„Trimite-ne, Doamne, ploaie cu stele și spală Pământul, spală-L de rele…”
Întâia mare sărbătoare creştină a Primăverii la români
Este cea care poartă plăcuta, armonioasa și româneasca denumire de Buna-Vestire, iar ea se petrece nu numai în vremea când credincioşii se rânduiesc cuminți în fața Iconostasurilor Altarelor tuturor bisericilor în care se slujește, se roagă și se cântă Dumnezeiește de frumos în grai românesc, dar și atunci când Catedrala Mitropolitană a Ardealului din Sibiu, purtătoare a acestui Sfânt Hram, devine neîncăpătoare pentru numeroșii săi enorași. Cu toții pregătindu-se, prin bucuros post, ca și prin rugăciune, smerenie și ascultare, să întâmpine cum se cuvine și celelate apropiate sărbători religioase ale celor două biserici-surori ale neamului românec: ortodoxă și greco-catolică. Și o vor face în diminețile și în după-amiezele șoptitelor spovedanii, cât și în sărbătoarea creștină a Sâmbetei lui Lazăr, urmată atât de Intrarea Domnului în Ierusalim-Floriile (duminică, 17 aprilie), cât și de slujbele religioase al vecerniilor înserărilor. Cele prin care credincioșii încearcă să glorifice atât creștineasca izbândă a Învierii lui Iisus Hristos (duminică, 24 aprilie), cât și omeneștile sărbători primăvăratice ale Paștilor! Iar eu vă rog să nu uitați că în a doua zi de Paști (luni, 25 aprilie) îl vom cinsti religios și pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, după care va urma (vineri, 29 aprilie) Izvoul Tămăduirii.
Din versurile-avertisment ale unui anonim țăran român și Ardelean:
„Trimite-ne, Doamne, ploaie cu stele/și spală Pământul, spală-L de rele”. Recitindu-le și observând că lumea-i tot mai nebună, am ”decupat”, dintre filele ”Jurnalului autobiografic”, nr. 38, din anul 1976, al regretatului meu prieten mureșan, pictorul, sculptorul și scriitorul Ion VLASIU, următorul pasaj-vizionar al vremurilor de acum. Citiți-le și gândiți-vă la spusele sale, vechi de 46 de ani. „Popoarele sunt ca indivizii, se conduc conform temperamentului lor, rațiunile sunt ceva abstract. Cum să-i scoți pe ruși sau pe americani din orgoliul puterii? Se vor ciocni și vom avea al 3-lea război (n.m.mondial și ultimul), în care China va juca rolul pe care l-au jucat sovietele în Al Doilea Război Mondial. Șișii sunt, treptat, înconjurați. Ei nu au nici splețea, nici generozitatea de a restabili raporturi solide cu China. Frontul occidental e aservit de rutina financiară a războiului economic. Aici sentimentele nu au loc. Oamenii sunt peste tot, mai mulți ca peștii. Dacă peștii ar fi pescari de oameni, s-ar hrăni copios. Deci, nu e nici o problemă, dimpotrivă, dacă dispar două treimi, viața poate reîncepe paradisiatic”. NOTĂ: ”Jurnalul autobiografic” a apărut postum în anul 1999, sub titlul ”Casa de sub stejari”, Editura Albatros, prin grija ficei autorului, criticul de artă Ioan Vlasiu.
Presupusele tristeți ale lui Eminescu, mărturisite prietenului său drag, Ion Creangă
Frate Creangă, știi tu oare/că românii ne-au uitat?/Nu ne mai citesc nici basmele,/poemele le-au îngropat./Făt-Frumos e trist de-o vreme,/iar Luceafărul cel blând/nu se mai arată noaptea/cald pe-o rază alunecând./Cine mai ascultă Doina?!/Câți copii azi mai adorm/cu povețele lui ”Nică”,/seara când se duc la somn?/Plopii fără soț de astăzi/pe iubiți nu-i mai umbresc./Nu se mai aud balade, iubiri nu mai troienesc. (Stihuri anonime)
Mult prea omenosul și tolerantul Soare
Era într-un început de Primăvară, dintr-o oarecare zi de lună martie. Priveam și admiram cum Soarele dogoritor înroşea bolta senină a Cerului către asfinţit, iar eu ziceam, în sinea mea: Ce mare povară și cât de multă zdroabă pe sărmanul Soare! El se grăbește tot mai tare, nu să meargă la culcare, ci să ajungă să lumineze și să încălzească și alţi oameni, precum și alte îndepărtate pământuri. Alte râuri. Alte fluvii. Alte mări și oceane ale Lumii. Şi mereu, mereu face acest „serviciu”, încă de la începuturile existenței sale! Nedând dovadă nici de supărare și nici de oboseală! În egală măsură și fără părtinire ne încălzește trupurile și ne luminează mințile! Și ale celor buni și ale celor răi de războinici. Și pe cei credincioşi şi pe cei păcătoşi! Astfel că mă mir de câtă răbdare şi iertăciune dă dovadă acest Sfânt şi Cuminte Soare! Numai că mie-mi este tare frică și multă teamă să-l întreb de mai poate, sau de nu mai poate să stea umbrit de fumul bombelor și să plângă suferința ucrainenilor și rușilor. Pentru că dacă, cumva, îmi va răspunde că „da, desigur, mai pot”, atunci am să-l mai întreb: până când, Mărite și Sfinte Soare?! Nu de alta, dar sunt tot mai sigur că văzând, zi-de-zi, ceas-de-ceas și clipă-de-clipă cât suntem, noi, oamenii, de răi unii cu alții și de păcătoși, se va sfătui cu Stelele Necăzătoare şi cu Luna Plină, pentru a ne da pierzaniei pentru totdeauna. Ca urmare, vrem-nu-vrem, recunoaştem sau nu, cu toţii ajungem, mai devreme sau mai târziu, să cerşim paza bună a Cerului și marea îndurare a Domnului!
