialectici ai materiei în univers”. (omul de cultură, academician Gabriel Ţepelea, 1916-2012);
– „Niciodată în trecut nu am fost mai pregătiţi, ca astăzi, să preţuim scrisul lui Eminescu, expresie vie a demnităţii naţionale, conştiinţei profesionale şi a talentului de excepţie, fără egal în cultura română la acest sfârşit de mileniu”. (criticul literar Dimitrie Vatamaniuc, 1920-2018);
– „Icoană de iubire la care să mă închin eu”. (poeta Veronica Micle, 1850-1889. Şi ce surprinzătoare şi Dumnezeiască coincidenţă: Veronica se năştea şi murea în aceeaşi ani ca şi dragul ei iubit Mihai Eminescu);
– „Moldova este sfântă îmi spunea Ştefan şi Eminescu”. (poetul Ion Alexandru, 1941-2000);
– „Într-adevăr, la aceeaşi scară a perfecţiunii în poezia sa se află totul. Gama sa lirică este imensă. Într-însa coexistă intuiţia viitorului, ansamblul tuturor ecourilor mitice, istoria şi peisajul românesc, cele mai vaste ingerinţe folclorice, asimilarea filosofiei, a ştiinţei, a vechilor „înţelepciuni”. Se găsesc toate dispoziţiile lăuntrice”. (criticul literar Edgar Papu, 1908-1993);
– „A vorbi despre Eminescu înseamnă pentru un român a se cerceta pe sine, a se închipui şi ipostazia la puterea maximă a virtualităţii Neamului său şi a-şi schiţa fără un pic de pudoare portretul ideal”. (filosoful-scriitor Nicolae Steinhardt, 1912-1989);
– „Mihai Eminescu era o frumuseţe, avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o icoană veche”. (scriitorul-dramaturg I.L. Caragiale, 1852-1912);
– „Umbră care trepte-nalte suie,/dăruind azur din mâini subţiri,/sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,/scânteind, înalt, din răstigniri”. (poetul Radu Gyr, 1905-1975);
– „Rugămu-ne îndurărilor/Luceafărul mărilor/Din valul ce ne bântuie,/Înalţă-ne, ne mântuie”. (poetul-ziarist mureșean Lazăr Lădariu, 1939-2019);
– „Eminescu este una dintre grinzile de susţinere a neamului. El nu este o simplă cărămidă, nu este o simplă ţiglă sau o simplă fereastră, e grinda de bază, aia care păstrează neamul întreg… În Eminescu ne întâlnim toţi. Asta este o chestiune aproape fără egal. Nici nu ştiu dacă mai au alte popoare acest noroc şi această condamnare divină, să se poată regăsi într-un nume… Este poetul exemplar. (poetul-filosof Lucian Blaga (1895-1961);
– „Dacă poetul George Coşbuc este poetul naţional printr-un consimţământ plebiscitar, Eminescu este poetul naţional printr-un legitimism de ordin divin. Acolo, noi nu putem umbla. Cine umblă acolo moare, în sens moral sau estetic. Eu mă rezum să spun doar atât: Eminescu este cifrul secret al naţiei”. (poetul Adrian Păunescu, 1943-2010);
– „Eminescu este esenţa noastră”; „Fiecare lucru poartă în sine însuşi măsura sa, arborii nu cresc până în cer. Nici noi nu putem creşte dincolo de măsura noastră şi măsura noastră este Eminescu. Nu avem a creşte mai mult decât atât. Atât însă să creştem, pentru că sufletul trebuie hrănit ca pământul. Şi dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, nu cu-n Eminescu idealizat, nu cu-n Eminescu trimis în genialitatea lui, în haosul germinativ, dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu acesta, atunci vom rămâne în cultură, mai departe, înfometaţi”. (Un gând rostit de filosoful-scriitor Constantin Noica (1909-1987), în data de 15 ianuarie 1985, în Aula Bibliotecii ASTRA din Sibiu, atunci când se împlineau 135 de ani de la ivirea în lume a poetului Mihai Eminescu şi era prezentate, pentru prima oară în public, cele dintâi file fotocopiate din manuscrisele „Caietelor Eminesciene”).
