O povestioară dintr-o mult prea îndepărtată iarnă…
Așa cum o alta n-a mai fost atât de frumoasă, de înzăpezită și de geroasă ca cea din ziua luminată și noaptea înstelată a Sfintei Boboteze anului 1962. O ascultasem la gura sobei încinse, pe când femeile şi fetele unui sat transilvănean își făcuseră o pasiune din a toarce fuioarele despletite și câlții încâlciți ai inului, cânepei și lânei, năvădind și țesând la războiul pașnic și țărănesc covoare, păretare, chindeie, ii, catrințe, cămeși femeiești și bărbătești, precum și năframe, broboade și cioareci românești. La acea șezătoare de poveste, cu păhărele de pălincă și blide pline cu curuz fier și cu feli aurii de dovleci copți, am cunosct un fecior tare chipeş, căruia îi mersese vestea pe întreaga Vale a Gurghiului mureșean pentru hărnicia și priceperea lui în mai toate meșteșugurile trebuincioase gospodăriei țărănești. De la el am aflat că poartă cu fală prenumele de botez și numele de familie de Dumitru și Bloj, moștenite de la unul dintre străbunicii tatălui său. Cel care era nu numai un priceput căutător și găsitor al stupilor albinelor hoinare, dar și al brazilor și paltinilor albi, din al căror lemn de rezonanță urmau să fie modelate, la Reghin, într-un mic atelier de tâmplărie, cele dintâi viori, tip Stradivarius, de mâinile îndemânatice ale basarabeanului Roman Boianciu. Cât îl privește pe acel fecior, nu numai că era un neîntrecut țapinar al pădurilor bătrâne și un priceput cosaş al ierburilor înflorate, dar și un destoinic silvicultor și păstrăvar în locurile numite de localnici „Fâncel” și „Fudul Lăpușnei”. Țin minte că ne cunoscusem întruna dintre nopțile geroase ale acelui început de an îndepărtat. Atunci când avea să-mi spună că e nerăbdător să dea colţul ierbii primăverii. Și nu numai pentru a urca oile, mieii, vitele și caii la munte, dar și de a planta câte o duzină de puieți de meri, peri şi pruni în fiecare dintre grădinile din spatele șurilor și grajdurilor caselor părintești și ale bunicilor și străbunicilor săi din satele Comori, Cașva, Orșâua și Glăjărie. Ce s-o fi ales de acel vrednic bărbat, precum şi de visele sale îndrăznețe, n-am cum a şti acum! Dar de vom scăpa citavi la trup și luminați la minte din actualul beteșug mortal al omenirii și din mirosul războinic al prafului de pușcă, nădăjduiesc să trag o fug până în cătunul „Podul Runcului” al Ibăneștiului Pădure, doar, doar voi da de el și de ai lui copii, nepoți și strănepoți. Fi-vor și ei mari și tari, iar el cărunt, ca și mine, însă cu puțin mai tânăr decât cei 87 ani ai mei de-acum. Cât despre șezătorile țărănești de altădată, nici vorbă să mai auzim măcar un firav ecou îndepărtat de caval și de poveste ciobănească! Cu atât mai greu a ne imagina o posibilă viitoare reconstituire-documentară a plutăritului buștenilor pe apa Gurghiului. Așa cum îndrăznisem noi, nebunaticii de atunci, să o facem. Eu stăteam țanțoș la „prora plutei” și vorbeam te miri ce prostioare la microfonul Radioului Românesc, în vreme ce prietenul meu, regretatul muzeograf reghinean Anton Badea, mânuia greoiul său aparat de filmat, iar din când în când îl dirija pe cârmaciul plutei printre bolovanii imenși, presărați în repezișurile apelor, din aval de Jabenița și amonte de Solovăstru. Așezarea mândră a vestitei soprane Virginia Zeani (1925-2015). Cea care, mai bine de o jumătate de secol a fost o celebritate pe scenele Operelor Muzicale din Milano, Paris, Viena, București, Cluj și New York. Și n-am cum să nu-i amintesc, în această nostalgică scriitură gazetărească, și pe ceilați membri ai „echipajului-navigabil” al acelei năstrușnice plute de bușteni de pe apa limpede și rece a Gurghiului. Adică pe fluierașii și pe toți celalți săteni de mare ispravă ai lui Emil Pralea, născut în Leșul Ilvei Năsăudului și Bistriței. Unchiul, dinspre mamă, al interpretei de muzică populară Maria Precup-Stoica. Locatară, de o bună bucată de vreme, a Sântanei de Mureș, așezarea natală nu numai a celui care a fost inginerul-academician-agricol, cântărețul Petre Săbădeanu, dar și al prea tinerei dispărute cântărețe Ramona Fabian. Uitându-mă la pozele-document al acelei plute forestiere, fotografii în alb-negru expuse în sălile Muzeului Etnografic din Reghin, mi-am reamintit de acei oameni talentați și cumsecade care au dat viață spectacolului premiat pe țară cu „Balada țapinarilor și fluierașilor din Hodac”. Textier, coreograf, compozitor, dirijor și constructor de fluiere, cavale și țitere era același Emil Pralea. Stau și mă întreb retoric: oare câți dintre numeroșii lui copii, nurori, gineri, nepoți, nepoate, strănepoți și strănepoate, dar și consăteni, își mai aduc aminte de acest Om și a lui soție de o aleasă omenie!? Oricum, tuturor le doresc să fie sănătoși și bucuroși în fiecare zi!
