Era în vremea când românii încă mai râdeau și plângeau cu toată ființa lor
Țin minte că o colegă în ale scrisului a fost în Bucovina, la Mănăstirea Putna. Acolo unde credincioşii, sosiţi cu zecile de mii în pelerinaj la mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, i-au oferit o umilitoare şi plăcută lecţie de iubire faţă de Ţară, de Limbă şi de Neam.
Îmi povestea că era în ziua de 2 iulie a anului 2014. Atunci când se împlineau 510 ani de când, noi, românii din toate zările Pământului purtăm în suflete înălţătoarea imagine a Preamăritului Domnitor. Îmi spunea că mulţime de popor umplea cetatea. Că pe pervazul zidurilor străjerii stăteau cu făclii în mâini, având deasupra lor bolta înstelată a cerului. Copleşită de imensitatea mulţimii, cufundată în rugăciune, în minte îi veniseră cuvintele scrise de cronicarul Grigore Ureche în al lui Letopiseţ: „…pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângeau toţi, ca după un părinte al său…Ce după moartea lui, până astăzi, îi zic Sveti Ştefan vodă.” „Adică cel sfânt, căci pentru popor încă de atunci Vodă Ştefan intrase în ceata sfinţilor! Era după o jumătate de mileniu şi pe deasupra încă alţi zece ani, când la Suceava veniseră ţărani în preafrumoase straie strămoşeşti chiar şi de peste Prut şi de prin Ucraina, porniţi pe jos pe drumuri numai de ei ştiute. Veniseră şi capii ţării cu bodigarzii lor, dar n-a fost chip să ţină vreun discurs, căci neamul românesc voia altă rânduială: să cânte, să versuiască, să-l vadă pe Vodă în „Apus de soare” şi să plângă. Plângeau femeile fără să-şi ascundă lacrimile, plângeau bărbaţii cu frunţile plecate, plângeam şi noi ziariştii-reporteri. M-am întrebat atunci ce fel de Domn a fost acesta, pe care românii l-au purtat în sufletul lor timp de peste cinci secole şi plâng şi azi de dorul lui? Un Domn al iubirii, al iubirii de Hristos şi de neamul său, un Domn care a condus ţara cu Dumnezeu, căci fără El nimic nu poate face. Doar l-a avut duhovnic pe Sfântul Daniil Sihastrul! Ţara i-a fost crucea pe care a purtat-o cu credinţă şi smerenie, pavăză creştinilor în calea păgânătăţii i-a fost misiunea încredinţată de Dumnezeu, iar sfintele biserici pe care le-a ctitorit – sigiliu pe sufletul etnic şi destinul cosmic al românilor, pe care atât de mult i-a iubit. Sfântul ne apără încă şi azi, când iudele ne vând la bucată. Nu rareori am auzit spunându-se că dacă Sfântul Voievod Ştefan cel Mare nu ar fi fost înmormântat la Putna, hulpavii vecini-duşmani ar fi muşcat mult mai adânc din trupul României. Cum să nu-ţi fie dor de un astfel de conducător de ţară?!” Cât adevăr în spusele bunei mele prietene și talentatei colege în ale gazetăriei, Doina Jalea.
In memoriam: Tudor Arghezi
Cu puțin timp în urmă comemoram împlinirea a 53 de ani de când autorul „Cuvintelor potrivite” şi al „Biletelor de papagal” ne lăsa doar în compania armonioasei sale voci de povestitor-recitator al propriilor sale poezii şi amintiri, prilej de a-mi readuce aminte de o extrem de plăcută întâmplare din anii tinereţii mele şi ai bătrâneţii sale.
