15 ianuarie 2021 – 170 de ani de când se năştea Mihai Eminescu
Mai întâi de toate ţin să vă mărturisesc o mult prea tristă şi întârziată constatare: aceea că acest vechi şi eroic neam ar trebui să aibă, alăturat Calendarului Bisericesc, şi unul, cu valabilitate permanentă, care să ne ţină memoria trează, nelăsându-ne, nouă și urmaşilor noştri, să ni se împuţineze nici ținerea de minte şi nici credinţa străbună; nici dorul de ţară şi nici dragostea de pământul natal, de limba română şi de cântarea doinită, înveșmântată în haina țărănească; nici grija pentru cinstirea memoriei părinţilor, a eroilor şi a marilor oameni din trecut. Ca urmare, mă gândesc că de-aş avea vreme, bani și avere, precum nu am avut şi nici nu voi avea vreodată, aş redacta, tipări şi distribui gratuit, un astfel de calendar de buzunar, multiplicat în milioane și milioane de exemplare, din care să nu lipsească nu numai cele mai dragi amintiri din istoria multimilenară a neamului românesc, dar şi cele mai triste şi tragice dintre evenimentele și trăirile sale credincioase. Bănuiesc că ghiciţi cu ce aş începe: cu datele biografice ale lui Mihai Eminescu, urmate de povestea fără sfârşit a vieţii şi a operei sale, pentru că ce am fi fost noi, românii, fără el?! Cu siguranță nu numai mult mai săraci, dar și mult mai triști și dezorientați. Ca urmare, nu întâmplător, demersul meu omagial de acum îl fac în chiar preajma zilei naşterii poetului, reamintindu-vă că data de 15 ianuarie, a fiecărui an, marchează nu numai ivirea sa în lume, ci şi Ziua Culturii Naţionale. Era acea zi de sfântă duminică a anului 1850, atunci când în casa soţilor Raluca Iurașcu Eminovici (1816-1876) şi a lui Gheorghe Eminovici (1812-1884) avea să se ivească în lume cel de-al 7-lea lor copil. Şi cum băieţilor de până atunci părinţii le puseseră, în ordine, numele de Şerban, Nicolae, George şi Ilie, celui de-al cincelea dintre ei i-au spus Mihail. Nume benefic preschimbat în Mihai, de omul de aleasă cultură Iosif Vulcan, cu tatăl-preot din satul făgărășean Șinca Veche, situat pe drumul dintre Șercaia și Rupea Țării Bârsei și a Oltului. Un nume cu o rostire românească extrem de melodioasă, precum rima izbutită a unui frumos vers eminescian, decupat din poeme precum: „Dintre sute de catarge”, „Floare albastră”, „Somnoroase păsărele”, „De-aş avea”, „Epigonii”, „La steaua”, „Mai am un singur dor”, „Trecut-au ani”, „Luceafărul” şi „O, mamă, dulce mamă, din negure de vremi…”.
O posibilă poveste adevărată
Se povesteşte cum că Dumnezeu şi Sfântul Petre, cutreierând satele Moldovei de Sus, obosiţi precum erau de atâta drum lung şi anevoios, prin zăpezi viscolite, s-au oprit în pragul unei case ce părea a fi a unor oameni vrednici, înstăriţi şi cumsecade. Era într-o noapte lungă şi geroasă de început de iarnă a anului 1849. Frigul le pătrunsese de-a binelea în oase. Bătură ușurel cu toiagul în poartă, stârnind lătratul arţăgos al câinilor de pază, peste care se suprapune întrebarea domoală a stăpânului acelei case: „Cine-i acolooo”!?, „Oameni buni”!, răspund drumeţii cu blândeţe. „De-i aşa, precum spuneţi, poftiţi, intraţi. Câinii nu vă vor face nici un rău”.
Curând, se așezară în tihnă la vorbă, despre una, despre alta, după care gazdele i-au poftit la cina de cinat, în vreme ce stăpânul casei rostea rugăciunea „Tatăl nostru”. Apoi, soţia lui le aşternuse paturile unei binemeritate odihne, dorindu-le noapte bună.
În dimineaţa zilei următoare, servesc micul dejun tot împreună. La plecare, tinerii soţi le pun drumeţilor, într-o trăistuţă, ceva merinde pentru drum, urându-le ca bunul Dumnezeu să-i aibă în paza Sa ocrotitoare. Mulţumindu-le pentru frumoasa primire și buna găzduire, cei doi musafiri se pornesc din nou la drum. După o vreme, Sfântul Petre prinde a-L ruga pe Dumnezeu: „Vredniceşte, Doamne, pe tinerele şi bunele noastre gazde cu ceva tare plăcut!”. „Dar ce să le dăruiesc, Petre, dragule? Nu văzut-ai tu că aveau toate cele trebuincioase traiului zilnic”? „Dă-le, Doamne, ceva de suflet. Ceva de care tare să se bucure”. După mai bine de un an de la acea întâmplare, în acea casă avea să se nască cel de-al 7-lea pui de om. Era cel care avea să devină, mai târziu, Luceafărul poeziei românești, cunoscut sub numele de Mihai Eminescu. (n.a. Amintita povestioară mi-a fost sugerată de lectura unei succinte adnotări a scriitorului Geo Bogza, 1908-1993).
