De câte ori trec prin Alba Iulia, indiferent cu ce treabă, mă pufnește râsul…Acu` vreo doi ani, după ce vizităm prin oraș tot ce se poate vizita, ne oprim în zona unui miniparc de distracții pentru copii.
I-am dat pe Radu și Timeea în tot felul de mașinuțe, ciupercuțe și restul… și, ca să încheiem cu succes vizita în Cetate, ne oprim și la “Casa groazei”.
Ei, casa asta a groazei era un fel de vagon-baracă, așa, desenată teribil de fioros, care te îmbia la senzații tari prin intermediul a doi domni postați de o parte și de alta a intrării. Ăștia doi, îmbrăcați dichisit, își făceau treaba impecabil, zâmbind șăgalnic de sub mustăți și apropiindu-se de toți copiii, posibili clienți, asigurându-i că se vor distra la maxim.
Eu și Luminița ne repezim să plătim două bilete, fiind mai cucerite noi de mustăcioși, decât copiii.
Cei mici se apropie cu pași temători de vagon, strângând biletele în mânuțe, aruncă un ochi înăuntru și, când văd atâta întuneric, se întorc în loc și o rup la fugă spre noi, mămicile.
Mustăcioșii, băieți fini, ne invită pe noi în “Casa grozei”, ca să nu rămânem în pagubă, cu biletele plătite, dar fără sperieturi.
Așa că noi, caprele, nici nu mai stăm pe gânduri! Pasăm copiii la tați și intrăm cu tupeu în vagon, fiind convinse că, la vârsta noastră, n-are ce să ne mai sperie. Zdrang! Se închide ușa după noi, cu zgomot sinistru!
Băi, frate! Nu că întuneric, negru tot! Degeaba scanasem înainte configurația vagonului și acu` făceam calcule trigonometrice, în cap, cam pe unde ar trebui să calc! Nimica, frate, dezorientare totală! În plină beznă, din câte un loc se lumina, brusc, ba un schelet, ba un craniu… “iluminarea” asta fiind însoțită, normal, de câte un râs grotesc “A-ha-ha-ha-haaaa”, de-ți îngheța sângele-n vene! O “iluminare” de 5 secunde, beznă vreo 10 și tot așa. Nu știu cum dracu’ au transformat mustăcioșii un spațiu în formă clară de dreptunghi, în labirint îngust, prin care nu se putea strecura decât o persoană, restul fiind nevoite să formeze șir indian!
Am făcut și eu cu Lumi “șir” indian, ea prima. Stăteam lipite una de alta, precum miezul de nucă în aceeași coajă, “palpând” terenul cu piciorul drept, stânga-dreapta și retur, înainte să ne încumetăm a păși. Băi, frate, rău am ales! Fiind ultima din “șir”, la intervale de fo 10 secunde, simțeam și-o mână care mă ciupea de fund sau mă prindea de păr.
Pe la al treilea schelet, am început să urlăm amândouă, … da` nu așa! Din toți rărunchii! Ne-am socotit amândouă că am fi mai în avantaj dacă ne-am întoarce, da` încotro să apuci? Eram condamnate să continuăm drumul prin labirintul întunecat.
Am început să strigăm la mustăcioși să ne deschidă poarta spre lumină, că ne băgăm picioarele-n căsuța lor! Da` de unde!?! Printre răcnetele noastre, se auzea cum pufneau în râs, în mod sigur nemaiavând până atunci așa o experiență cu mămici!
Când răcneam mai convingător, de zici că ne tăia careva cu drujba, pe viu, s-a deschis ușa vagonului, brusc, de ne-am trezit urlând sonor spre trecătorii aflați întâmplător lângă baracă. Ei, vă dați seama ce-or fi gândit, bieții oameni, când ne-au văzut pe noi, caprele, ieșind transpirate din “Casa groazei”…
Afară, lumină-lumină, da` amândoi copiii erau în crize de plâns. De la răcnetele noastre, care am aflat că se auzeau în tot perimetrul Cetății, începuseră să plângă și ei, spunându-le taților: “Da’ de ce țipă mami? De ce plânge mami??? Ce-i face lu` mami?”…
De-atunci, de câte ori trec prin Alba Iulia, indiferent cu ce treabă, mă pufnește râsul…
Mădălina SCUTELNICU
În 1963, artistul american Harvey Ball a creat imaginea „față zâmbitoare” (smiley face), reprezentând un buton galben cu două puncte și o paranteză „închisă”, pe care, în prezent, oamenii de peste tot din lume o folosesc cu scopul de a-și exterioriza emoțiile pozitive. Harvey Ball a realizat această imagine pornind de la premisa că toți oamenii ar trebui să acorde o zi dintr-un an pentru a zâmbi, a face gesturi frumoase și a-i face pe alții să zâmbească, potrivit www.worldsmileday.com. Preocupat de comercializarea excesivă a simbolului său și de modul în care sensul original al acestuia risca să se piardă în repetarea constantă de pe piață, Harvey Ball a lansat ideea de a dedica o zi zâmbetului. El a ales prima zi de vineri a lunii octombrie, pentru a aniversa Ziua mondială a zâmbetului, continuă sursa menționată mai sus.
Ziua mondială a zâmbetului a fost marcată pentru prima dată în 1999, în orașul natal al lui Harvey Ball, Worcester. În același an, Ball a fondat și World Smile Corporation, care avea să fie sponsorul anual al evenimentului internațional. Evenimentul a continuat să fie aniversat și în anii următori, devenind cunoscut în întreaga lume. Fundația Harvey Ball World Smile, creată după decesul lui Harvey Ball, în 2001, a devenit sponsorul oficial al Zilei mondiale a zâmbetului.
Imaginea creată de Harvey Ball a devenit, în decursul anilor, simbolul cel mai ușor de recunoscut de pe planetă, pentru stările de fericire, bucurie și voie bună.
În numeroase orașe din Europa, Asia, America de Nord și America de Sud, se organizează în fiecare an manifestări care includ spectacole cu clovni, picturi pe față, prezentări de povești, teatru de păpuși, concursuri de baloane, manifestări care să stârnească zâmbete etc.
Organizatorii încurajează, de asemenea, pe toată lumea să facă fotografii sau video-uri de la evenimentele locale organizate cu ocazia Zilei mondiale a zâmbetului și să le posteze pe rețelele de socializare cu tag-ul World Smile Day.