Notă: Îi îndemn pe iubitorii poeziei eminesciene ca, pe unde îi vor purta paşi şi gândul, prin această mândră ţară, străjuită de rotundul chenar geografic dintre Dunăre, Mare şi Carpaţii Româneşti, să aprindă feştila unei candele şi să o aşeze pe postamentul busturilor poetului, precum şi pe mormântul său din cimitirul bucureştean Bellu, iar lângă teiul Crucii sale să așeze o eşarfă tricoloră şi un firicel de floare albastră! Nu de alta, dar e vremea lungilor vacanţe estivale; a bacalaureatelor, a examenelor de absolvire şi de admitere în şcoli, licee şi facultăţi; a reîntâlnirilor vechilor promoţii de absolvenţi! Vă rog, aduceţi-vă mereu aminte şi de „Bădiţa Mihai!”.
Cu gândul și cu fapta la Eminescu
Dornic să cunoască meleagurile care aminteau de faptele de seamă ale unor vestiţi cărturari ardeleni, între care şi cele ale fostului său profesor Aron Pumnul, precum şi să asculte melodiosul grai ardelenesc, elevul-poet Mihai Eminescu va porni, în vara anului 1866, din Ţara de Sus a Moldovei, către apele line ale Mureşului şi Târnavelor, ajungând, într-un târziu, pe urcuşul şi coborâşul în serpentine care îl va conduce cu privire până pe eroica Câmpie Blăjană a Libertăţii. O ia, apoi, din nou la pas, oprindu-se în Grânoasa Crăciunelului şi în Cetatea Alba-Iuliei, vestită nu numai pentru moţii-matiri Horea, Cloşca şi Crişan, dar şi pentru istoricul act al înfăptuirii „Micii Uniri”, de la 1600, sub sceptrul domnitorului Mihai Viteazul, după care ajunge, într-un târziu, frânt de oboseală, în Sibiul medieval şi în satele mărginene Gura Râului şi Răşinari. Auzise că, cu cinci ani mai devreme, în „Oraşul de pe Cibin” îşi începuse activitatea culturală şi de emancipare a românilor ardeleni eroica Asociaţiune Transilvană ASTRA şi că în fruntea ei se aflau, în acele vremuri teribil de grele, trei somităţi: înţeleptul şi blândul Andrei Şaguna, Mitropolitul ortodox al Ardealului (1809-1873), precum şi cărturarii Timotei Cipariu (1805-1887) şi George Bariţiu (1812-1893). Mai târziu aici urmau să se construiască Palatul Astrei-Muzeul Asociaţiunii. În acel splendid lăcaş aveam să aud armonioasa rostire a poeziei eminesciene, tălmăcită în limba marilor poeţi germani Goethe şi Schiller; să privesc şi să admir un izbutit portret al lui Eminescu, ieşit de sub măiestrul penel al secuiencei-covăsnene Monica Gastone-Şipoş din Miercurea Sibiului; dar şi să-l ascult pe Constantin Noica, după care să răsfoiesc, cu mâna tremurândă de emoţie, câteva file ale manuscriselor foto-copiate de el, desprinse din voluminoasele „Caiete eminesciene”, donaţie făcută bibliotecii sibiene de distinsul filosof. Gest făcut la sugestia bunului său prieten şi gazdă, Aurel Cioran. Nimeni altul decât fratele lui Emil Cioran, filosoful de la Paris şi fostul coleg de studenţie al lui Noica. Iar acel irepetabil eveniment omagial se petrecea în cadrul unei şezători literare cum acea bibliotecă nu mai găzduise în toată seculara ei existenţă. Totul petrecându-se la căderea serii zilei de 15 ianuarie 1985, atunci când se împlineau 135 de ani de la naşterea poetului. Înflăcărata şi elevata prelegere, de aproape două ore, aparţinându-i domnului Noica.
