Mai toate poveștile încep cu „a fost odată…” Numai că poveștile ce urmează sunt cât pot fi de adevărate, deși pare fie povești.
Elena Olaru Miron
Întorcându-ne în vechile vremuri și aruncând o privire de ansamblu asupra evoluției vieții pe pământul geto-dacic, aflăm că aici, încă de la începuturile neoliticului, oamenii se ocupau de cultivarea pământului. S-au descoperit astfel săpăligi, scormonitoare din corn de cerb și câte alte unelte menite să dezvolte această îndeletnicire care să le aducă pe masă oamenilor hrana cea de toate zilele. A urmat domesticirea și creșterea animalelor, constatată a fi o altă sursă importantă de alimentație. De la săpăliga din perioadele paleoliticului și neoliticului s-a trecut la agricultura cu plugul primitiv numit aratru care, se pare că a fost folosit o îndelungată vreme până, iată, chiar și în zilele noastre.
„Ară plugul sus pe coastă
Plug cu patru boi
Frumos cântă cucu-n creastă
Și-apoi în zăvoi.”
Această îndeletnicire, agricultura, de la începuturi fusese considerată o îmbelșugată sursă, atât de hrană, cât și de câștiguri consistente prin comercializarea produselor. Lanurile deveniseră atât de mănoase datorită muncii neobosite a celor ce prinseseră drag de pământ, încât pedestrașii lui Alexandru cel Mare, în anul 335 î.H., când trecuseră Dunărea, au fost nevoiți să culce grâul cu sulițele, ca să poată înainta. Lanuri nesfârșite de grâu înspicat se unduiau în talazuri aurii, iar păpușoiul își despletea frunzele în adierea vântului amirosind a… mămăligă. Istoria pâinii începuse așadar în vremuri imemoriale, chiar înainte de a se inventa plugul. Toamna, spicele erau secerate, strânse în snopi, apoi frânte pentru a se descoperi boabele. Câtă trudă se irosea la vânturat, îndepărtându-se pleava. Mașina de treierat apăruse mai târziu.
După nenumărați ani, mai zilele trecute, doi bătrâni stăteau pe banca aflată la intrarea unui bloc, vorbind de una, de alta. Unul din ei îl întreabă pe celălalt:
– De unde te tragi dumneata?
– Eu? Din jurul Sibiului, dintr-o comună. Dar dumneata?
– Mă trag de pe Valea Târnavelor.
– Cum ai ajuns să locuiești la bloc?
– Apăi, am venit să stau cu copiii, că nevasta mi-a murit. Am optzeci și cinci de ani, ce să fi făcut acolo în sat, singur?
– Cam așa este și cu mine. Mi-am lăsat căsuța mea bătrânească pe care-am făcut-o cu muierea mea. O rămas în voia lui Dumnezeu. Mă doare sufletul, dar n-am ce face, puterile mă lasă. Mă mai țin în viață numai amintirile de pe atunci când puteam munci. Mai mare bucurie ca munca și mulțumirea că după truda aia sănătoasă roadele adunate de pe hotar îmi umplu acareturile nu există alta.
Întrerup dialogul celor doi, întrucât mi-amintesc doar un crâmpei dintr-o poezie aproape uitată:
„ Hambarele le umpli, șoproanele lărgești/ Și de-ale sărăcimii nevoi te îngrijești…”
Apoi, îi las să-și depene mai departe ofurile.
– Ei, mi-aduc aminte de anii copilăriei. Era altcum. De dimineață, îmi punea muma două felii de mămăligă rece, un boț de brânză și o ceapă în traistă și desculț plecam cu vacile la păscut. Vai de tălpile mele prin mărăcini. Dar nu mă plângeam, ba chiar mă veseleam. Toată lumea era a mea. Învățasem rostul lucrurilor de puteai spune că mă născusem în pădure sau lângă pâraiele cu pești, broaște și mormoloci. Cât despre vietățile pădurii, ce să mai vorbesc. Le învățasem încă de pe atunci obiceiurile, deosebeam trilurile fiecărui neam păsăresc. Unde-și fac cuiburile, cât clocesc și unde, cum comunică între ele. Iarna știam ce fel de animal trecuse pe cărări după forma labei în zăpadă. Ciupercilor le deosebeam cu ușurință soiurile din care provin.
– Copilăria mea nu știu cum a trecut, dar îmi aduc aminte de vremea când mă apropiasem a deveni flăcăiandru. Îmi mijise mustața și nechezam ca un mânz îndărătnic. Purtam îțari gălbui și cămașă albă ca neaua. Erau țesute și lucrate de mama. Că avea război și toată iarna plimba suveica dintr-o parte în cealaltă. Duminica, mă apropiam ușor de locul în care jucau feciorii și fetele. Trăgeam cu coada ochiului la ei sperând că o dată și o dată voi reuși să învârt și eu fata la fel de bine ca ceilalți ficiori. Ei mai și chiuiau din când în când, ridicând câte-o mână și fluturând-o bucuroși. își roteau apoi pe creștet pălăria în care se lăfăiau pene de păun sau câte-o floare roșie. Jucau țepeni, cu pieptul ieșit în afară, mândri și făloși. Fetele călcau ușor ținând cu degetele vârfurile năframelor, pentru a nu zbura în focul jocului.
