Tot mai puternic simt azi aroma primăverii care mistuieşte năvălind prin fereastra mea larg deschisă. O poftesc cu braţele întinse trăgând în piept parfumul ierbii crude, jilave cu senzaţia că mă ridic spre înaltul cerului desprinzându-mă de pământul care încă mai poartă hlamida ostilă a nenumăratelor rele ce l-au bântuit în vremea din urmă.
Un nou imbold, o dorinţă în faşă de a mă îmbăta de viaţă, un grăunte de speranţă readusă timid de zefirul primăvăratec mă impresoară. Trezirea încă o dată la viaţă ne aduce tuturor izul nenumăratelor alte primăveri trecute care se revărsau din plin peste toată omenire, peste plante şi vietăţile pădurilor şi luncilor lăsând în urmă gerurile şi năpastele de tot felul. Încercăm şi acum a ne elibera, a ne descătuşa din mrejele unui alt infern pământean, privind şi bucurându-ne iată de cea mai credincioasă aliată: natura care, deşi lovită adeseori tocmai de noi oamenii, rămâne mereu aceeaşi, mereu credincioasă menirii sale.
Doar tuşa Anica şedea pe capătul ulucei de la poartă cu privirile în pământ. Toiagu-i stătea rezemat alături, iar ea nemişcată cu gândurile duse se lăsa mângâiată de anemicele raze de soare. Din când în când dădea din cap la cine ştie ce socoteli ale sale. Dădea din cap într-un anume fel: a pagubă, a părere de rău, a zădărnicie, ar fi zis cel ce trecea pe drum şi care i se adresă:
– Tuşă Anica, iar nu ţi-s boii acasă?
– Că bine zici, deşi nu-i deloc bine. Iacătă am vândut boii în iarna asta. Ăia de-i știai. Ce era să fi făcut, să murim de foame și să n-avem cu ce plăti birurile? Măcar am mai trecut și de iarna asta. La anul poate s-o îndura cel de Sus să ne strângă lângă el. Pe mine și pe moșul meu. Ăi mai tineri s-or duce și ei unde-or vedea cu ochii. Pentru noi ăștia bătrâni ne-o mai rămas numai o bortă în pământ. Și aceea nu pe degeaba, ba cu destui bani ca și când nu am avea și noi măcar atâta drept în țara asta care se zice că-i a noastră. Și aiasta până-ntr-o zi până când și țintirimurile vor fi îngropate și ele sub palate în care cei fără suflet se vor lăfăi. Deocamdată, lespezile mormintelor înseși sunt dărâmate și morții prădați la fel ca și când fuseseră în viață. Pace nu mai este nici măcar în mormintele din glia strămoșilor.
– Lasă, tușă Anica, nu te mai frământa că nimeni nu te va lua în seamă. Dacă până acum nu s-a uitat nimeni la mata, de-acum încolo nici atât… Dar, cine știe, poate vor reveni și zilele mai bune, măcar pentru copiii sau nepoții noștri. Hai, mai șterge-ți de pe figură tristețea. Bucură-te de ce ți-a rămas: că poți să mai pășești – chiar și cu ajutorul cârjei – că mai poți simți parfumul florilor, iar soarele, blândul și răbdătorul soare îți mai încălzește ciolanele bătrâne. Așa ușor mai poți străbate ulițele satului, mai poți hălădui pe la marginea pădurilor strângând flori și plante bune pentru ceaiuri cu care să-ți lecuiești rănile. Și-apoi ciupercile, amintește-ți ce bune sunt! Cu ghindă, mere pădurețe, zmeură nu poți muri de foame, tușă Anica.
– Da, băiete, numai că omul mai are nevoie și de o cană cu lapte, un ou, că nu mai avem în ogradă decât două găini. Și acelea stau mai mult nemâncate. Grea viață!
Privește-i pe părinții tăi și mai ales pe bunici, care nu mai prea vorbesc, ci doar mormăie ceva ca pentru ei. Ceva acolo. Caută să nu-i mai ignori considerându-i depășiți de vremurile actuale. Dac-ai avea răbdarea de a-i asculta cu toate că tinerimea nu mai are simțirea de altădată, vei putea înțelege cât adevăr rezultat din adânca lor înțelepciune poți afla.
