Nora Iuga și Sibiul

La 89 de ani, scriitoarea nu regretă nimic din ceea ce a făcut în tinereţe şi mărturiseşte că îşi iubeşte singurătatea

Nora Iuga afirmă, într-un interviu recent, că visul vieţii sale nu a fost acela de a deveni scriitoare, ea fiind atrasă în tinereţe de scenă. Scriitoarea povesteşte, în interviul pentru Agerpres, despre copilăria alături de părinţi, care erau artişti, dar şi despre primele lecturi din revistele pentru copii ale timpului, despre Familia Regală, despre procesul de creaţie şi munca de traducător. Ce amintiri are Nora Iuga despre Sibiul de altădată veți afla tot în rândurile următoare.

Vă mai deranjează că „pomii aleargă invers“?

Nora Iuga: Dimpotrivă, mi se pare ceva miraculos. Serios, mi-e foarte greu să-mi explic logic şi nici nu vreau să-mi explic, pentru că dacă aş vrea să-mi explic seamănă cumva cu ce trăieşte un om când îmbătrâneşte. Practic, am ajuns la concluzia asta de curând. Şi este foarte justă şi raţională. La o vârstă ca a mea, noi nu mai înaintăm spre viitor. Noi înaintăm spre trecut, adică în celălalt sens. Pe mine m-atrage trecutul teribil. Şi eu ştiu sigur, acum chiar raţional vorbind, nu poetic, ştiu sigur că mersul celui foarte bătrân este spre trecut.

Ce vă mai amintiţi din acele călătorii în Europa cu părinţii dvs.?

Nora Iuga: O, Doamne, dar am făcut enorm de multe călătorii, încă de copil. Primele au început pe la trei ani, părinţii fiind amândoi artişti – mama balerină, tata violonist la Filarmonică, sigur că avea o poziţie foarte bună, că era concert maestru la vioara a doua. Şi mama era şi ea, totuşi, corifee, adică asta era imediat înainte de solistă la Operă. Erau bine văzuţi, dar, în momentul în care li s-a ivit ocazia să plece în străinătate – deşi în România pe vremea aia se trăia minunat vreau să vă spun, că eram în plină Monarhie, mai trăia Regina Maria, mai trăia cred şi Ferdinand -, am plecat în Germania cu ei. Şi în Germania au făcut turnee foarte numeroase, şi în Belgia, şi în Olanda. M-au luat cu ei, având trei ani, şi am făcut grădiniţă la Karlsruhe şi la Remscheid. Şi m-am îmbolnăvit de pneumonie şi am stat aproape o lună într-un spital superb, la Dusseldorf. Îmi amintesc şi-acum că aveam o carte cu coperţi de carton şi cu nişte bumbi. Şi când apăsam pe acei bumbi pe margine auzeam cântece de copii. Betty Boop era un serial de desene animate. Fetiţa aceea cânta şi ştiu că şi eu învăţasem pe de rost cântecele. Şi când am plecat de acolo a trebuit să învăţ să merg, pentru că am stat aproape o lună în pat.

„De la Ursuline, m-am împărţit în două Nore“

Deci acolo v-aţi întâlnit cu limba germană.

Nora Iuga: Da, m-am întâlnit cu limba germană în Germania clar, la acele grădiniţe. Şi când am venit în Bucureşti, sincer vă spun că uitasem limba română. Dar nu pot să spun că aceste cunoştinţe de limbă germană ar fi fost suficiente, pentru că eu totuşi m-am întors când aveam 6 ani, dar atunci am avut dificultăţi cu limba română. Limba germană, pe urmă, s-a pierdut până când am intrat în clasa a IV-a, când tata a fost capel maestro la Sibiu, şi am urmat la Ursuline patru ani şi eram înconjurată numai de germane. Plăteam amendă dacă îndrăzneam la maicile acelea, care erau blânde ca nişte îngeriţe, dar erau foarte aspre când era vorba de bani, ne cereau amendă dacă vorbeam româneşte. Şi bine-au făcut.

Ce aţi luat din viaţa la Ursuline? Ce v-a rămas de-acolo?

