Tristeți meditative în zăpezile lui april
Tot mai des constat că nu mai avem nici primăvară! Că nu mai avem nici iarnă! Nici restul anotimpurilor anului! Că nu mai avem nici liniște! Nici libertate! Că nu mai avem nici sănătate! Nici Oameni cu o mare! Că nu mai avem credință în Dumnezeu! Că nu mai avem nimic! Dovadă că florile cireșilor, caișilor și magnolilor tremură și se cutremură sub covorul alb al zăpezii, iar sirenile salvărilor continuă să ne întristeze sufletele și să ne îndolieze inimile! E un început de neprimăvară cum n-am mai fost nicicând în lumea asta mare.
Ioan Vulcan
Era în dimineaţa zilei de joi, 8 aprilie, atunci când păşeam, fără pic de grabă, pe caldarâmul bolovanilor de râu „şlefuiţi” atât de repezişurile apelor de munte și de încălțările picioarelor rășinărenilor Mărginimii Sibiului, cât și de roțile căruțelor și de copitele alunecoase ale mulțimii oilor și mielor. Toate la un loc îmi aduceau aminte că în data de 1 aprilie 2021 cinsteam memoria poetului Octavian Goga, la împlinirea a 140 de ani de la naştere, dar iată că a venit vremea să omagiem 110 ani de la ivirea în lume a consăteanului său, filozoful Emil Cioran. Şi cum trupul acestuia nu se odihnește nici măcar în pământul țării sale natale, România, ci în imensul cimitir parizian Montparnasse, mi-am dat un fel de întâlnire cu zorii acelei zile primăvăratice la mormântul părinţilor filozofului din țintirimul Bisericii-Catedrale a Răşinarilor. Acolo unde își dorm somnul de veci și părinții poetului Octavian Goga, vegheați din Mausoleul său de întâiul Mitropolit Ortodox al Ardealului, Sfântul Ierarh Andrei Șaguna.
Filozoful (n. Răşinari-Sibiu, 8 aprilie 1911 – m. Paris-Franţa, 20 iunie 1995)
Curând după ce poetul Octavian Goga împlinise vârsta de 30 ani, în aceeaşi aşezare sibiană, Răşinari, vedea lumina zilei Emilian Cioran. Un băieţel ale cărui fapte aveau să facă o bine-meritată cinste prestigiosului său nume de ardelean, precum şi al întregului său neam românesc din care îşi trăgea seva creatoare a gândirii sale profunde şi originale. Dovadă stau numeroasele cărţi şi studii care-i poartă semnătura, cele mai reprezentative dintre ele fiind traduse şi tipărite în toate limbile principale ale pământului, opere considerate drept scrieri de referinţă în filozofia universală. Sunt acele creaţii „iscodite” şi gândite în amalgamul dintre cel puţin trei culturi şi tot atâtea limbi diferite, stăpânite de mintea lui: cea maternă, respectiv româna, franceza (în toate subtilităţile ei lexicale și gramaticale) şi germana. Limbi vorbite, citite, scrise şi înţelese de el încă din anii de studii petrecuţi la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu şi perfecţionate în vremea șederii, ca student, în Bucureşti, începând cu anul 1928. Aici, frecventează cursurile universitare ale Facultăţii de Litere şi Filozofie.
Din generaţia sa de excepţie, din acei ani, aveau să apară, atât în ştiinţa şi cultura românească cât și în cea enciclopedică a omenirii, câţiva dintre prietenii lui cei mai apropiaţi, deveniți personalităţi de frunte, precum Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade şi Eugen Ionescu. Așa se face că în data de joi, 8 aprilie 2021, din nou mi-am readus aminte de prolificul, de inconfundabilul şi de surprinzătorul filozof. Adică de mult-stimatul fiu al aşezării sale natale. Rășinari. Al Sibiului. Al României. Al întregii lumi. Cel al cărui destin i-a hărăzit loc străin de odihnă veşnică şi mult prea îndepărtat de meleagurile sale natale: pământul greoi al Cimitirului Montparnasse din Paris. Aşadar, s-au împlinit 110 de ani de la ivirea lui în această lume. Cea prin ale căror rânduieli nerânduite ca lumea se dovedeşte a fi, şi astăzi, tot mai contestată şi nesigură cu prezentul și viitorul său. Şi totuşi, cu tot pesimismul lui proverbial, dus „pe culmile disperării”, filozoful Cioran nutrea speranţa într-o lume mai bună şi cât mai adevărată cu putinţă. Însă numai în concordanţă cu „adevărurile” sale ştiinţifice şi constant mărturisite de-a lungul celor 84 de ani de viaţă, elaborate în „laboratoarele” minţii sale prolifice, inteligente şi fantastice. Prea adeseori bolnăvicioase şi molipsitoare. Cu trimiteri precise la Divinitate. La destinul Omului. La rolul şi implicarea bisericii creştine în existenţa fiinţei umane, în contextul universului nemărginit. Astfel că nu-i de mirare că a fost, şi încă mai este, doar parţial înţeles şi acceptat. Şi cu toate acestea, reputatul filosof a avut şi mai are numeroşi discipoli peste tot în lume. Îi împărtăşesc gândurile cuprinse în slova scrisă (cu predilecţie în limba franceză), cât şi cele vibrant rostite de vocea sa inconfundabilă, ajunsă până la noi prin intermediul înregistrărilor radiofonice şi de televiziune. O voce ireală, aproape de reverberaţia acustică asurzitoare a ţipătului disperării omenirii. Acea voce care l-a definit şi personalizat atât de bine pe marele filosof. Asemeni, întregii sale opere scrise!