Din simbolistica creștină și patriotică a unei mândre biserici
Ce fericită întâmplare să scriu gazetărește despre cea mai impunătoare dintre numeroasele și tinerele biserici ale Sibiului. Cea despre care vorbim își are atât Altarul, cât și Iconostasul îndreptate în direcția fostei întinse Câmpii a Șelimbărului. Locul uneia dintre legendarele bătălii pentru înfăptuirea primei unități naționale a neamului românesc. Eveniment istoric petrecut curând după acel sfârșit de lună octombrie a anului 1559. Era pe atunci când mica oștire românească a voievodului Mihai Viteazul, în drumul ei triumfător spre Cetatea Alba Iulia, spulbera puhoiul arogantelor și sfidătoarelor armate ale grofilor și nemeșilor unguri, maghiari și secui. Armate de călăreți și spadasini încorsetați în zale strălucitoare, conduse de cardinalul catolic Andrei Bathory, principe și guvernator al Transilvaniei. Încă un motiv întemeiat pentru ca un mănunchi de sibieni credincioși să treacă, după trecerea a mai bine de patru secole, la înalțarea unei impunătoare biserici ortodoxe. O sfântă ctitorie națională care să ne reamintească, peste veacuri, de acea eroică bătălie de pe tot mai mica și uitata câmpie a Șelimbărului. Parcă înadins lăsată pradă nepatroților arhitecți și edili ai Șelimbărului și Sibiului. Cei care realmente au ascuns acel simbolic Monument-Mausoleu al lui Mihai Viteazul în dosul mulțimei mallurilor străinilor și blocurilor înalte ale modernelor locuințe. Când constructorii, împreună cu viitorii enoriași ai acelei biserici s-au apucat de lucru, acea Cruce-Monument se vedea de departe în toată splendoarea ei, iar în fundal avea încântătoarea imagine a semeției Munților Făgăraș. Acum ne-a mai rămas să admirăm doar creațiile măestre ale soților Pătrașcu – Rodica și Manolache. Sfintele lor picturi interioare ocupând o suprafață de aproape 5000 de mp. Adică: o jumătate de hectar. Iar imaginile reproduc atât scene din NAȘTEREA, RĂSTIGNIREA și ÎNVIEREA lui IISUS HRISTOS, Fiul lui Dumnezeu, cât și chipurile Apostolilor, Sfinților, Îngerilor și Prorocilor. Întratât de înaltă este Cupola principală a acelei biserici încât dacă, de jos, am privi cei 34 de metri părați ai picturilor, vom avea iluzia opică că imaginile sunt de zece ori mai mici decât în realitate. Așadar, atât sibienii, cât și musafirii care ne vizitează orașul, sunt bucuroși că se pot ruga în stranele impunătoarei biserici ortodoxe de pe Bulevardul Mihai Viteazul.
Notă: Preotul Achim Băcilă, actualmente ajuns la vârsta pensionării, împreună cu a lui soție-preoteasă, Maria, au trudit, din greu, la înălțarea acelei falnice biserici. Ei m-au întrebat, la telefon, mai zilele trecute, cum o mai duc cu agerimea mersului picioarelor și cu deșteptăciunea minții, pentru că mereu îl roagă pe bunul Dumnezeu să-mi ocrotească și pașii și lucrarea cititului, scrisului și grădinăritului. Le-am mulțămit pentru grija pe care mi-o poartă spunându-le că Cel de Sus este atât de ocupat cu tot ce se petrece trist în lume, încât pe mine m-a lăsat mai la urmă. Și că nu mă supăr, de vreme ce alți oameni sunt mult mai neputincioși decât mine, la cei 87 de ani ai mei! Am simțit că avea zâmbetul în glasuri și lacrimile în ochi!
Între Păcile drepte și Războaiele nedrepte ale popoarelor lumii…
e un tot mai scurt răgaz de liniște, de odihnă, de prietenie, de împăcare și de prosperitate. După care apare acel interval de timp în care foștii și viitorii beligeranți construiesc și reconstruiesc tot ceea ce au distrus cu buna lor știință și voință. Apoi, din nou o iau de la capăt, ca și când ar fi uitat că Războaiele sunt rele și păgâne, iar Păcile Dumnezeiești de bune! Așa se face că atunci când credeam că ne vom dezmorți inimile și sufletele împietrite de tristețile mortalelor pandemii, dintr-odată au năvălit peste omenire ororile războiului ruso-ucrainean și ucraineano-rus. Și cât de mult se potrivește înțeleptul îndemn al filozofului-poet român Lucian Blaga (1895-1961): „Să nu te cerți cu restul oamenilor mai mult și mai aspru decât cu tine însuți!”. Ca urmare, în zadar se aud, până departe, strigătele întârziate de disperare și blestemele învrăjbirilor reciproce ale ucrainenilor și rușilor, dacă ele n-au fost spuse, auzite și înțelese la timpul potrivit de cei care ar fi trebuit să le asculte și să le priceapă! Și cu toate că Lumea s-a împuținit teribil de mult după atâtea pandemii bolnăvicioase și războaie sângeroase, încă au mai rămas destui bărbați războinici și femei răutăcioase și gălăgioase!