Ca bibliotecar în Agnita, orășelul meu natal, aveam să fiu trimis în Bucureşti la un curs de perfecţionare, cu durata de trei luni. Şi cum profesor pentru istoria literaturii române şi a celei universale era eruditul cărturar Augustin Z.N. Pop (pe acea vreme șeful Secţiei de Manuscrise a Bibliotecii Academiei Române), domnia sa mă trimite cu maşina instituției să-l aduc în mijlocul nostru pe poetul Tudor Arghezi. Data aleasă (21 mai 1955) fiind chiar ziua în care plăcutul şi interesantul nostru viitor musafir împlinea vârsta de 75 de ani. Ţin minte că era un bătrânel frumos îmbătrânit, îmbrăcat îngrijit şi cu mult gust. Nelipsindu-i de pe creştetul capului proverbiala lui băscuţă neagră, înclinată puţin spre dreapta, pentru a i se vedea un pic din cărarea frizurii sale. Între gulerul alb și scrobit al cămășii stătea fundița unui mic papion maroniu, iar la manşete butoni de culoare aurie. Cu mâna dreaptă, tremurândă, se sprijinea de un baston cu mâner sclipitor, dăltuit din colții de fildeş ai vreunui elefant african. Însoţitoarea lui tăcută era mult îndrăgita sa fiică-Mitzura, îngerul său păzitor, în acele timpuri, când locuiau în minunata lor casă cu pridvor oltenesc de la „Mărțișor”. Casă împrejmuită de o livadă cu cireşi, vişini, caişi, gutui, meri, peri, pruni şi corcoduşi. Lângă o cărăruie, cu pomii în floare, moţăia căţeluşul-vedetă literară „Zdreanţă, cu ochi negri de faianţă”. După ce savurez un șerbet aromat, asortat cu un păhărel plin cu apă aburindă, plecăm spre nerăbdătorii mei colegi. În pragul clasei îi întâmpină pe distinșii noștri oaspeți cea mai tânără, cea mai frumoasă şi cea mai timidă colegă, oferindu-le în dar două bucheţele de flori de mai, în vreme ce colegii și colegele îi răsplătesc cu o generoasă repriză de aplauze. Peste care au suprapus un emoţionant „La mulţi ani cu sănătate/Să vă dea Domnul tot ce doriţi…”. Cei doi buni şi vechi prieteni (profesorul nostru şi poetul-oaspete) se îmbrăţişară cu urarea de bun venit. Toţi cei ai clasei tăceam chitic, cu volumele de versuri ale poetului deschise pe bănci. Despre viaţa şi activitatea poetului nu s-a spus mai nimic, deoarece cu o zi în urmă mult-stimatul nostru profesor ne vorbise vreme de un ceas neîntrerupt. În schimb, câtorva dintre noi ne revenise şansa de a lectura, în faţa poetului sărbătorit şi a fiicei sale, nu mai puţin de 20 de strofe din tot atâtea poeme argheziene. Mie revenindu-mi exact ceea ce îmi doream cel mai mult: două lungi fragmente din poemul „Testament”: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/Decât un nume adunat pe-o carte,/În seara răzvrătită care vine/De la străbunii mei până la tine,/Prin râpi şi gropi adânci,/Suite de bătrânii mei pe brânci,/Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă,/Cartea mea-i, fiule, o treaptă (…)/Ca să schimbăm, acum, întâia oară/Sapa-n condei şi brazda-n călimară,/Bătrânii-au adunat, printre plăvani,/Sudoarea muncii sutelor de ani./Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite/Şi leagăne urmaşilor stăpâni/Şi, frământate mii de săptămâni,/Le-am prefăcut în versuri şi icoane./Făcui din zdrenţe muguri şi coroane,/Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/Lăsând întreagă dulcea lui putere”.
Notă: De atunci şi până la clipa morţii îndrăgitului autor al „Testamentului”, mai trecură încă 12 ani. Timp în care bibliotecarul-recitator de atunci, din acea dată calendaristică de 21 mai 1955, devine nu numai gazetar-radioreporter de provincie, dar şi soţ de soţie şi tată de copii. Mărturisesc că, dacă n-ar fi fost precum sunt de nesigure timpurile și vremurile de acum, mai că aș fi ajuns în Cimitirul Bellu din București pentru a lăsa, pe acoperământul rece al mormântului său, un firicel de tuberoză, iar pe cel al mormântului lui Mihai Eminescu o floare albastră. Cu precizarea că Tudor Arghezi îşi doarme somnul de veci, pe „Aleea scriitorilor români,” de 53 de ani, iar bădia Mihai Eminescu de 131 de ani! Iar eu mai am a spune, din multele nespuse încă îndeajuns, că mult mai triste ne-ar părea acum clipele, zilele, nopţile, săptămânile, lunile şi anii dacă nu am avea zestrea armoniei poeziei celor doi titani ai scrisului românesc şi universal! Poeme acompaniate de o neîntreruptă cântare doinită de fluierul-măiestru al rapsodului ţăran român! Bunul Dumnezeu să-i ocrotească cu nemărginita lui iubire de oameni!
