Datini din străbuni, la cumpăna dintre ani
Cât de mult adevăr cuprindeau gândurile rostite, cândva, de părintele-profesor Constantin Necula (n.19 iulie 1970,Brașov) actualul prodecan al Facultății de Teologie Ortodoxă „Sf. Ierarh Andrei Şaguna”, din cadul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, atunci când ne spunea că cu toate că din timpuri imemoriale Iordanul continuă să curgă în pustie, multora ne este dor de aghiazma botezului Domnului. Şi că poate de aceea şteptăm cu înfrigurarea trupului şi cu liniştea sufletului zilele de 6 şi 7 ianuarie ale fiecărui An Bisericesc. Atunci când sărbătorim Botezul Domnului (Boboteaza) şi Soborul Sf. Proroc Ioan Botezătorul. Şi pentru că ne este mereu sete de liniştea din noi, în acele zile alcătuim nedeia populară a „Udatului Ionilor şi Ioanelor” din Tălmăcel, sat al Mărginimii Sibiului. O succintă prefațare a ediției din acest an. După ce alaiurile feciorilor de însurat şi fetelor de măritat, din satul învecinat, Sadu, anticipau sărbătoarea Naşterii Domnului, prin coborârea din vârful muntelui a unui bătrân şi falnic trunchi de fag, iar în a 4-a zi a Crăciunului avea loc Întâlnirea de la Săliște a Cetelor Junilor din Mărginimea Sibiului, iată că vine rândul gospodarilor Tălmăcelului să ne invite în satul lor pentru a lua parte la un obicei pastoral şi religios multisecular. Cel menit să exprime permanenta bucurie a omenosului țăran-plugar român de a trăi în pacea obştei pe care o reprezintă, în credinţa străbună şi în hărnicia lucrării cu folos a pământului și a creșterii vitelor, oilor și cailor. Iar înscrisul acestei vechi și plăcute povești se scrie și rescrie de mai bine de 104 ani. Adică de pe vremea Unirii României cu Transilvania, de la 1 Decembrie 1918, din Alba Iulia. După ce preotul-paroh Gabriel Ioan David va oficia Sfânta Liturghie, urmată de rostirea cuvenitei predici, sătenii şi sutele lor de musafiri vor fi invitaţi să însoţească alaiul carelor alegorice ale fetelor, precum şi caii mândri ai feciorilor, până la ”leasa” (stăvilarul) fostei mori, cândva situată pe malul stâng al râului de munte. O apă tumultoasă, limpede și rece, care împrumută numele său nu numai întregului sat, dar şi unei lungi depresiuni a văii și luncii mijlocii a Oltului. Aşezare ce pare a sta pitită în căuşul apelor şi pădurilor. După ce mai toată noaptea din ajun au împodobi carele alegorice, în zorii zile de sâmbătă, 7 ianuarie 2023, bunicii, taţii, fraţii şi uncheșii ficiorilor-călăreţi vor trece la ultimul ţesălat al cailor, la lustruitul copitelor și la pieptănatul, periatul şi împletitul coamelor. Apoi mamele, surorile, bunicile, mătuşile și iubitele călăreților vor începe a aşeza pe spinările late ale cailor cele mai frumoase şi valoroase ţesături păstrate în vechile lăzi de zestre ale părinților și bunicilor. Când, pe la orele amiezii, ecoul blândei tânguiri a clopotelor de aramă se va suprapune peste ritmul lin al cântului de toacă, din susul uliţei mari a satului prind a coborî la vale veselele alaiuri ale băieţilor-călăreţi şi ale fetelor cântăreţe, care stau „cocoţate” între loitrele căruţelor trase de o pereche de boi, ca şi de mândrii şi făloşii cai ai grelelor poveri. Tot atunci, fi-va și momentul prin care preotul ortodox al satului, însoţit de cei mai înţelepţi şi bătrâni gospodari, îi invită pe Ioni, Ioane şi Ionele în locul numit „La Moară”. Aici, întreaga obşte a satului le cinstește prenumele prin aşa zisa „udare” sau „înmuiere” a încălţărilor picioarelor în apa râului de munte, apă sfinţită în ajun cu agheasma Bobotezei Domnului. Iar peste întreaga veselie şi larmă a „udătorilor” se vor auzi glăsuind tot ce însemnă diplă, vioară, taragot, clarinet, acordeon, fluier și tulnic. Şi tot la fel ca și în alte dăţi, îi vom privi şi admira cât sunt de veseli şi de frumoşi tinerii şi bătrânii satului, cei care ai impresia că se întrec în a-şi etala mândrele lor haine româneşti! Iar aşa ceva de încântător ochilor şi inimilor noastre mai poţi vedea doar la festivalurile verilor şi toamnelor ţăranilor-oieri și mărgineni din Gura Râului, Jina, Tilişca şi Răşinari!