Azi, copiii aproape că nu mai au de ce a se naște în această nesfârșită mare de turbulențe, de nerozii adeseori fără de noimă. Ei, acei copii încă dinainte de a se naște sunt condamnați la minciună, nedreptate și adeseori la o muncă zadarnică.
Tușa Anica astfel bolborosea cu privirile în pământ dând din mâini ca și când s-ar apăra de ceva duhuri necurate. Prin colțurile umbroase unde razele soarelui încă nu se arătaseră, sub scheletele gardurilor șubrezite, proptite cu metereze subțiri, pete de zăpadă mai scânteiau galeș. Tușa Anica își frământa mâinile butucănoase, învinețite privind indiferența apatică pe-alăturea de omul oprit în drum. Tenebrele născute în sufletul său, știa ea bine, i-au adus și pecetluit acea soartă pe care o împărtășise deopotrivă cu mulți alți semeni ai săi. Dar iată, ea nu reușise a se opune niciodată sorții, cu atât mai puțin acum când se află la senectute.
Hazardul este orb și noi de cele mai multe ori ni-l asumăm fără a crâcni. Inevitabilul fatidic oare poate fi preîntâmpinat? Este însă nevoie pentru această luptă de o hotărâre puternică și din păcate prea puțini sunt cei ce o dețin. Hazardul presupune forță și luptă. Altfel, lâncezând, adoarme.
E adevărat că războaiele, foamea morții au lăsat o amprentă puternică asupra omenirii îngenunchindu-i de multe ori. Durerile și le revarsă fiecare om în felul său. Mulți se tânguiesc, renunțând la luptă. Aceștia scriu. Își exteriorizează neîmplinirile așternându-le pe hârtie, eliberându-se de povara asumărilor. Versurile mai mult sau mai puțin absurde, ciudate, dacă nu chiar dramatice, parte din ele luate din viața de fiecare zi, reușesc uneori să astâmpere setea imperioasă de adevăr. Păcat că toate compozițiile care ar putea aduce măcar o scânteie de bine se pierd sau se prăbușesc devenind nimic altceva decât cenușă.
Astăzi, din nefericire, aproape toți ne-am rătăcit într-un labirint din care nu se știe dacă ne vom mai întoarce cândva. Marea întrebare este: câtă vreme om continua să orbecăim în bezna ignoranței, a pasivității și sărăcirii tot mai avansate fără a ne desprinde de aceste tare? Ne-am rătăcit până-ntr-atât speranțele? Vom rămâne să orbecăim în întuneric (la propriu și la figurat) în frig și beznă de-acum înainte? Opaițul, lampa cu petrol nu le vom putea folosi deoarece 1 lt de petrol a depășit cu mult litrul de ulei combustibil? (care și acesta și-a mărit semnificativ prețul). Ni se ia tot. Azi, mâine ne vor… înghiți și pe noi.
– Lasă, tușo Anica, zise tânărul oprit în drum. Toate la vremea lor. Nu se poate ca roata să nu se întoarcă și să revenim la obiceiurile și legile noastre vechi și curate. La omenie, rușine și apoi mai zic și altfel: voi cu ale voastre bătrâne, noi cu cele ceva mai noi. Bătrânii nu vor înțelege niciodată că lumea nu stă pe loc, ci evoluează. Auzi, tușo?!
Tușa Anica nu mai zise nimic. Părea a fi devenit dintr-odată surdă și mută. Bărbatul mai zise:
– Știi ceva, tușă Anica? Hai, lasă amărăciunea, ridică-te și om merge către pădure. Ușurel. Este primăvară și știi bine că au apărut urzicile, anghelice și sălățica în pădure așa încât trebuie să ne considerăm salvați. Vom avea ce mânca. Vom mânca pe săturate de data aceasta. Și unde mai pui că vor apărea și ciupercile, zmeura, afinele, ghinda, loboda, podbalul. Ehei, dă Doamne zile de trăit!
Tușa Anica, îmbufnată, privea cu coada ochiului spre bărbatul din fața sa parcă întrebând: Așa să fie?
Elena Olaru Miron