Nora Iuga: De la Ursuline, cum să zic, m-am împărţit în două Nore. În două jumătăţi de femeie. Aveau un stil de o blândeţe… Şi cred că nu era foarte sincer stilul acela. Veşnic cu bomboane la ele, veşnic ne scoteau câte o ciocolăţică, ceva, ne mângâiau, vorbeau numai de lucruri frumoase… Noi, acolo, nu am învăţat de la niciuna dintre maici că lumea este formată, măcar pe jumătate, dacă nu mai mult, şi dintr-o latură masivă foarte urâtă şi crudă, de care te izbeşti la tot pasul. Ele nu ne-au arătat decât frumuseţea vieţii. Eu eram o fetiţă, parcă eram Genoveva de Brabant, adică să vorbesc cu căprioare, cu iepuraşi, cu flori, cu cerul, cu stelele. Mi-au inoculate un romantism şi o bunătate teribilă şi nu visam altceva decât să mă fac maică şi să devin şi eu în Ordinul Ursulinelor, să-mi fac cariera şi să ajung… Deşi nu cred că m-ar fi primit. Nici nu eram catolică, eram ortodoxă. Ei, în momentul însă în care fetiţa a împlinit 11-12 ani şi a intrat în perioada pubertăţii, au început să apară nişte senzaţii ciudate, inexplicabile, total inexplicabile, dar se întâmpla ceva în acest corp, era clar că veneau de la trup. Copiii sunt şi foarte curioşi, pe la vârsta de 10 ani, să-şi cunoască trupul. Dimineaţa, dormeam cu bunica într-un pat uriaş şi ţin minte că ea se ducea să-mi prepare cafeaua cu lapte în bucătărie şi eu începeam să mă pipăi pe mâini, pe gât, peste tot. Voiam să-mi cunosc trupul şi simţeam nişte furnicături. Şi chestia asta era la o vârstă foarte mică. Din cauza asta îţi spun, pe de-o parte mă chema, cum să zic, calea lui Dumnezeu, calea creştină, dacă vrei, şi voiam să devin maică şi purificarea totală, care nu mi s-ar fi potrivit deloc dacă făceam pasul acesta, dar, pe de altă parte, exista şi cealaltă, care începea să înmugurească.

Şi aţi ales-o pe cealaltă.

Nora Iuga: Păi am ales-o pe cealaltă pentru că, dintr-o dată, s-a aprins o lumină, un bec la mine-n cap şi mi-am dat seama. Începuseră să mă atragă şi băieţii de la şcoala de băieţi. Eu nu am apucat şcoală mixtă şi era foarte interesantă chestia asta că noi, până la bacalaureat, eram numai în cercul fetelor. Să ştiţi că toată educaţia mergea pe undeva spre o dimensiune romantică şi nu este rău ca omul să-şi păstreze un soi de romantism.

Povestiţi-ne, vă rog, despre vizitele lui „Mihăiţă“, Regele Mihai. La Sibiu l-aţi întâlnit?

Nora Iuga: Nu l-am întâlnit la Sibiu pe Mihăiţă. Pe Mihăiţă l-am întâlnit la Bucureşti. Locuiam în Giuleşti la părinţi şi mergeam la școala primară, în clasa a doua, la o şcoală „Regina Maria“. Şi poate unde era şcoala care purta numele bunicii lui, nu ştiu de ce era el ataşat de școala primară „Regina Maria“, care era lângă Regie, acolo unde se făceau ţigările. Mă trimitea bunicul să-i cumpăr de la debitul din colţ. Ei, şi locuiam acolo, mă rog, nu mai ţin minte cum se chema strada. Parcă Giuleşti, Şoseaua Giuleşti, acolo unde este şi Rapidul, pentru că şi de Rapid m-am îndrăgostit tot pentru că am copilărit acolo.