Luaţi aminte şi ţineţi minte, dragi români!
Nu de alta, dar numai de câteva zile am pășit în cel de-al 3-lea an din deceniul 3 al tragicului prim-secol al ”Mileniului 3”. Și tot la fel, precum o făceam și cu foarte mulți ani în urmă, nu pot pricepe de ce și pentru ce continuă această prelungită instabilitate a vremii şi a vremurilor! Dovadă că mult prea des se întâmplă ca în mijlocul verilor, locul firesc al zilelor călduroase să fie brusc luat de cele răcoroase ale unei prea timpurii toamne, urmate de repetabila caniculă a secetei prelungite.Tot atât de anapoda petrecându-se lucrurile şi dincolo de echinocţiurile şi solstiţiile astronomice ale iernilor şi primăverilor. Cât despre celelate necazuri şi întâmplări ale vieţii noastre zilnice, ce să mai credem?! Doar constatăm neputincioşi că ele năvălesc peste noi din toate părțile şi ungherele Pământului, luându-ne prin surprindere. Adevăruri, nu numai deosebit de triste, dar şi dureros de adevărate! Numai sărmarul și bătrânul țăran-plugar român continuă să nu se sperie că iarna se suprapune peste începutul primăverii; că verile sunt când prea zgârcite în ploi, când prea darnice în ape, grindini și vijelii; iar mijlocul toamnelor seamănă, tot mai mult, cu începuturile timpurii ale iernilor. Și așa cum spuneam, doar el, țăranul-plugar roman, împovărat de griji și de nevoi, mereu își vede de rostul său. Dovadă că de dragul de a nu lăsa pământul nelucrat și îmburuienat, îl ară si îl seamănă, chiar dacă hambarele și coșerile îi sunt pline cu bucate!
Câteva gânduri personale și întâmplări răzlețe
*Mie-mi spune când Ion când Ioan, iar lista Ionilor şi Ioanelor familiei mele îşi are începuturile încă din vremea dacilor şi romanilor. Ioni au fost toţi taţii străbunilor mamei şi tatălui; Ioane au fost toate străbunicile, bunicile, nevestele, fiicele, mătuşile şi verişoarele lor. Aşada, e plină România mea dragă de Ioni şi Ioane. Romanii-cuceritori ai unei părţi a legendarei Dacii a lui Decebal, făcându-se italieni şi italience au tradus Ion şi Ioan în Giovani, iar Ioana şi Ionica în Giovana şi Giovanina. *Actualitatea unor ziceri înțelepte. Scriitoarea norvegiană Arne Garbarg (1851-1924) încearcă să-i contrazică pe bogaţii şi nepăsătorii lumii, cei care consideră că cu bani poţi cumpăra absolut orice. În acest sens ne oferă următoarele exemple: poţi cumpăra mâncare, dar nu şi pofta; medicamente, dar nu şi sănătatea; paturi moi, dar nu şi somn odihnitor; cunoaştere, dar nu şi înţelepciune; distracţie, dar nu şi bucurie; colegi, dar nu şi prieteni; păr cărunt, dar nu şi cinste şi onoare; zile liniştite, dar nu şi pace sufletească. *Câteva îndemnuri de luat în seamă: Fă ceva frumos și folositor, oamenii ar putea imita gestul tău; Succesul nu este cheia fericirii, fericirea este cheia succesului; Uneori fericirea înseamnă…uitare; Tragedia vieții constă în ceea ce moare într-un om în timp ce el mai trăiește; Uneori flacăra noastră se stinge, dar ea este reaprinsă de un alt om; Suntem mult prea mulți împreună, dar murim în singurătate; Fă-ți datoria orcând. Totdeauna este cineva care să te vadă: tu însuți; Într-o lume nebună, doar cei nebuni sunt sănătoși, ne spune japonezul Akira Kurasawa; Nu încerca să fi un om de succes, ci un om de valoare, ne îndeamnă savantul lumii, Einstein; Analfabetul viitorului nu va mai fi cel care nu știe să citească, ci acela care nu știe să înțeleagă, este de părere americanul Alvin Toffler; De-l vei întreba pe un oier grec și bătrân de tot, cum de a ajuns la vârsta lui înaintată, îți va răspunde, la fel ca și ciobanul mărginean și sibian, că numai în 65 de zile dintr-un întreg an nu a mănâncat brânză, pastramă, jintiță, urdă și mămăligă. *Era în dimineața unei călduroase și senine zile de iauarie-primăvăratic a acestui Nou An. Atunci când Soarele gălbui-roșiatic ajunsese în înaltul Cerului, iar suratei lui, rotunda Lună, nici prin gând nu-i trecuse să meargă la culcare. Și cu toate că vârsta mea de acum numără azi-mâine 88 de ani, niciodată nu mise întâmplase să văd pe Cerul unei dimineți