Dragă frumoasă femeie îmi ești tare dragă!
În primul rând pentru că Tu continui să argumentezi, prin însăşi existenţa şi menirea ta, adevărul omenosului şi firescului dar şi har al Omului-Om: acela de a-şi întemeia familia dintr-un bărbat şi o femeie, nu din doi inşi sau din două inse. Cupluri „moderniste”, alcătuite împotriva firii, dar care, mai devreme sau mai târziu, pretind că au dreptul de a înfia copii, pentru a deveni, astfel, părinţii cei mai nefireşti posibili ai copiilor altor părinţi. În al doilea rând pentru că Tu ştii cel mai bine că soţii sunt soţi doar atunci când îşi unesc destinele în faţa Altarului Bisericii. Că Sfânta Taină a Cununiei presupune că femeia şi bărbatul îşi asumă toate responsabilităţile, iar prima şi cea mai importantă dintre ele este naşterea pruncilor și pruncuțelor, creşterea, educarea şi îndrumarea lor. În al treilea rând, şi nu ultimul dintre toate câte sunt, pentru că Tu, femeie bună şi cuminte, mereu ne dovedeşti că eşti capabilă să interpretezi, deodată, câteva principale roluri ale vieţii: micuţă elevă, silitoare la învăţătură şi ascultătoare de părinţi şi de dascălii de grădiniţă şi de şcoală; dincolo de vârsta majoratului femeie destoinică, inteligentă şi profesionistă în toate meseriile şi profesiile folositoare omului; soţie iubitoare, mamă ocrotitoare şi vrednică gospodină. Şi încă ceva: prin numai al Tău zâmbet frumos şi omenos, alungi friguroasa iarnă pentru a face loc mult aşteptatei Primăveri cu ghiocei-mărțișori în piept și șnururi colorate în alb și roșu. Și apoi tot omul știe că MAMĂ este cel mai frumos şi universal nume pe care îl rosteşte orice copil din această şi viitoare lume! De ziua soției dragi, fiicei și nurorii, precum și cea de naștere a nepotului Cătălin, o rază firavă de soare primăvăratec își face loc prin perdeaua geamului casei mele, anunțându-mă că o nouă zi se naște.
Despre femeie și feminitatea ei
I-am oferit în dar unei femei frumoase la chip și tare iertătoare la suflet, un buchețel de galbeni trandafiri, fără pic de spini. Printre petalele lor înmiresmate am strecurat o mică și colorată ilustrată pe care mâna dreaptă a aşternut ale mele gânduri: „Iubesc femeia care în urmă cu 60 de ani mi-a devenit soție! Tu ai fost și ai rămas iubirea iubirilor mele”.
Cu tot frigul și chiciura de afară
Vestind prelungirea în timp a „Zilelor babelor”, să sperăm că şi de data aceasta Primăvara Românească nu va uita că, luni, 21 martie, neapărat trebuie să fie prezentă la întâlnire cu Echinocţiul ei astronomic, marcând axa timpului cu venirea sa. Iar ca nu cumva să uite îi aduc aminte să privească atât albul ghiocel şi frunzulițele verzui ale sălciilor plângătoare de pe malurile apelor, cât și violetul toporașilor. Alţi vestitori ai Primăverii sunt berzele albe și gingaşele rândunele, revenite pe la casele şi cuiburile lor înzăpezite mult prea devreme din îndepărtatele țări calde. Iar ciobanii din satele Transilvane, ca să fie şi mai siguri că Primăvara nu uită să vină şi pe pajiştile de la poalele munţilor, au scos la „colţul ierbii” oile, însoţite de cei dintâi miei fătaţi în această friguroasă și capricioasă iarnă. Pentru că, până mai zilele trecute, iarna românească era într-atâta de primăvăratecă încât, nu numai oamenii, dar și ghioceii înfloriți se bucurau de adierea călduroasă a Soarelui amiezelor!