Costobacii
Cum n-am prea fost un precoce și statornic cititor de veche sau de mai nouă slovă scrisă, mult prea târziu am aflat şi priceput că strămoşii mei daci au avut o puzderie de înaintaşi demni de admiraţie și de laudă pentru vitejia, curajul şi cinstea lor. Noroc cu geograful antic, grecul-egiptean Ptolemeu (n. 100 – d. 168 d.Hr.) şi cu istoricul-academician moldovean Nicolae Iorga (1871-1940) şi filozoful-poet ardelean Lucian Blaga (1895-1961), care m-au învăţat că acestora li se spunea, într-un fel de elenă-scitică „costobaci”. Şi că aceștia ar fi populat, în acele dintâi începuturi ale formării popoarelor acestei părți a lumii, întinse pământuri situate la nord şi sud de ceea ce avea să se numească Carpaţi şi Dunăre. De asemenea, că acele îndepărtate vremuri erau cu mult mai înainte de a se fi putut auzi pronunţate numele lui Burebista (rege dac: 70-44 î.Hr.), Decebal (rege dac: 87-106 d.Hr.) şi Traian (împărat roman, trăitor între anii: 53-117 d.Hr.).
Toate acestea fiind spuse, mă surprind mirându-mă și întrebându-mă: ce s-o fi ales de acei bravi „costobaci”, ca şi de urmaşii direcţi ai acestora!? Adică: de dacii liberi! Nu de alta dar, între timp, venise vremea când se năştea Moldova, sub sceptrul lui Dragoş Vodă (domnitor între 1347 ?-1354) şi al lui Bogdan Vodă (domnitor între anii 1357-1367), amândoi porniţi din Maramureş, în vreme ce la sudul poalelor Carpaţilor descăleca Radu Vodă (domnitor între anii 1290-1300), el venind din ţinuturile Făgăraşului, cel care va întemeia Ţara Românească. Absolut toți, bărbaţi puternici şi cu credinţă tare. Evident că nu numai ei au rămas în istoria şi în memoria afectivă a românilor, ca deschizători, cu crucea în frunte şi cu paloşul în mână, a lungului şi anevoiosului drum al neamului românesc spre împlinirea rostului său în lume: o naţiune unită între graniţele dulcelui grai românesc. Ca urmare, între urmaşii lor îi distingem pe neînfricatul Ștefan cel Mare și Sfânt (1438-1504), ziditor de o puzderie de biserici și mănăstiri; pe preamăritul Mihai Viteazul (1558-1601), cel care avea să contureze proiectul de Ţară, în vreme ce chipeșul Alexandru Ioan Cuza (1820-1873) avea să-i dea acesteia un încântător nume de renume: România. Iar bunul şi milostivul Dumnezeu va lucra cu întreaga naţiune să împlinească idealul Marii Uniri. Prin răbdarea şi jertfa românilor, a căror aşteptare a durat nefiresc de multe veacuri. Aşa s-a născut această patrie a mea, precum melodios o alintă poetul-gânditor Mihai Eminescu (1850-1889), în ale sale versuri: „Ţara mea de glorii, Ţara mea de dor”. Este poetul pe care filozoful Petre Ţuţea (1902-1991) îl definea ca „suma lirică a tuturor voievozilor români”! Iată ce au fost în stare să desăvârșească românii! Și nădăjduiesc că o vor face și cei de astăzi, de mâine și de poimâine. Însă numai dacă vor înceta să se mai lase manevrați de scrisul răuvoitor al unor ziare, ca și de imaginile și vorbele mincinoase ale canalelor multor televiziuni.