Din când în când, venea Mihăiţă, care era cu zece ani mai mare ca mine, deci eu aveam 8 ani în clasa a doua, el avea 18. Era de o frumuseţe cum nu mai văzusem niciun actor de film. Toate eram nebune după Mihai… Şi venea cu maşina. Avea o maşină foarte modernă, foarte elegantă. Conducea singur. El întotdeauna a avut atracţia asta pentru aparate, maşini. Asta-l atrăgea. Şi atunci am fost foarte mândră. A fost primul meu mare succes, dacă vrei, ca vedetă, pentru că, în fiecare dimineaţă, înainte de începutul orelor, era ridicarea pavilionului. Era un stâlp mare în mijlocul curţii şcolii şi acolo trăgea cineva de nişte sfori şi se ridica drapelul. Şi Mihăiţă a asistat la scena asta într-o dimineaţă. Şi fiindcă profesoarele aveau impresia că am voce bună şi ureche muzicală – ureche muzicală aveam, vocea o fi fost, sigur, mult mai bună ca acum – şi cântam cântecul acela patriotic în memoria martirilor, care e unul dintre cele mai frumoase. Şi cântam ultima strofă: „Iar când, fraţilor, m-oi duce/De la voi şi-o fi să mor/Pe mormânt atunci să-mi puneţi/Mândrul nostru tricolor“. Ei, şi vă daţi seama că îl aveam spectator pe Regele Mihai. Amintiri. Foarte frumoase amintiri.

L-aţi mai întâlnit pe Regele Mihai?

Nora Iuga: L-am mai întâlnit datorită ministrului Orban (premierul Ludovic Orban – n.r.), pe care eu n-am să pot niciodată să-l antipatizez, ci dimpotrivă. Ne-a mai înlesnit şi aşa ceva: când a fost el ministrul Transporturilor, atunci avea o relaţie foarte bună cu Familia Regală. Mihai era de-acum la Palatul Elisabeta cu Margareta şi mai trăia şi Regina Ana. Şi atunci, prin intervenţia lui Orban, care era ministru, el i-a rugat pe ei, pe Mihai şi pe Regina Ana, să accepte şi să ne împrumute Trenul Regal nouă, Uniunii Scriitorilor, dar să facem un circuit în toată ţara, prin toate oraşele mari. Am oprit în gări, uneori am fost şi invitaţi, ni s-a dat câte o masă şi am ţinut scurte lecturi.

Şi cu ocazia asta, mulţumită lui Orban şi, bineînţeles Familiei Regale care a acceptat, i-am şi vizitat la Palatul Elisabeta, unde eu nu am vrut să citesc poezie, pentru că toţi ceilalţi au citit câte-o poezie. Păi, n-aveau amintirile mele săracii. Dar eu i-am amintit lui Mihai de întâmplarea pe care v-am povestit-o cu cântatul şi cum venea el cu maşina la noi la şcoală.

„Îmi amintesc foarte bine ce belşug era în casa noastră“

De ce consideraţi Monarhia perioada cea mai fericită a României?

Nora Iuga: Îmi amintesc foarte bine ce belşug era în casa noastră. Erau putini mari cu telemea, care nu lipsea, erau garniţele mari de untură, era pivniţa plină cu vinuri puse oblic, pentru că îi plăcea seara bunicului meu să bea câte-un şpriţ, sifoanele erau într-o baterie, într-o găletuşă de metal cu bucăţele de gheaţă înăuntru, pentru că nu aveam frigider. În curte era o ladă mare căptuşită cu tablă şi acolo venea gheţarul, pe la ora 10.00 dimineaţa, cu blocurile de gheaţă mari şi cumpăram două-trei blocuri de gheaţă, le puneam în acea ladă de zestre, cum cred că fusese iniţial, şi ţinea până după masă când se topea. Şi acolo intra berechet tot ce doream noi. După masă, unde bătrânii dormeau, eu eram obligată să dorm, mă prefăceam că dorm, dar când se trezea toată lumea, pe la ora 5 să zicem – Five o’clock-ul nu era un ceai, bineînţeles – Venea Vica, servanta pe care o aveam, ea era ardeleancă, cu tava de argint, cu paharele de cristal înalte, cu linguriţele cu coadă lungă, cu apa aia aburindu-le şi înăuntru, bineînţeles, era linguriţa cu şerbetul. Asta era în fiecare după-masă bucuria mea. Da, a fost o viaţă uluitoare.