Din ale mele gânduri, precum și din întâmplările răzlețe ale altor oameni
* Călătorule grăbit și trecător prin această încâlcită lume în care trăim, oprește-te o clipă și numără-ți și măsoară-ți pașii. Indiferent dacă ei sunt mulți sau puțini, mici sau mari, domoli sau apăsați, lini sau zgomotoși. Chibzuiește cum e mai bine, după care pornește din nou la drum. * Ca să ne putem da seama cât de frumos și de misterios este întunericul întunecos al nopților, avem nevoie de lumina stingheră a Lunii și de sclipirea scânteietoare a stelelor de pe bolta înaltă a Cerului, acoperit cu puțini nori călători! * Câteodată și oamenii răi sunt buni. Și invers: cei buni sunt răi. * Cândva, de mult de tot, plăcinta țărănească cu mere răzuite și parfumate cu îmbietorul praf de scorțișoară, era preferata copilăriei și bătrâneței bunicii mamei mele, iar acum este poftită de bătrânețea mea și de tinerețea nepoților mei. * Dacă vrem să nu avem, în viață, și mai multe triste dezamăgiri, atunci să încercăm a ne obișnui cu adevărul adevărat care spune că dacă n-ai ce-ți place, să-ți placă ce ai! * O tot mai neplăcută constatare meteorologică: Tot mai des se întâmplă să fie frig primăvara și vara, iar cald toamna și iarna. * Dacă nu te pricepi, iar pe deasupra mai ești și neharnic, fă ce fac și alții ca tine. Adică: nu fă nimic! * Multă vreme a fost un om tare vrednic, numai că viciile de tot felul l-au transformat într-o fântână adâncă, întunecată și secată. * Cele mai vremelnice mărturii ale existenței noastre pe pământ sunt urmele pașilor noștri adânciți în albul zăpezilor întârziate ale iernilor-primăvăratice, precum cea de acum și de anii trecuți. * Sunt tot mai mulți oameni pe pământ care n-au ochi să vadă, urechi să asculte și minte să priceapă. * O posibilă minune pe Pământ poate fi următorul aspect: bogatul-zgârcit, dar care vrea să dea gratuit din avutul său, precum și săracul mândru care nu vrea să primească darul oferit. * O vorbă românească, plecată de la bătrânii din vechimea și ajunsă până la noi chiar acum, când avem cea mai mare nevoie de înțelepciunile sale: Mai bine să pierzi o șa, decât calul de sub ea. Este nu numai cazul ucrainenilor și rușilor, dar și al altor popoare ale lumii, între care și cel românesc. * Trec anii peste noi, timpul nu mai vine-napoi. Timpul se scurge spre marele ocean al veșniciei, iar omul îl acuză de nerealizările sale. Se știe că în întreaga lume trecerea timpului se numără de la Hristos spre noi și de la Hristos înapoi. Ca urmare, niciodată timpul n-a fost în stăpânirea omului, ci bietul om sub voia timpului. Așa se face că nu timpul trece, ci noi trecem prin timp. * Când ajungeți în cimitirile mormintelor înaintașilor voștri părinți, bunici, frați, surori, rude, prieteni și cunoscuți încercați să ascultați și să înțelegeți ecoul vorbelor nerostite și glasurile neauzite ale celor care au fost și acuma nu mai sunt! Astfel, nu numai că vă veți aduce aminte de ei cu mult drag, dar vă va apărea în fața ochilor imaginea chipului lor blând. * De necrezut, dar să știți că tot mai multele și tot mai dureroasele necazuri ale vieților oamenilor mi-au obișnuit ochii și sufletul să poată plânge fără lacrimi. Și ce tare greu îmi vine acum când au mult de plâns cu lacrimi adevărate! * Uitându-mă la tabloul cu chipul prea de timpuriu obosit și îmbătrânit al lui Mihai Eminescu, la vârsta morții sale de numai 39 de ani, m-am surprins vorbind de unul sigur, zicând: Dacă Tu nu erai și Domnul Sfânt, de mult se alegea praful și de micimea Țării noastre, și de frumusețea limbii tale și a mele, și de credința noastră străbună! Numai ea, poezia Ta, ne mai dă o fărâmă de speranță, de îmbărbătare și de alinare!
Ioan Vulcan Agnițeanu