Mai târziu, muma îmi comandase un șerpar bătut cu ținte și cusut în motive speciale cum se purta la noi în sat. Țanțoș mai eram! Fetelor, vedeam eu bine că li se scurgeau ochii când mă întâlneau.
Apoi, toată munca gospodăriei trecuse câte puțin în grija mea, deoarece părinții mei îmbătrâniseră și nu mai pridideau cu toate cele.
– La câți ani te-ai însurat?
– După ce m-am întors din cătănie. Destul de târziu, ziceau unii. Am cinci copii. Doi băieți cu nevestele lor au plecat în Italia. Trei sunt aici. Fata la care stau lucrează vânzătoare la un patron. Doamne, cât mă doare când o văd că-i un fel de slugă. Și în satu nost o rămas casa, grajdurile și pământurile.
– N-avem ce face. Astea-s vremurile. Iacă am apucat anul 2022. Rău este că nu mai suntem luați în seamă noi, ăștia bătrâni. Ba, uneori, parcă mi-e rușine de bătrânețea mea.
Din nou mă despart de bieții bătrâni de pe banca din fața blocului și cuget îndelung făcându-mă să trag următoarele concluzii:
Pe nesimțite, cu fiecare zi trecută, iată că acei care ținuseră cu strășnicie coarnele plugului uită rând pe rând cu durere rânduielile pământului și nu are cine le lua locul. Ei privesc cu amărăciune cu un viața, ca toate acele amintiri, se duce. Încet, încet și ițarii dispar cu totul din peisaj. Până și acești doi bătrâni hârșâiți ce stau la taifas poartă blugi și adidași. Ce să mai vorbim de tineret care este atras de forfota orașelor și copiază totul de la cei care se consideră în pas cu lumea… civilizată. Hațegana și învârtita nici la țară, duminica, nu se mai joacă. Poate numai la vreun spectacol, pe scenă. Și acolo, la țară, s-au înmulțit barurile și discotecile. Și acolo au fost uitați ițarii și iile. Și acolo se portă îmbrăcăminte sumară, extravagantă.
Mă întreb cu durere: oare zicala„ veșnicia s-a născut la sat” își pierde sensul? Oare identitatea noastră națională este în pericol? Și, odată cu aceasta, și moralitatea?
Dar, hai să-i ascultăm pe cei doi bătrâni.
– Am fost o familie de gospodari înstăriți. Trei vaci, doi cai, boi și vreo două sute de oi. Pământul îl lucram eu și nevasta. Și nu era puțin. Aram, semănăm, prășeam de două ori. Toamna strângeam și căram roadele cu carul. Mare bucurie era când gemea carul sub greutatea sacilor și coșurilor. Bostani, cartofi, cucuruz, varză. Treieratul era mai devreme. Avea unul un treier pe care-l arvuneam toți. Îl trăgeam fiecare în curtea sa, atunci când îi venea rândul, și-l porneam. Oamenii, fie rude sau vecini, se ajutau unii pe alții. Parcă era sărbătoare. Și acum mai simt mirosul paielor răscoapte de soare. La chindie, părul și hainele se făceau cum îi cenușa de la pleava înecăcioasă. Ne spălam gâtlejurile cu câte-o cupă de vin și dormeam ca butucii, obosiți, dar mulțumiți de munca rodnică pe care o depusesem de-a lungul întregii veri și care nu fusese în zadar.
– Domnule dragă, îmi aduci aminte de atâtea toamnei bogate, dar și de verile călduroase când prășeam buruienele, de nu ne mai vedeam din rândurile de cucuruz. Și avea un miros cucuruzul ăla, nu știu cum să-ți spun, pe care îl mai simt și acum. Mi-a rămas sufletul acolo, zău așa. Dădeam și dări la stat, dar mai și rămânea, înainte de 1965. Atunci, iernile erau ierni și verile-veri cu rod bogat obținut numai cu îngrășământ natural: balega de la vite. Nu ca acum, când prea puțini sunt aceia care iau în seamă vremea de-i bună ori de-i rea pentru ogoare. Acum, se caută să fie numai soare și căldură, ca și când doar distracția ar fi importantă. Dacă magazinele vând orice, de ce am mai muncim ogoarele? Mai bine să ne distrăm, spun astăzi tot mai mulți oameni. Am auzit că aproape toți cei care au rămas în sat nu mai cultivă nici cartofi, nici varză, nici altceva. Ce rușine! Tu, țăran, cu grădină lângă casă, să îți cumperi verdețurile pe care le pui în strachină?! Cer ajutoare, cer pomeni. Părinții mei, ca și ceilalți săteni, cu ani în urmă, nu erau prea bogați. Vrednicia, priceperea și chiverniseala i-a îmbogățit pe fiecare după cum era de harnic și de econom. Sapa și hârlețul erau baza. Poate, mai târziu, plugul. Sămânța se arunca cu mâna; traista pe umăr și pumnul cu semințe.