o atât de frumoasă și de perfectă armonie între cei doi aștri ai Cosmosului. Ca urmare, mintea mea începuse să caute răspunsuri academice la două banale și iscoditoare întrebări omenești. Ce e Luna? Este singurul satelit natural și permanent care orbitează planeta Pământ, față de care se află situată la o depărtare de 384.400 de km. Dar ce e Soarele? Este cea mai importantă sursă de energie pentru viața de pe Pământ, situată la fantastica distanță de 149.600.000 km. Și abia atunci am înțeles de ce Mihai EMINESCU, poetul-gânditor al Lumii, ne spunea în al său poem ”Luceafărul” că luminii amintitului astru Ceresc i-a trebuit mii de ani ca să neajungă. *Sunt tot mai puțini oameni despre care merită să se spună că au făcut mult și bine, în timp puțin. *Până la urmă, dureroasele necazuri ale vieții oamenilor m-au învățat să plângă fără lacrimi. Și nu rareori mi-sa dat să văd semeni de-ai mei care s-au ceartat dintr-o nimica toată, dar de împăcat nu s-au mai împăcat niciodată, ducând supărarea cu ei, în mormânt. Așa mise pare că va fi și cu dușmănia ruso-ucraineană și ucraineano-rusă. Stau și mă întreb: să nu fi învățat cele două popoare dușmănoase că cu vecinul apropiat trebuie să te ai mai bine decât cu fratele îndepărtat?! *De când cu internetul, e tot mai greu să-l convingi pe prost să recunoască că-i prost. *Mai devreme, sau mai târziu, toți ne rugăm presupușilor noștri urmași să ne acopere urmele trecerii prin viață sub ascunzișul acoperământului greoi al propriului mormânt. *Actuala iarnă românească este atâta de primăvăratecă încât, nu numai oamenii, dar și ghioceii înfloriți nefiresc de timpuriu par dezamăgiți și înfrigurați de starea vremii și a vremurilor! *În putința voinței omului nu stă nici măcar viața și moartea sa, ele apaținând Domnului. *Experiența îndelungată a vieții mi-a întărit convingerea că imaginea descrisă de felul cum ne arată ochii, atunci când privesc un anumit lucru sau fenomen, suprapusă peste întreaga noastră făptură, toate acestea la un loc alcătuiesc oglinda sufletului, faptelor și gândurilor noastre. *Pentru a nu vă irosi timpul, vă rog să nu citiți orice carte, ci să alegeți scrierile unor autori valoroși! Nu de alta dar în paginile lor veți găsi nu texte și contexte, ci faptele și întâmplările unor adevărați oameni.*Ne mândrim cu trecutul glorios al strămoșilor noștri daci, despre care se știe că au fost nu numai curajoși și inimoși, dar și harnici, pricepuți, cinstiți și drepți. Se iscă, însă, următoarea întrebare: cine oare și de ce anume i-a blestemat pe românii mei de ieri, de azi și de mâine, să nu mai semene mai de loc cu înaintașii lor?! *Nu sunt sigur dacă era adevărat, sau numai mie mise părea că cineva, târziu, în noapte, mi-a bătut discret în geamul din spre strada casei mele. Și cum mai mult vegheam decât dormeam, îl aud pe anonimul vizitator că mă întrebă dacă sunt viu cu adevărat pentru că el știe că am murit de mult, motiv pentru care a venit să-mi fure manuscrisele. I-am spus că gratis i le dau, numai să le ducă! Însă cu condiția să le publice sub semnătura sa, pentru ca el, și nu eu, să se facă de rușine și ocară! Am dat perdeaua geamului deoparte și n-am văzut nici țipenie de om pe stradă. De atunci, multă vreme a trecut, iar eu tot nu ghicesc a cui să fi fost voce auzită în acel miez de noapte! Mă gândesc că o fi fost a unui plagiator mult mai iscusit decât mine în scrieri gazetărești și în cele literare. Cu toate că mă îndoiesc că m-ar putea întrece careva din actuala scriitorime profesionistă românească și universală. Nu de alta, dar încă de pe vremea când eram elev în clasele școlare primare și până acuma, mereu am învățat citind, vorbind și ascultând, lucrând și meșterind precum au făcut-o toți înaintași mei. Așa am reușit să strâng cuvânt lângă cuvânt, literă lângă literă, frază lângă frază. Și cu toată această zbatere și hărnicie, încă n-am izbutit să le adun într-o carte care să-mi poarte făloasa și modesta-mi semnătură autografă, de trăitor ocazional și de ”plagiator” profesional!
Ioan Vulcan