Un plic timbrat și o scrisoarea rămasă neexpediată poștal
Draga mea dragă
Îţi mai aduci aminte când ne plimbam pe câmpurile înflorate?! Vorbeam, cântam și nu ne întristam! Și era pe vremea când erai „Măcinica, fata morii”, din vadurile izvoarelor curgătore ale apelor dealurilor, stâncilor, colinelor și văilor. Tu, „frumoasa şi deşteapta clasei a 4-a”,
Eu un timid băieţandru îmbrăcat în nădrăgii cioarecilor și încălțat în opincinicile obielelor și nojițelor. Și nu eram nici prea bun la învățătură şi nici prea frumos la chip! Un micuț plugar în devenire, precum și un harnic adunător al bătrânelor vorbe înțelepte, gândite și rostite de moșnegii și băbuțele satului nostru drag. Toamnă de toamnă, dealurile se încovoiau de greaua povară a roadelor dulci și parfumate ale viilor şi livezilor. Erau vremi și vremuri blânde, presărate cu nostalgice şi fugare amintiri! Atunci când împreună număram şi contemplam stelele Cerului! Iar acum, după trecerea atâtor ani, îmi face o plăcută şi dureroasă plăcere să recunosc că mereu mă surprind căutând printre rândurile scrise în versuri ale bileţelelor tale secrete, măcar un cât de mic răspuns la a mea constantă nedumerire și întrebătoare: ce s-a putut întâmpla, şi oare când anume, de atât de brusc ne-am despărţit, iar apoi definitiv ne-am uitat?! Şi din ce nevinovate motive acele curate şi plăcute vise de copii s-au destrămat, precum firele încurcate ale urzelei războiului de țesut, lăsând loc nemiloaselor și statornicelor uitări omenești! Acum, la bătrâneţea amândoura, ceea ce ştiu aproape sigur şi înțeleg perfect, este că viaţa, cu ale ei suişuri şi coborâşuri, ne-a determinat să ne secretizăm și iluziile şi visele. Iar când venise și clipa ultimei noastre revederi, cu colegii de clasă școlară primară, Tu erai bunica-profesoară emerită și universitară de limba cuvântătoare a literaturii române, iar Eu, bunicul gazetar-grădinar și ”Cetățean de Onoare” al Agnitei noastre natale. De atunci, de când nu ne-am mai revăzut, au trecut ani și ani. Țin minte că și ultima dată nu ne-am rostit nici dorinţe și nici regrete adevărate. Ci doar nişte nevinovate reproşuri, puse și spuse la timpul trecut. Ascunzându-ne, de teama-temătoare a firiilor noastre, în spatele unor rare şi fugare zâmbete. Şi, totuşi, ce suferinţe plăcute, purtate atât amar de vreme în sufletul meu, ca şi pe retina ochilor tăi înlăcrimați și străvezii! De atunci și până acum, când scriu aceste rânduri, am avut răgazul timpului trecut ca să constat cât de multă dreptate am regăsit în gândul versificat al lui Nichita Stănescu: ”Ce bine că ești, ce mirare că sunt”! El fiind acel adolescent-licean, cunoscut de mine în Ploieștiul toridei veri a anului 1953.
Despre femei, numai de bine!
Să fie oare adevărat că fetele şi femeile căsătorite sau divorțate, în general, sunt mult mai sârguincioase decât bărbații în toate cele ale vieții pământene a omului? Inclusiv la învăţătura şcolară şi la cea universitară din anii tinereței lor! Și oricum ar fi ele, femeile continuă să conducă lumea! Bărbaţii, urmașii moderni ai biblicilor Adam, Cain şi Abel, n-au decât să-şi vadă mai departe de fotbal, de table, de șah, de poker, de pescuit, de vânătoare, de băutură și de pipatul tăbacului fumului galbui al nicotinei. Iar voi, nevestele și fetele României mele, lăsaţi-i pe bărbați să trăiască și să moară când și cum vor ei!
