Opinie Dragoș Damian, CEO Terapia Cluj: Domnule prim-ministru, după ce sunteți ales, vă aduc cheile de la fabrică. Vă rog s-o conduceți dumneavoastră, ca eu nu mai știu cum, la inflație către 10%, lipsă de personal calificat, penurie de materii prime, utilități mai scumpe cu 300% și mai nou, cu spectrul cotei progresive.
România nu a facut nici cel mai mic efort să stavilească munca la negru și evaziunea fiscala, faptul că nu se mai vorbește despre ele din cauza pandemiei nu înseamnă că nu există, sau că nu au căpătat forme creative, post-pandemie. Și pentru că cele doua crime fiscale care duc la pierderea de venituri nu pot fi pedepsite se reintroduce tema cotei progresive, ne ducem să luăm și mai mult de la cei de la care luăm și până acum.
Azi vară, zilnic, cel puțin 500 mii de români, în concediile din țară, au plătit la negru aproximativ 100 lei în fiecare zi (cazare, mâncare, distracții). Asta înseamnă, pentru 90 de zile de vacanță, sume nefiscalizate de 4,5 miliarde de lei.
Piața neagră a medicamentelor „antivirale” din valul 4 atinge din unele estimări, 100 milioane de lei – nu vorbim aici numai de contrabandă și venituri nefiscalizate, ci de un pericol real pentru sănătatea oamenilor. Iar canalele de contrabandă s-au solidificat în eventualitatea valului 5;
Minim 50% români cu salariul minim primesc bani „la gri”
Sunt date care arată că cel puțin 50% din cei 1,5 milioane de români plătiți cu salariul minim primesc bani „la gri” de la angajator sau mai au încă un job plătit, bineînțeles, „la negru”. Greu de calculat sumele nefiscalizate care sunt în mișcare, la 1.000 de lei pe lună ajungem la 9 miliarde de lei/an. Și repet aici ceea ce am mai notat, cu 11% creșterea salariului minim nu se acoperă nici măcar inflația cumulată din ultimii 3 ani, astfel încât rămâne deschisă invitația la munca la negru sau gri.
Cele descrise mai sus se încadrează la „mica evaziune” și la munca la negru „acceptabilă”. Marea evaziune se face cu sprijinul celor care chiar au competențe de control și desigur, al paravanelor afacerilor politice.
Așadar, stimați directori de fabrici, câți mai sunteți, nu vă mai puneți speranțe, nu sunteți văzuți ca și active strategice pentru dezvoltare sustenabilă, ci ca sursă de și mai multe venituri la buget. O să aveți și mai multe inspecții de la autorități care să vadă ce virgule lipsesc din rapoartele depuse și care vă vor amenda pentru abateri închipuite. Pentru că, desigur, este mai ușor să găsești chichițe la o companie cu o mie de angajați și o cifră de afaceri de 100 milioane de lei.
Să recapitulăm.
– Criza enormă de forță de muncă calificată. Investițiile companiilor în învățământ dual sau în calificarea studenților sunt bani aruncați, absolvenții vor fi absorbiți de joburi mult mai bine plătite, în străinătate;
– Obligația multor operatori industriali de a crește salariile cel puțin cu echivalentul inflației, deci aproximativ 10%;
– Costurile cu utilitățile vor crește la până la 30% din totalul costurilor de producție, total împotriva normelor industriei, care au ca standard sub 20%;
– Costurile cu materiile prime și materialele (care vin, desigur, din import) au crescut de 3-4 ori. Dar nu asta este problema cea mai mare cât lipsa disponibilității lor și timpul lung de transport din Asia, care fac ca multe fabrici să închidă temporar producția sau să dea termene de livarare de peste 6 luni.
La asta adăugăm și cota progresivă, introducerea ei fiind nu o chestiune de „dacă” ci mai degrabă de “când”.
Nu este nimic nou când spun că politicienii nu dau doi bani pe nevoia strategică de a avea o industrie de manufactură puternică, indiferent de capital – iar acum cu atât mai puțin le pasa, toți ochii sunt ațintiți pe PNRR – care va fi executat cu materiale din import și muncitori asiatici.
Când se termină de construit infrastructura din transport și sănătate finanțată prin PNRR, în 2026, România va fi unde trebuia să fie deja încă din 2015. Restul UE va fi în 2026.