In memoriam, Ion Besoiu (n.11 martie 1931,Sibiu-d.18 ianuarie 2017, București)
Îmi reamintesc, cu nostalgia timpurilor trecute, că l-am întrebat, cândva, pe regretatul actor Ion Besoiu , sibian prin naştere şi bucureştean prin profesie, domiciliu și mormânt, dacă este adevărat ceea ce se tot spune despre el cum că ar fi avut şapte neveste. Mi-a răspuns, râzând cu poftă:
”Au fost mai multe femei, dar numai patru” întabulate”, cu acte în regulă”. Fac cuvenita precizare că pe atunci îndrăgitul actor de teatru şi de film trăgea nădejdea că va împlini vârsta de 86 de ani. Dar, din păcate, n-a fost să fie așa, el stingându-se, precum feștila unei lumânări de mult aprinse, cu 25 de zile mai devreme. Așadar, cu toate că nu mai era acel june-prim de odinioară, el rămăsese același om plăcut de vessel și înțelept. Își păstrase intact farmecul de povestitor a tot ceea ce a citit, auzit, trăit și jucat pe marea scenă a vieții sale. Mai adăugaţi şi faptul că avea vorba sa, neaoşă și ardelenească, fiind o plăcere să-l asculţi glumind şi recitând versurile unor poeţi transilvăneni. Mărturisesc că de toate aceste calităţi ale mult îndrăgitului actor mă convingeam şi atunci când participam la emoţionantele reîntâlniri ale promoţiei de absolvenţi din anul 1950, alcătuită din componenții mai multor clasele paralele de elevi din două prestigioase licee sibiene: cel de fete „Domniţa Ileana” şi cel de băieţi „Gheorghe Lazăr”. Şi pentru că atunci, la începuturi, evenimentul se petrecea când se împlineau 61 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu (căruia încă din anul 1938 i-a fost aşezat bustul din bronz în Parcul „Sub Arini” din Sibiu), cei aproape 350 de absolvenţi au numit, acea promoţie, cum nu se poate mai inspirat şi mai frumos: „Eminesciana”.
Ningea Dumnezeieşte peste satul fecioriei mele și bătrâneții părinților mei
Era o zi și o noapte de iarnă Transilvană cum altele nu vor mai fi vreodată.
Pe coşurile țuguiate ale caselor, cu zidurile îngropate de-a binelea în zăpezile viscolite, fumurile albicioase păreau niște lungi și despletite fuioare, numai bune de a fi prinse în furcile de tors ale fetelor satelor strânse în șezători. Rotocoalele lor vesteau privitorului că iarna intrase de-a binelea pe ulițele sătucului meu drag. Iar în casa foștilor mei părinți și bunici, moștenită de nepoata Măriuca și de soțului ei, Ilarie, era cald și bine. În așteptarea telefonatei mele sosiri, precum și a celor șapte copii și nepoți ai lor de la oraș, amabilele noastre gazede puseseră la fiert, de cu seară, într-o oală mare, boabele sfârnite ale câtorva știuleți de cucuruz agățați, cu pănușe cu tot, în cuiele grinzilor bătrâne ale pridvorului de la intrarea în bucătăria de vară. De asemenea, în cuptor, la copt, un sfert de ferdălă de cartofi făgărășeni, cu miezul gălbui precum untul laptelui gras de oaie, muls târziu în toamnă. Sub plita de tuci, buştenii de carpen trosneau din toate încheieturile şi nodurile lor, aducându-mi aminte de cântul jăratecului acelei sobe dintr-o lungă și odihnitoare noapte de iarnă. Cea care îmi părea că nu va mai ajunge niciodată în pragul zorilor dimineţei. Așa se făcea că îmi reaminteam cum mult prea devreme bătrânul Soare se afundase în întunericul acelei nopți, dispărând dincolo de orizont și înroşind dealurile troienite de albul zăpezilor într-un asfinţit nefiresc de frumos. Până una alta ieșisem în pridvorul casei, iar peisajul înaltului cer senin era de-a dreptul încântător. Stelele păreau a fi toate la locul lor, așa cum le lăsasem eu în copilărie. Și atunci, ca și acum, se oglindeau în aceeași „fereastră” larg deschisă a Lunii. Și