Mă uit la mine, în timp ce îmi imaginez că mă uit şi la tine, cititorule de gazetă, și nu-mi vine să cred că am avut astfel de bravi înaintaşi, precum curajoşii şi înţelepţii costobaci! Nu de alta, dar nu mai semănăm cu ei de nici un fel! Parcă am fi fost plămădiţi, frământaţi, dospiţi și modelați dintr-un alt aluat! Și apoi mai trebuie spus că am priceput, din săpăturile arheologice, ca şi din privirea scrijeliturilor de pe stânci şi de pe efigiile Columnei de la Roma a împăratului Traian, că marii războinici ai altor popoare nu ne-au biruit definitiv nicicând! Să fim acum într-atât de slabi şi de dezbinaţi, încât să ne dăm bătuţi?! Văzând dezastrul pe care l-au lăsat în urma lor neisprăviţii, hoţii şi mişeii anilor care au urmat lui Decembrie’89, mai că îmi este dor de o descălecare de bărbaţi puternici şi de femei cinstite! Ca de-mpreună, cu credinţă tare, precum în vremea strămoşească, tuturor încălcătorilor de Ţară, să le încovoaie spinările şi să le sece visteriile! Și mai e încă ceva, pentru care merită să cadă năpraznicul blestem peste capetele celor care fac şi aplică legi strâmbe, între care și cea mai aberantă dintre toate câte au fost și încă sunt. Cea referitoare la posibilitatea vânzării pământului românesc străinilor de ţară. Acea lege fără de lege reprezintă cea mai tristă veste auzită vreodată de urechile mele! Ca urmare, țin să te avertizez cumpărătorule că dacă ai obraznicul şi nemilosul curaj să-l „curtezi” pe ţăranul român bătrân, sărac și bolnav să-ţi vândă pământul moştenit din străbuni, apoi uită-te atent în ochii lui trişti şi înlăcrimaţi! Dar și la buzele lui tremurânde, silabisind şi un năpraznic blestem neauzit de urechile tale şi neînţeles de inima ta împietrită! Lasă-l în pacea lui pe țăranul moșneag român! Nu-i tulbura și mai mult bătrânețile! De vrei, lucră-i pământul și adună-i roadele, dar dă-i și lui o mică răsplată! Și nu-i lua mândria că-i stăpân de drept peste pământul țării sale!
Călător prin lumea largă
S-a întâmplat să cunosc un român de-al nostru, rătăcit printr-un mare oraş al toridei Floride americane. Ca apoi, la despărţire, să-l asigur că după ce o să ajung în ţara mea şi a lui, o să le spun părinţilor săi, ţărani bătrâni, într-un mic sat din Ardeal, că m-am întâlnit cu chipeşul lor fecior (fost inginer-constructor în ţară) şi că o duce nu numai tare bine, dar şi că încă mai este citav la minte şi la trup. L-am asigurat că n-am să le spun că lucrează ca şofer, zi şi noapte, pe un taxi închiriat, în care, nu arareori, se întâmplă să mănânce şi să doarmă. Pentru că este doar tolerat să stea, din când și când, la o familie de cubanezi transfugi. Şi ce credeţi că am făcut după nerăbdătoarea mea reîntoarcere în ţară? Pentru ca nu cumva să-i întristez şi mai mult pe sărmanii lui părinţi, am pus din agoniseala mea cinci bancnote a câte 10 dolari fiecare lângă fotografia fiului lor, pozând mândru la volan. Numai că ceea ce avea să mă întristeze cel mai mult, avea să fie nu sărăcia şi chipul trist și obosit al feciorului lor, ci faptul că el scrisese pe fotografie că acea maşină elegantă şi costisitoare era proprietatea lui! Mi-am ţinut gura, nevrând să le sporesc supărarea că unicul lor fiu umblă brambura prin lumea largă!
Ioan Vulcan-Agnițeanul