Paradele regale erau de neuitat. Erau nişte landouri elegante. Era Regina Maria… Am apucat-o. Am fost şi când era pe catafalc, cu şcoala, la Cotroceni, în palat, şi am văzut-o. Şi principesele: Elisabeta, Mignon şi Ileana, iar Mihăiţă, bineînţeles, era în maşină, ca un american, ca un actor de film. L-am văzut şi pe Carol (Carol al II-lea – n.r.), dar puţin în Bucureşti, că părăsise tronul. El a plecat şi a revenit după chestiunea cu Lambrino, cu Zizi. În perioada în care a revenit s-a întâmplat să fiu eu încă la Ursuline şi a venit o dată în Sibiu. Avea o prestanţă uluitoare Carol al II-lea, era un bărbat foarte frumos, cu o prestanţă teribilă, călare pe un cal alb şi cu o mantie albă, pusă de pe umăr, care îi ajungea până jos. Şi stătea ţeapăn pe cal. Era superb. Eu am o admiraţie pentru omul ăsta, cu toate descreierările care i se pun în cârcă, pentru că era bolnav, realmente. Dar era atât de inteligent… Şi iubea scriitorimea…

Niciodată la noi în ţară arta şi literatura nu au înflorit mai grozav decât în timpul lui Carol al II-lea.

Revenind la literatură, prima carte citită, prima carte scrisă, cărţile, biblioteca, o viaţă, de fapt. Ce a declanşat aceasta poveste fără sfârşit?

Nora Iuga: Sigur că primele mele lecturi au fost în reviste. Şi, tocmai pentru că vorbeam de această înclinaţie formidabilă şi angajare formidabilă în serviciul artei şi al literaturii a Regelui Carol al II-lea, pe vremea aceea în ţara noastră erau foarte multe ziare vreau să vă spun, dar erau foarte multe reviste pentru copii. Şi exista, în paralel, sub aceeaşi conducere a marilor ziare, era şi revistuţa pentru copii, care apărea săptămânal. Şi aveam: „Universul copiilor“, „Curentul copiilor“, „Dimineaţa copiilor“. Bunicii aveau grijă să fiu abonată la toate. Şi le citeam cu nesaţ, fiind elevă în clasa a doua primară, le citeam cu mare bucurie. Pe urmă, am plecat la Sibiu, când intrasem deja în clasa a patra primară. Şi primul meu contact cu lectura a fost de la aceste reviste. Nicolae Batzaria a scris această literatură pentru copii, seriale întregi – „Sărmanul Adrian“, „Nina, fetiţa prigonită“ – le mai ţin minte şi acum. El era un promotor, promova literatura pentru copii prin aceste reviste.

Pe urmă, am început să citesc cărţi. Cărţi am citit şi la bunici, dar cea care m-a îndrumat cel mai tare a fost mama. Şi ăsta e un lucru foarte curios, pentru că mama era balerină şi nu pot să spun că era o intelectuală pentru că ea nu făcuse decât patru clase de liceu, dar nu ştiu ce Dumnezeu, ce instinct avea, educativ, şi cât de mult şi-a dorit totuşi ca eu să ies o intelectuală şi să merg pe branşa asta. Când venea Moş Crăciun, primeam o grămadă de cadouri, dar mama întotdeauna îmi cumpăra cărţi şi foarte curios că totdeauna îmi cumpăra cărţi în limba germană, normal, ca să nu uit de tot limba germană, asta puţin mai târziu, aveam de-acum 12-13 ani. Dar îmi cumpăra cărţi în limba franceză, ori eu pe vremea aceea nu făcusem încă franceză, că aici, în Bucureşti, din clasa I începea franceza, la Ursuline de-abia din clasa a III-a. Şi atunci, nu ştiu cum, singură, cu ce mai ştia… Bine, dar aici parcă toţi ştiam franceză de copii. (râde) Pentru că şi în limba noastră pătrunseseră enorm de multe franţuzisme.

Țin minte că prima carte în limba franceză pe care am văzut-o în casa bunicilor, când aveam 8 ani, era o carte de Benjamin Constant, „Adolphe“. E cunoscută această carte, dar eu, pe vremea aceea, nu ştiam deloc franceză, dar învăţând după revistele lui Batzaria, m-am apucat să citesc. Şi era teribil pentru că eu citeam pe româneşte cuvintele franceze şi nu-nţelegeam mai nimic şi totuşi mă tenta foarte tare să-ncerc.

Ce citiţi acum?