tot ca și atunci, de mult de tot, mă surprindeam că din joaca copilărească număram în gând petele roşiatice lăsate de zăpezile viscolite pe ţiglele dezgolite ale caselor, şurilor şi grajdurilor vecinilor de pe uliţa mare a satului. Sub covorul gros al zăpezilor încercam să ghicesc vechile urme ale cărării bătătorite de paşii mei care duceau spre fântâna cu cumpăna împovărată de o dărăboaie de stâncă prăvălită la vale dintr-un pinten răzleț al Munților Făgăraș. Zâmbeam îndelung văzând că viscolul i-a pus ciuturei fântânii o hazlie căciulă albă, îngheţată sloi şi nefiresc de ţuguiată! De timpuriu, înserarea mă vestise că ziua se pregăteşte să se ducă în pripă la culcare. O văzusem pe a mea bună mătuşică, Anica, ultima din cele trei surori ale regretatei mele mame, că îşi domolea pe plita sobei o căniţă cu lapte de bivoliță, îndulcit, parfumat și aromat cu mici cubuleţe rupte dintr-un mare și greoi fagure plin cu miere de albine. Îşi freacă palmele mâinilor între ele vrând să mă avertizeze, ca de fiecare dată: „O să vezi tu, măi nepoate, că la bătrâneţe frigul e mai frig, iar iernile mai lungi şi mai aspre!”. Până una alta o văd că îngenunchează sub feştila candelei fumegânde, străjuită de o veche şi sfântă icoană a Maicii Domnului cu Pruncul în Brațe. Prinde a citi în șoaptă din cartea ei de rugăciuni. Vorbe îngânate, numai de ea ştiute şi auzite. După care se strecură sub plapuma lânoasă şi călduroasă a vechiului ei pat de pe vremea când era încă fată jucăuşă la horă, în sat. Trăgea nădejde la tihnita ei odihnă, urându-ne reciproc noapte bună și rugându-l pe bunul Dumnezeu să ne aibă în paza lui dreaptă! Silabisind ceva mai tărișor, rostesc „Noapte bună”, după care rămân fără poftă de somn. Citesc la lampa cu feştilă din vechea-mi carte, deschisă şi răsfoită încă din lunile toamnei târzii a acelui sfârșit de an. Dincolo de miezul-nopţii îmi ascut auzul la înţelesul rostului lătratului răguşit şi îndepărtat al câinilor ciobăneşti de la stâna de deasupra satului. Intensitatea „vocilor-lătrate”, precum şi nervozitatea din glasurile lor, prevestesc fie apropierea ursului, fie a unei haite de lupi. Dintr-odată peste lătrături se suprapun suduielile temătoare ale ciobanilor. Spusele lor împiedecate și neînţelese ajung până dincolo de ferestrele camerei mele. Ca urmare, ciulesc şi mai mult urechile. Mătuşica mea n-are nici habar de tot acel tărăboi şi larma din munţi! Doarme visând, probabil, la o frumoasă şi nefiresc de albă noapte de Crăciun din anii copilăriei sale. Iar eu continui să fiu statornic în trista-mi convingere că satul meu drag şi de nepreţuit este, de o bună bucată de vreme, de-a dreptul îmbătrânit. Părăsit şi uitat de lume. Astfel că mi se mai spulberă încă o iluzie despre locurile copilăriei mele şi ale prietenilor mei de școală. Dar, chiar! Oare unde or fi ei, rătăcind prin lume de nu ne mai scriu și telefonează?! De nu ne mai caută, lăsându-ne în grija şi prada nemiloasei uitări! Noroc cu aparatul de radio cu baterii. De la spusele slujitorilor lui mai ştim câteceva din mersul treburilor Ţării şi Lumii. Dar şi starea nestatornică a vremii şi vremurilor. Sunt gânduri şi meditaţii melancolice dintr-o noapte senină şi geroasă de iarnă. Într-un târziu îmi vine pe la gene „Moş-Ene” și ca de fiecare dată adorm repetându-mi în gând crezul-poruncă al tatălui tatălui meu. „Moşul-ţăranul” ne spunea cam aşa: „Copiii și nepoții mei, ţineţi minte ce vă spun: Casa părintească niciodată nu se vinde! Pentru că niciodată nu se înstrăinează lucrurile și locurile amintirilor mele și ale voastre. Iar satul nu trebuie să-şi uite fiii. Şi nici fiii vatra”!