În amintirea prietenului nostru drag
Când un Om, cu a lui sfială și bună-creștere de la părinți și bunici, te sună la telefon apoape zilnic și te întreabă ce mai fac toți ai casei tale, n-ai cum să nu-l îndrăgești și să nu-l inviți cu drag să-ți treacă pragul. Și așa, stând la povești despre un despre alta, reciproc aveam să ne convingem că ne place nu numai muntele, dar și pescuitul cu undița. Ca urmare, adeseori porneam la drum și ajungeam nu prea departe de Sibiu, însă de fiecare dată ne opream pe unul dintre malurile Oltului, între Turnu Roșu și locul amestecării apelor văilor Hârtibaci, Cibin, Sadu, Tălmăcel și Lotrioara. Nu conta dacă prindeam pești sau nu, pentru că el de fiecare dată făcea un mic foc și din crestele de slănină afumată și sărată picura pe mari feli de pâine ”stropi” fierbinți de unsoare, după care le înfulecam cu ceapă roșie și cu ardei iuți. Eu, șofer, beam un suc, iar el câte o bere și pipa tihnit o țigară. Era un adevărat maestru în a descurca firele încurcate și în a lega cârligele, plutele și plumbii undițelor. Când ne făceam drum pe la tarabelele-artizanale de pe strada Papiu, ne opream să admirăm tablourile lui de grafică pe sticlă, reproducând principalele monumente medievale din zona centrală a Sibiului. Iar când mergeam cu diferite treburi și curiozități reportericești pe la RETRASIB rămâneam umiți de îndemânarea lui de a rebobina imensele transformatoare electrice venite la reparat din întreaga țară. Așa era prietenul nostru avrigean, prin naștere și sibian prin adopție! Cel care a fost și acum nu mai este! Un om între oameni. Dacă ar mai fi trăit măcar un pic, atunci îl invitam la a mea a 87-a zi de naștere, nu numai pe el dar și pe prahoveanul-pescar Dan Ungureanu, cu care am împărtășit momente atât de frumoase la pescuit. Așa că amândoura ne-a mai rămas doar încrederea că bunul Dumnezeu o să-l odinească în pace pe dragul nostru prieten drag Decebal Mihăilă-Maniu.
Din ale mele gânduri, precum și din întâmplările răzlețe ale altor oameni
*În data de 19 februarie 1876 se năștea în Hobița Gorjului, iar în 16 martie 1957 murea la Paris, sculptorul Constantin BRÂNCUȘI, elogiat în toată lumea. Doar un scurt episod din viața-i tumultoasă și din activitatea-i bogată și lăudată. Întristat și necăjit peste măsură, în vara spre toamna anului 1904 ieșea la pas din țară și ajungea, într-un târziu, în Parisul adopției sale definitive. Ce anume se întâmplase de era atât de supărat și amărât?! La comanda expresă a oficialităților Spitalului Militar ”Regina Elisabeta” din București, sculptorul realizase, din gips, mulajul turnării în bronz a bustului generalului-medic Carol Davila (1828-1884), numai că membrilor juriului nu le-a convenit cum arăta acea lucrare. Ca urmare, reține mulajul, însă uită să-l plătească. Până la urmă bustul avea să fie turnat și modelat fără știrea autorului, iar apoi este dezvelit și sfințit în data de 30 septembrie 1912, în incinta Spitalului Militar Central, de pe Calea Plevnei nr.134. Între timp, după ce Brâncuși devine o somitate artistică pe plan mondial, în anul 1930 cineva din conducerea Ministerului Războiului ia hotărârea ca lucrarea orginală să fie mutată în interiorul ocrotitor al actualului Muzeu Militar Național, iar în locul ei să fie așezată o copie a mult controversatului bust. PS: Așadar, meteahna de a ne șicana român cu român este nu numai o boală veche și molipsitoare, dar și fără leac de vindecare!
*Cu a ei proverbială milă și bunătate sufletească, femeia româncă strânge la un loc, păstrează și înmulțește tot ce au mai frumos cele patru anotimpuri ale anului și viața de zi cu zi a familiei sale. *De n-ar fi calvarul săptămânal al bărberitului, atunci mult mai rar aș întârzia în fața oglindei dimineților ca să-mi văd cum îmi mai arată chipul. Iar ceea ce văd este că am îmbătrânit mai puțin decât îmi arată ani, mintea și mersul, în vreme ce fața obrajilor îmi spune cum mi-a fost viața. *”Va mai fi România vreodată țara celor care citesc și înțeleg ce citesc?, se întreaba actorul botoșănean Mihai Mălaimare (n.27 aug.1950), după care a continuat: Cei de o vârstă cu mine suntem ultima generație cu biblioteci citite, cu biblioteci în case și cu biblioteci râvnite, fie și numai în gând”.
Ioan Vulcan Agnițeanu