Nora Iuga: Acum citesc un pic mai greu, dar să ştiţi că uneori reiau cărţile care mi-au plăcut foarte mult, dar nu pot să le duc pe toate până la capăt, că unele au început să nu îmi mai placă pentru că s-a schimbat gustul foarte mult şi mi se par perimate sau depăşite. Mai ales dacă este vorba de literatura română. Cu Eminescu mi se pare chestia cea mai ciudată, că uneori, depinde de dispoziţia în care mă aflu, uneori mi se pare absolut genial şi sunt convinsă că dacă ar fi fost cunoscut, să zicem, în Germania, că ei au descoperit Romantismul, dacă el, atunci când trăia Holderlin şi când trăia Novalis, ar fi fost tradus în Germania, eu cred că ajungea printre marii romantici. Dacă ei se trezesc acum să-l traducă pe Eminescu în Germania, bietul Eminescu pierde tot, e inexistent, e imposibil să-l mai citeşti. Publicul actual are cu totul altă viziune asupra literaturii. Foarte multe greşeli s-au făcut.

Am reluat Thomas Mann, de pildă, „Muntele vrăjit“. Şi gusturile s-au schimbat foarte tare. Eu am reluat această carte pentru discuţiile care mi se păruseră extraordinar de interesante, filosofice şi pe teme de religie, pe care le purtau Nafta şi Settembrini. Settembrini, care era un iluminist, Nafta, care era un iezuit. Şi mie-mi plăcea Nafta. Avea mister, parc-ar fi trăit în Evul Mediu, era sumbru, era-ntunecat… Celălalt avea un spirit modern, mult mai practic şi era mai puţin interesant pentru un spirit poetic cum eram eu. Dar voiam să văd acum cum mi se păreau mie dialogurile. Şi-ncep să citesc cartea. Şi trebuie să vă spun că, acolo unde era epică pură, unde era naraţiune, – unde se vorbea despre scenele din spital, despre cum trântea uşa de fiecare dată, această superbă femeie de care se îndrăgostise – astea mi sau părut foarte actuale şi superbe şi nemaipomenite. Când am ajuns acolo, n-am mai putut să citesc decât două pagini şi nici n-am mai citit mai departe cartea lui Thomas Mann. M-a plictisit la culme. Ca să vedeţi ce transformări se pot petrece.

Citez: „Scrisul este o discuţie cu creierul tău“, „o discuţie între tine şi tine“. Cititorul nu are niciun loc în povestea aceasta. A fost mereu aşa? Cum e acum?

Nora Iuga: Da, a fost întotdeauna aşa la mine. Şi este explicabil, pentru că la mine literatura a pornit dintr-un impuls. Impulsurile nu ţi le poţi dinainte dirija. Eu nu pot să-ncep să scriu ceva preconceput. Eu nu îmi aleg o temă despre care să scriu, politică sau de altă natură. Mie nu mi-e ruşine la vârsta pe care-o am să vă spun că inspiraţia nu e altceva decât o excitaţie. Vă rog să mă credeţi. Şi o simţi fizic, adică ceva se întâmplă, parcă te furnică ceva, parcă ţi-amorţesc mâinile, parcă ai bufeuri. Şi atunci, dacă iei foaia de hârtie, sau dacă eşti în tramvai şi ai nu ştiu ce, o chitanţă că ai plătit târguielile, pe partea unde nu e scrisă te-apuci şi scrii poezie. Dacă e vorba de poezie. Cu proza e mai greu, evident. Dar până şi în proză, eu am făcut nişte experimente fără să am în cap niciun personaj, nicio acţiune, absolut nimic, am început să scriu în voia întâmplării. Din cauza asta am păţit o chestie caraghioasă.

Cartea despre care prietenii mei, confraţii mei, îmi spun că e cea mai bună carte pe care am scris-o, „Lebăda cu două intrări“, are şi un titlu destul de ciudat, vreau să vă spun că a venit Mircea Martin care e un critic foarte bun şi Negrici, la fel, care erau în juriu şi mi-au spus: dragă Nora, cartea ta merita premiu, ai fost nominalizată clar! Da’, uite, n-am putut să-ţi dăm premiul pentru că tot juriul a spus că nu ştiu la ce categorie să te-ncadreze, nu-şi dau seama dacă e poezie sau proză. Ei, poftim! Dar am scris şi romane care au acţiune şi personaje. Mai altfel, dar tot aşa, fără să gândesc. Şi părţile unde nu mă gândesc chiar deloc şi vorbesc ca în somn, ca-n vis, alea am grijă să le scriu cu cursive, cu alt caracter de literă. Şi acolo-mi elimin şi conjuncţiile şi interjecţiile. Acolo merg aşa: curge ca o apă şi sunt mai greu de-nţeles.