Din înțelepciunile înțelepte ale unor oameni de ieri și de azi
*Totul e frumos, dar nu oricine poate să-l vadă. *Nu contează cât de lent înaintezi pe drumul vieții tale, atâta timp cât nu te oprești. *Adevărata noastră glorie nu constă în a nu cădea, ci în a ne ridica de fiecare dată când cădem. *Adevăratul defect este să ai defecte și să nu le îndrepți. *Numai omul cel mai prost nu se schimbă niciodată în bine. *A iubi un om sau un lucru oarecare, înseamnă a dori ca el să trăiască și să dăinuiască. *Respectă-te pe tine și ceilalți te vor respecta. *Studiază trecutul pentru a înțelege viitorul. *Alegeți o profesie care îți place și nu vei muri nici măcar o zi, atăta vreme cât trăiești. *Dacă nu iubim viața, cum putem ști ce este moartea?! *Tăcerea este un prieten adevărat, care nu ne trădează niciodată. *Dacă urăști înseamnă că ai fost învins. *Cel care vrea să mute un munte, începe cu pietrele mai mici. *A fi sărac și a nu dispera e greu. A fi bogat și a nu deveni arogant este și mai greu. *Uită jignirile, dar niciodată să nu uiți bunătatea. *Natura fizionomiilor noastre ne aseamănă, educația ne deosebește. *Nu trebuie să fii trist că n-ai fost remarcat. Fii trist că n-ai făcut ceva remarcabil. *Cuvintele sunt vocea inimii. *Fericirea aparține celor care știu să o facă să aștepte, nu să o grăbească să vină. *De vei vrea să trăiești cum se cuvine, atunci mai întâi învață să mori. *Mă întrebi de ce cumpăr pâine și flori? Cumpăr pâine ca să trăiesc și flori ca să mă bucur că trăiesc. *Păcatele tinereții le plătim la bătrânețe, atunci când aprope tot este dureros și trist. *A te mulțumi cu puțin este o virtute mare. *Mânia este o nebunie de scurtă durată, stăpânește-ți mânia, căci dacă nu este ținută în frâu, ea îți poruncește tot restul vieții tale. *Ferice de cel departe de orice griji. *Lucrul început este pe jumătate făcut. *Nu există pe lume ceva mai greu pentru om decât să fie sincer și ceva mai ușor decât să fie lingușitor. Prima îți poate aduce necazuri, cea de-a doua foloase rușinoase *Ține cont că fiecare zi, poate fi ultima pentru tine. *Ce tragică încercare pentru OM ! Aș fi tare bucuros ca Lumea să nu mai fie cum a fost. Atât de necredincioasă. Atât de individualistă. Atât de egoistă. Atât de răutăcioasă. Atât de războinică. Atât de iresponsabilă. Atât de intolerantă. Atât de prădătoare. Atât de nesătulă. Notă: Închei acest scurt periplu gazetăresc cu încrederea și speranța în mai bine! Și o fac într-o astfel de vreme cu atât de multă suferință și cu atât de puțină sfântă credință! Credeam cândva, acuma nu mai cred, că după aceste beteșuguri trupești și sufletești ale oamenilor țării mele, vom fi infinit mai bogați în Iubirea de Oameni! Doamne Dumnezeul meu, ocrotește România și pe românii ei! Iar voi, dragi cititori, să fiți purtați prin viață numai de gânduri curate și de fapte bune! N-avem altă șansă și încredere în mai bine! Și economisiți-vă lacrimile! Vin vremuri și mai grele! Mai nesigure ca niciodată! Din Ucraina vecină se aud, până departe, strigăte de disperare! Ele sunt tot mai neauzite și neînțelese de cei care ar trebui să le asculte și să le priceapă!
Ioan Vulcan-AGNITEAN