Alte câteva detalii. Viitorul filozof era trecut în toate cataloagele-matricole şcolare cu prenumele de Emilian și era consătean cu alți trei oameni de vază ai culturii și științei. Cu preotul ortodox și profesor Sava BARCIANU-POPOVICI (1814-1879), cu medicul, naturalistul şi geograful-căpitan în armata olandeză Ilarion MITREA (1842-1906) şi cu poetul Octavian GOGA (1881-1938). Frecventează cursurile primare în aceeaşi impunătoare clădire a şcolii din sat, funcţională încă din anul 1836 şi sfinţită, la 1847, de mitropolitul Andrei Şaguna. Omul care avea să îşi aleagă ca loc de veşnică odihnă pământul din mult îndrăgitul său Răşinari. Bogate sau sărace, familiile acestei mândre aşezări mărginene mereu şi-au făcut un titlu de mândrie patriotică din a-şi trimite copiii şi nepoţii la studii dintre cele mai înalte. De unde şi dorinţa localnicilor de a construi două mari şi spaţioase clădiri de şcoală. Credincioşi şi evlavioşi precum au fost şi au rămas până în zilele noastre, răşinărenii le-au înfrumuseţat cu sfinte hramuri bisericeşti: „BUNA VESTIRE”, pentru Şcoala Generală „Octavian Goga” şi respectiv „SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIL”, pentru Şcoala Generală „Sava Barcianu-Popovici” Şi nu-i nici de mirare că aşa s-a împlinit această lucrare creştină de vreme ce tot ei au zidit și pictat vechi şi mândre biserici ortodoxe. Trei la număr. Purtătoare a tot atâtea hramuri: „SFÂNTA CUVIOASA PARASCHEVA”, construită între anii 1725-1758; „SFÂNTA TREIME”, între 1801-1814 şi „SFÂNTUL PROROC ILIE”, la 1838. Însă toate trei clădite pe pământurile unor mai vechi lăcaşuri de rugăciune şi închinare creştină, cea mai bătrână dintre ele data din anul 1383!
Cu și depre flozoful Emil Cioran, la împlinirea a 110 ani de la naștere
– „Să fie pentru noi existența un exil și neantul o patrie?”. „Creația este salvarea temporară din ghearele morții”. „Nu este vorba să ajungem la fericire, ci la un grad mai mic de nefericire… Orice ai face nu poți deveni fericit, dacă ai apucat pe drumul nefericirii. Poți trece de la fericire la nefericire; drumul invers nu e posibil”.
– Mărturisiri la vârsta lui de 31 de ani: „Singurul lucru cu care mă mândresc este faptul că am înţeles de foarte tânăr că nu trebuie să dai viaţă, să zămisleşti. Oroarea mea de căsătorie de acolo vine. Este o crimă să transmiţi propriile tale defecte unei progenituri şi să o obligi să treacă prin aceleaşi încercări ca şi tine”.
– Mărturisiri la vârsta trecută de 75 de ani, referitoare la anii plăcutei sale copilării petrecuţi pe uliţele satului natal. „Cred, astăzi, că ar fi fost mult mai bine pentru mine dacă aş fi rămas ajutor de cioban, în micul sat din care provin. Aş fi înţeles esenţialul la fel de bine ca şi acum”. „Timp de zece ani am hoinărit de dimineaţă până seara, într-un fel de paradis. Când a trebuit să-l părăsesc şi să plec la liceu, în şaretă am avut o criză de disperare, de care-mi amintesc şi astăzi”. „Cât aș vrea să revăd străduță cu străduță, colțișor cu colțișor acest blestemat, acest splendid Rășinari”.