Sunteţi adepta trădării în munca de traducere. De ce?

Nora Iuga: Păi nu se poate, că îl dezavantajezi îngrozitor pe scriitorul acela dacă îl traduci respectând identic cuvintele din limba lui. Pentru că fiecare limbă are fizionomia ei, are un specific al ei. Nu? Eu eram o fetiţă cu pistrui, cu nasul coroiat, cu dinţii în afară. Nu ştiu cum să spun, foarte mulţi mă credeau evreică. Nu sunt evreică. Eram foarte neagră. Nemţii mai spuneau şi „Ce eşti, Jüdin sau Zigeunerin?“ (evreică sau ţigancă – n.r.), când mă jucam cu copiii pe stradă. Aşa este şi cu limba. Eu dac-aş respecta limba germană identic, în limba română n-ar mai avea niciun fel de farmec. Mai ales că ei au o amprentă dură, rece, practică, calculată. Ori noi avem un senzualism, o dulceaţă, avem un romantism. Gândiţi-vă că avem în limbă – din păcate s-a pierdut, cred că în proporţie de trei sferturi – bagajul de cuvinte slavone, din limbajul bisericesc. Dar alea au o profunzime şi o frumuseţe extraordinară. Bineînţeles că dacă cineva s-ar apuca acum să vorbească cu „smerenie“ şi cu… „Vai ce galeş eşti tu, când zâmbeşti“. Sunt cuvinte care s-au pierdut şi eu le regret teribil, dar asta e. Şi melodia este alta şi atunci, noi trebuie, uşor, uşor, să poetizăm această limbă, s-o modelăm un pic după limba noastră.

Şi din cauza asta am fost tot totdeauna supărată pe nemţii noştri, din Banat mai ales, care făceau un lucru foarte urât. Nu se face aşa ceva. Sigur că Mircea Ivănescu era un traducător foarte bun şi care a tradus din mai mute limbi. El a tradus şi din engleză şi din germană. Eu cred că a tradus mai bine din engleză, în germană cred că a trădat cam prea mult, însă ei îl criticau înspăimântător, exact pentru chestia asta. Cum credeţi că citeau aceşti scriitori nemţi care scriau engleză? Luau cartea – „Ulise“ în limba română şi „Ulise“ în limba engleză – şi citeau propoziţiunile aşa, una în engleză, una în română şi le comparau. Şi dacă era un cuvânt, sau un cuvânt care era mai plurivalent din punct de vedere al sensului trebuia să-l faci în limba română altfel…. Mai ales la germană e groaznic, ăia au numai cuvinte compuse. Păi cum aş putea eu să-mi compun cuvintele româneşti? Şi-l criticau pentru asta şi spuneau că trădează foarte tare textul original. În schimb, l-a făcut (pe Joyce – n.r.) să-l simtă şi românii, inegalabil acest Joyce. Nu ştiu dacă m-aţi întrebat ce-mi place mai mult. Mie Joyce îmi place cel mai mult. Mai ales că marea lui iubire se numea Nora.

Ajungem şi la preferinţe. Joyce, Blecher, Celan? Cu care aţi dori să vă întâlniţi? Şi dacă v-aţi vedea, ce i-aţi spune?

Nora Iuga: Eu am pasiune teribilă faţă de bărbaţii care sunt schizoizi, nu zic chiar schizofrenici, dar o oarecare schizoidie mă atrage extraordinar de tare. Sunt extraordinar de inteligenţi, de imprevizibili şi au o fantezie uluitoare. Sunt şi foarte interiorizaţi, sunt taciturni, sunt interesanţi, foarte misterioşi. Şi, din cauza asta, vă spun că eu aş fi putut, într-adevăr, dintre ăştia trei, să mă îndrăgostesc de Celan. De Celan cred că mă îndrăgosteam, că ceilalţi nu prea au treaba asta. Celan e foarte interesant pentru că el nu este un romantic, dar, în schimb, are trauma asta, foarte înrădăcinată, „ca un junghi în sufletul lui“. Aici m-am exprimat ca Arghezi, deşi el era alt tip de poet.

Cum e să scrii pe şerveţele de hârtie, să fii interzis ca scriitor opt ani în ţara ta? V-aţi gândit atunci să renunţaţi la scris?