– Într-o toamnă, culegeam cucuruzul. Îl adunăm în grămezi și apoi îl puneam în saci. Eu pe două rânduri, femeia mea pe alte două rânduri. Pe cer un nor negru se tot mai mult. Îi dădeam zor, în speranța că vom reuși să culegem măcar rândurile începute până începea ploaia. Dintr-o dată trăsnete cumplite spărgeau parcă lumea. Apoi, fulgerele ne înghețaseră de teamă. Și vijelie se pornise. Bătea un vânt rece, puternic și ne arunca frunzele tăioase șiroind de apă pe față, pe haine. Când încercam să le îndepărtăm, părea că dăm peste niște lamele de cuțite. Zgârieturile însângerate ne usturau, picioarele ni se afundaseră în noroi. Ne-am scos încălțămintea și prin noroiul rece am rupt-o la fugă, îndreptându-ne spre comună, care se afla la o depărtare bunicică. Lăsasem în plata Domnului grămada de știuleți. Nu știu cum am ajuns acasă. Sacii pe care ni-i așezasem pe creștet atârnau ca niște sloiuri. Nevasta mea s-a ales cu o răceală care a ținut-o luni de zile. Dar nu s-a lecuit de muncă, pentru că a venit vremea să scoatem sfecla, deoarece se aștepta zăpada și trebuia să-i dăm zor. Dar câte pățanii din acestea au fost, nici nu mai știu. Mâncam pe apucate mai multe slănină, pită și ceapă. Cum se crăpa de ziuă ne trezeam și mulgeam vacile pentru ca să le lăsăm în ciurdă la păscut. Apoi, alergam pe hotar. La întoarcere, seara târziu, curățam grajdul, hrăneam animalele și cădeam ca secerați, adormind de multe ori fără să mai mâncăm de cină. Dar, nu ne văitam. Așa au dus-o toți moșii și strămoșii noștri și, slavă Domnului, că nu pre erau betegi. Când stai degeaba te umpli de bun și te simți neîmplinit, sărac.
– Că bine zici, domnule. Ori să-ți zic bade?
– Zi-mi cum vrei, tot acolo-i.
– Iacă, vezi, pe atunci oamenii nu aveau nici radio, nici telefon, nici televizor și nu se mai gândeau la distracții. Duminica după amiază cei bătrâni, mai ales, ieșeau la portițe și se așezau pe bănci anume făcute, destăinuindu-și unii altora gândurile și necazurile. Așa se ușurau, vorbind și privind la cei ce treceau pe drum dând zâua bună. Așa era weekend-ul lor. Diminețile de duminică și sărbători erau ale bisericii. Îmbrăcați cu hainele de duminică, umpleau biserica. Dacă îmi amintesc de noaptea de Înviere, de slujbă, de fetele care aduce ouă roșii în năfrămuțe, de corul acela ce te făcea să te crezi aproape de cer, îmi vine a plânge. Ori de Sântămărie, când tot satul petrecea…
– Mie mi-e dor de mâncărurile alea simple, de laptele gros, de mămăliga fierbinte, de varza aia de-i zicea „cu dărabu”, pentru că era tăiată felii groase și-i făcea muierea mea o „muietură” nu știu din ce, că bună mai era. Acum îi zâce „lucicos”, da` nu-i ca aia de-o știu eu.
Primăvara, duceam oile la munte. Când ieșeam din sat, îmi părea că am intrat pe porta raiului. Suiam încet, făcând popasuri multe. Câinii păzeau turma, iar eu mă lungeam pe cojoc și adormeam. Nimeni n-avea trebuință de mine. Eram slobod. Numai aripi dac-aș fi avut, ehei, tată zarea era a mea. Când ajungeam la colibă, rânduiam toate cele. Oalele, ciuberele. În fiecare primăvară, tocmeam câte un ajutor pe care-l lăsam și singur acolo la stână, de cele mai multe ori că era nevoie de mine pe hotar la bucate, dar și acasă în gospodărie.
– Da` ce zâci, parc-ar fi vremea să ne ducem acasă. Eu vreau să mai caut pe internet, să știu ce s-o mai întâmplat în lume, să nu rămân prost.
– Chiar așa. Eu fug, domnule dragă, să nu scap serialul ăla cu crimele ai căror autori sunt descoperiți de femeia aia trăsnet. Faină muiere! (Jessica Fletcher)
Dând din mâini, acesta, cu capul plecat, îngânând ceva în barbă și zâmbind enigmatic cine știe cărui gând ascuns, se îndrepta spre lift.
Elena Olaru-Miron