– În scrierea autobiografică intitulată „Simone, prietena mea”, Emil Cioran reproduce o succintă și expresivă descriere făcută de Eleonora, cumnata filozofului, (răposata soţie a răposatului său frate sibian, Aurel), cea care își amintește că: „… era o franţuzoaică înaltă, cu păr blond şi şuviţe albe, îmbrăcată invariabil într-o bluză şi-o fustă, dar întotdeauna cu un aer deosebit. Era profesoară şi mult mai tânără decât el. O cunoscuse în anul 1942, la o cantină studenţească. Între timp, devenise stăpâna casei lui închiriate şi a florilor de pe pervaz şi din mica grădină. Simone îi va oferi lui Emil Cioran, vreme de mai bine de cinci decenii, iluzia unei vieţi normale. Rugată de un ziarist să-l descrie pe prietenul ei filozof, ea ar fi spus că este frumos ca un rus! Şi cu toate că o îndrăgea destul de mult, el nu va scrie nici un rând şi nu va rosti nici măcar un cuvânt despre ea. Probabil că acest fel extrem de discret de a trăi să-l fi deprins, încă din anii copilăriei, în casa părinţilor săi, tatăl fiind preot ortodox în satul Răşinari, iar apoi protopopul bisericilor din Sibiu. Indiferent că au locuit temporar în apartamente de hoteluri sărăcăcioase, sau în chirie la mansarda unor case parisiene, cei doi mereu erau bucuroşi de oaspeţi. Iar în anturajul lor se râdea cu poftă şi se deschideau sticle cu vin”.
– În lucrarea „Inconvenientul de a te fi născut” găsim următoarele mărturisiri personale ale lui Emil Cioran: „Faptul că eu exist dovedeşte că lumea nu are sens”. „Pentru mine, a scrie înseamnă a mă răzbuna. A mă răzbuna contra lumii, contra mea”. „Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vne să-mi trag un glonţ în cap”.
– În 1981, la 70 de ani împliniţi, o cunoaşte pe Friedgard, o nemţoaică tare frumuşică, candidată la doctoratul în filozofie de la Universitatea din Koln. Cu toate că era divorţată, precum şi mama unui băieţel, avea doar jumătate din vârsta lui de atunci. Şi, astfel, filozoful va constata cu uimire, aproape ruşinat, că „m-aţi vindecat de plictiseală” (…); „vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile şi loviturile legate de numele dvs.”(…); „Sunteţi blestemul meu indispensabil”.
– Alte mărturisiri ale Simonei Boue, femeia-profesor cu care Emil Cioran a împărţit vreme de mai bine de cinci decenii aceeaşi mansardă parisiană: „Când l-am cunoscut, scria în română. Ştiam că în România era cineva. În Franţa însă era un anonim. În caietele sale, îşi povesteşte vizitele la editura Gallimard. Nimeni nu-l cunoştea. Toată viaţa lui a fost un şir lung de umilinţe. Succesul a venit foarte târziu, abia cu «Exerciţii de admiraţie», în 1986. Şi cred că a murit fără să ştie că a fost recunoscut”. „Avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut, decât celebru. Dispreţuia gloria. Nu accepta să apară la televizor şi pentru că nu voia să fie recunoscut pe stradă. Dacă era întrebat: „Sunteţi Cioran?”, răspundea „Nu”. Când era foarte bolnav şi avea deja pierderi de memorie, cineva l-a oprit pe stradă şi l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns: „Am fost”!” „Erau nişte caiete puse deoparte, pe care scria „a’ detruire” („de distrus”). Uneori, printre rânduri, găseşti scris „noapte atroce” sau „dureri îngrozitoare”. Am descoperit în ele un alt Cioran, pe care nu-l ştiam. Ce scrie e de o tristeţe sfâşietoare. Revine constant sentimentul eşecului existenţial. E foarte dureros pentru mine să citesc aşa ceva, să-mi dau seama că a fost atât de adânc locuit de nefericire. În viaţa de zi cu zi, Cioran nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Şi aş spune că nu-i scăpau bucuriile şi frumuseţea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, todeauna noaptea”. „Cioran nu vorbea niciodată de mine. Şi nici eu sub nicio formă n-aş fi vrut să le vorbesc de el alor mei. Ce le-aş fi putut spune? Că sunt cu cineva, apatrid, fără profesie, fără bani, fără nimic?”. „Îmi amintesc prima vizită a lui Constantin Noica. Când am rămas o clipă singuri, m-a întrebat verde-n faţă. „Cum îl puteţi suporta pe Cioran?”. Şi i-am zis: „Dar şi el mă suportă pe mine”. Adevărul e că Cioran era pur şi simplu imprevizibil. Nu te pliciseai niciodată cu el. Dar era imposibil să faci un plan. De pildă, hotărâm să plecăm la Dieppe, în vacanţă. Înainte de a pleca, scoateam absolut totul din priză, goleam frigiderul. Ajungeam la Dieppe, facem alte cumpărături, umplem acolo frigiderul, şi nici nu ne instalăm bine, că spunea: „Gata, plecăm”. Aruncam tot ce era în frigider, reveneam la Paris şi trebuia să facem iar cumpărături”.
NOTĂ: Curios felul său de a fi! Al acestui enervant de inteligent OM! Sincer să fiu, eu unul nu m-aș fi suportat să stau alături de oameni normali de simpli și supărător de complicați și de deștepți! Mai bine mă făceam un pustnic-gânditor într-o grotă din Carpați! Și nimeni și nicicând n-ar fi auzit de mine, atâta vreme cât ași fi fost încă în viață! Astfel crede despre el semnatarul acestor rânduri: Ioan Vulcan-Agniteanul.
Ioan Vulcan-Agniteanul