Nora Iuga: Era cam greu să scriu pe şerveţele de hârtie, pentru că erau de hârtie creponată şi nu se vedea prea bine scrisul, da’ alea sunt singurele poezii pe care eu le-am scris, puţin… oricum ameţită clar, nu beată, dar ameţită, pentru că mergeam la Casa Scriitorilor la mese şi îmi făcea bine într-un fel că, totuşi, prietenii, confraţii din Grupul Oniricilor, ne-au rămas prieteni, cu toate că eram… nu? Proscrisă. Că opt ani de zile să fii interzis… Dar ei îmi acordau exact aceeaşi atenţie, deşi eu în perioada aia n-am putut să mai scriu nici un rând, nu-mi venea. Şi când mergeam la Casa Scriitorilor, era o masă mare, cu oniricii, prietenii noştri. Mazilescu, Ivănescu, Turcea – şi îi cunoşteam măsura, pentru că se bea numai votcă acolo. Ştiam că dacă depăşesc 200 de grame, îmi dădeam seama că mă „tălmăcesc“ rău şi e imposibil… Nu numai că nu mai merg cum trebuie şi mă clatin, dar de scris… nici vorbă. Pentru că ea îmi re-trezea inspiraţia, votca asta. Era o băutură nemaipomenită. Dar pentru mine, pentru o femeie, cel puţin, 200 de grame era chiar foarte mult. Mă retrăgeam în colţul mesei, adunam şerveţelele astea încreţite, de hârtie creponată aşa cum erau şi începeam să scriu. Nici nu mai ştiam că sunt ăia acolo în jurul meu şi scriam. Şi aşa a apărut o carte întreagă. Culmea, când mi-a dat telefon Mugur (poetul Florin Mugur – n.r.)… Era redactorul nostru şi al meu şi al lui Nino (poetul George Almosnini – n.r.), bărbatul meu, care e un poet foarte bun, vă jur că nu subiectiv spun ce spun acum. El e un poet mult mai bun decât mine. Mult mai bun decât mine. Era un tip foarte bolnav, nu prea ieşea din casă. Majoritatea cărţilor le-a scris aşa. Eu n-aş fi crezut niciodată că un poet, care în timpul vieţii n-a fost cunoscut deloc, după asta au început să îi apară cronici foarte bune.

Mai sunt cazuri de filosofi pe care Gabriel Liiceanu i-a descoperit.

Nora Iuga: Da, mai demult poate, că acum este groaznic. Eu sunt disperată când văd ce se întâmplă. Păi Mircea Ivănescu era considerat cel mai bun poet al nostru. Păi, iertaţi-mă, după o lună (de la moarte – n.r.), nimeni nu l-a mai pomenit. Eu nu ştiu de ce îi uităm aşa pe ăştia pe care când sunt în viaţă încă îi considerăm monştrii sacri.

Dacă ar fi să alegeţi, aţi merge tot pe mâna literaturii?

Nora Iuga: Nu literatura a fost visul vieţii mele. Eu voiam altceva, pe mine m-a atras scena. M-a atras scena teribil. Eu am vrut întâi balerină să mă fac şi aveam toate calităţile pentru asta. Atâta doar că eram înaltă. Pe vremea aia era şcoala rusă, balerinele erau mici şi cu picioare foarte solide, muşchi puternici, că era baletul clasic. Şi eu eram o fetiţă foarte înaltă, un metru şaizeci şi opt pe vremea aia era mult şi foarte subţirică, foarte mlădie aşa… Ţin minte că aveam un coleg la Biblioteca Centrală de Stat şi când mă vedea pe scări urcând cu cărţile spunea: „Te făcu mă-ta vioară/Trestie sau căprioară“. Vai, n-am să uit în viaţa mea… Asta e un vers din Arghezi. Era ceva, pentru mine, cel mai frumos compliment.

Voiam întâi balerină, dar n-am putut să mă fac, pentru că mămica mea, drăguţa de ea, care era teribil de inteligentă şi de isteaţă, mi-a dat un argument îngrozitor. A zis: nu, nu te las să te faci balerină, că dacă te faci balerină tu devii femeie uşoară! Zic: dom’le, dar cum poţi să vezi aşa ceva, că tu ai grijă de casă, m-ai născut pe mine, ai grijă de tăticu’, adică eu de ce să fiu femeie uşoară?. Zice: Păi tu semeni cu taică-tu. (râde) Tata era cam crai.

Pe urmă am dat la teatru, pentru actorie. Era Beligan şeful juriului. Şi în juriu era Clody Bertola şi mai era o evreică, o actriţă foarte bună, parcă, cam de vârsta lui Clody sau un pic mai mare. I-am uitat numele acum. Femeilor le-a plăcut foarte tare, mai ales mişcarea scenică, prezenţa scenică, imaginaţia… Că mi-au dat o probă: „Imaginează-ţi că eşti îndrăgostită, vii de la prima întâlnire, înnebunită că ţi-a arătat, mă rog, i-ai citit în ochi sentimentul, nu ştiu ce, şi fă o scenă, imaginează-ţi ce faci când intri pe poartă în grădină“. Şi am făcut-o foarte bine, s-a văzut lumina din ochi, mişcarea…. Ele erau entuziasmate şi au zis: „Da, e bună, e minunată“. Lui Beligan nu i-a plăcut, nu ştiu dacă mişcarea, poate că a apreciat şi el mişcarea, gestica, dar a zis că nu se poate fiindcă nu am dicţie. Şi nu am dicţie şi nu pot să fiu actriţă. Şi atunci am picat. Şi aşa s-a terminat visul meu cu actoria, cu scena.

Tata a vrut să mă fac doctoriţă, să dau la Medicină. Pe tata l-am minţit tot timpul că am dat la medicină, dar eu m-am dus la Filologie, nu pentru că m-aş fi gândit că acolo e mai bine, că aş vrea să fiu poetă. Că nu am vrut să fiu poetă. Că după primele poezii scrise la întâmplare în Sibiu, datorită, nu ştiu, unei revoluţii hormonale în mine la pubertate, eu nu am mai putut să scriu nimic până la 38 de ani. Şi cred că cel care a declanşat în mine dorinţa de a scrie e bărbatul meu. Cu el am început să scriu, când m-am căsătorit cu Nino, care scria dinainte.

Dvs. regretaţi ceva?

Nora Iuga: Eu nu regret din ceea ce am avut la tinereţe şi nu mai am. Poate îl regret pe bărbatul meu, care a fost un om extraordinar din toate punctele de vedere. Şi ca om, comportare, moral, interiorizat total şi ca bărbat. A fost impecabil din toate punctele de vedere. Dar nu regret nimic din lucrurile care îmi plăceau în tinereţe, nici măcar înotul, nici mersul pe munte, că-mi plăcea şi sportul foarte tare. Pentru că am găsit ceva ce nu ştiam că o să-mi fie atât de-aproape şi o să mă umple atât de total. Eu m-am îndrăgostit în ultima vreme foarte tare de creierul meu şi îmi iubesc singurătatea mai mult decât orice. Îmi iubesc singurătatea de nu se poate. Iubesc tot ce simt eu înlăuntrul meu şi am devenit un soi de duşmancă, e prea mult spus duşmancă, dar, în orice caz, nu mai îmi plac materia şi realitatea absolut deloc. Şi îmi place să trăiesc într-o stare de vis, într-o stare de transă pe care mi-o realizez când sunt singură cu mine.

M-am întrebat mereu „de unde venim şi încotro mergem?“. Oare venim de Undeva şi mergem Altundeva? Nu e numai o mare speranţă? Ce crede Nora Iuga?

Nora Iuga: Ai pus punctul pe i. Explicând logic lucrurile, sunt convinsă că noi rămânem. Pentru că vom ajunge într-o lume total necunoscută pentru noi. Sunt absolut convinsă că noi suntem călători în spaţiu. Noi nu am venit aici să facem copii, urmaşi şi să înmulţim omenirea şi după aceea să ajungem nimic, pământ gol, nimic. Nu! Din noi rămâne ceva. Bineînţeles, trupul rămâne aici, că trupul nu prea contează, dar, ceva – nu putem să ne imaginăm sub ce formă, pentru noi este ceva abstract – ceva pleacă undeva. Noi facem parte totuşi din Cosmos. Cosmosul e infinit. Noi suntem o bucăţică de Cosmos, noi nu putem să fim decât infinit. E un circuit în care trebuie să rămânem.