Interferenţe biografice: Eminescu-Noica
Aşadar, au trecut de atunci, ca „nourii lungi pe şesuri”, 170 de ani. Însă mult mai puţini ani de când, tot într-o zi de 15 ianuarie (cea a anului 1985), filozoful Constantin Noica (1909-1987) se oprea în Aula Bibliotecii Asociaţiunii Transilvane ASTRA din Sibiu, pentru a prezenta iubitorilor de carte, scrisă cu țăruza pe hârtie, o parte dintre manuscrisele „Caietelor Eminesciene”. Și o făcea de dragul Sibiului şi al ardelenilor în general, ascultând de sfatul-îndemn al soţilor Eleonora şi Aurel Cioran (fratele, mai mic cu trei ani, al lui Emil, filozoful de la Paris). Atunci, domnul Noica aducea, în servieta lui ponosită de atâta folosinţă şi umblătură, câteva file de manuscrise foto-copiate, prin strădaniile sale, din miile de file existente în secţia specială a Bibliotecii Academiei Române. Făcuse acest gest, extrem de dificil, în speranţa declarată de a se trece la valorificarea celei mai mari comori eminesciene, rămasă necunoscută marelui public. Ea ilustrând, deopotrivă, măiestria scrisului său, cât şi cultura sa enciclopedică. Ceea ce a urmat, în acea şezătoare literară-aniversară a 135 de ani de la naşterea poetului, avea să marcheze o premieră în istoria literaturii române, întregită de o adevărată desfătare intelectuală. Pentru că filozoful-prezentator izbutise, cu vocea lui melodioasă şi clară, să facă o pledoarie extrem de convingătoare referitoare la talentul poetic al lui Eminescu ca şi la gândirea profundă a acestuia, încheind prin a oferi, în dar, bibliotecii sibiene acel prim-set de manuscrise eminesciene foto-copiate. Era întâia oară când musafirii-cititori ai unei biblioteci publice din ţară puteau privi, admira şi pipăi scrisul frumos caligrafiat şi îngrijit al lui Eminescu. Se întrezărea, astfel, că în acele manuscrise, uitate atâta amar de vreme, stătea nevalorificată o bogată şi diversificată creaţie literară, ca şi nebănuite întâmplări plăcute sau triste din scurta şi greaua viaţă a Omului Eminescu! Cu precizarea că filozoful Constantin Noica avea să se stingă din viaţa-i grea pe patul unui spital din Sibiu, în zorii zilei de 4 decembrie a anului 1987, fiind înmormântat, aşa cum şi-a dorit, în pământul schitului monahal al Păltinişului, de deasupra Sibiului şi al Răşinarilor, satul natal al poetului Octavian Goga şi al filozofului Emil Cioran. La căpătâiul mormântului său slujind eruditul Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală. Şi cu toate că de atunci, din acel început de iarnă geroasă, au trecut cu ceva mai mult de 33 de ani, celor care l-am cunoscut, îndrăgit şi stimat pe Noica ni se pare o veşnicie. Pentru că, fără să fii prins de veste, am rămas lipsiţi de bucuria ca odată ajunşi pe cărările staţiunii Păltiniş să ne iasă în cale, din întâmplare, „Omul în fulgarin şi cu bască pe cap”, plimbându-se meditativ agale și salutând pe toată lumea ce-i ieșea în cale. Erau acele coincidenţe ale promenadelor când puteai avea bucuria de a-i zări, fie şi numai pentru o clipă, chipul luminos şi plăcut, puţin melancolic. Omul care, din prea multa-i bunătate, avea darul de a se risipi discret pentru nevoile spirituale ale semenilor săi, în încercarea timidă de a oferi sfaturi pilduitoare de viaţă şi de trăiri adevărate. Şi mereu cu gândul mărturisit ca noi să fim doar buni-români. Nimic mai mult, decât atât! Pentru că el ne-a lăsat nu numai o plăcută amintire, dar şi o nepreţuită moştenire culturală: cea a scrisului său înţelept, precum şi vorbele spuselor sale, înregistrate radiofonic pe bandă magnetică, pline de imensa lui bucurie de a prezenta manuscrisele eminesciene. Emoţiile de atunci, ivite în glasu-i tremurând, aveau doar o singură motivaţie: îl omagia pe Mihai Eminescu la împlinirea a 135 de ani de la naştere, iar el, umilul epigon al acestuia, cum adeseori se considera, ţinea în mâinile sale dovezile culturii enciclopedice şi măiestriei poetice a acestuia. Mai trebuie amintit şi faptul că el nu îndrăznea să deranjeze pe nimeni cu suferinţele sale fizice şi necazurile zilnice de tot felul, fiind un oaspete obişnuit al cantinei-restaurant a Păltinişului. Astfel va izbuti să-şi ascundă în linişte boala agravată de anii grei petrecuţi în închisorile comuniste. Curând după moartea sa, cei care am avut prilejul de a-l vedea, cunoaşte şi auzi, ne-am bucurat să aflăm, nestingheriţi de cenzură, multe alte lucruri frumoase despre el, ca şi despre opera sa filozofică şi literară. Nădăjduim că, în curând, se vor găsi acei oameni de mare omenie care să contribuie la demersul sculptural al modelării chipului său într-un bust care să întregească „Aleea cărturarilor ardeleni” din Parcul ASTRA al Sibiului! Chiar dacă el nu era ardelean, nici prin naştere şi nici prin vreunul dintre înaintaşii săi. Mărturisise, însă, în repetate rânduri, în public şi în scris, că ar fi vrut să fi fost ardelean. Nu de alta, dar iubea nespus de mult atât Sibiul, cât şi pe vrednicii ţărani-oieri ai satelor mărginene!
Notă: Un fragment din alocuţiunea rostită de Constantin Noica în Aula Bibliotecii ASTRA din Sibiu – 15 ianuarie 1985: „Fiecare lucru poartă în sine însuşi măsura sa. Arborii nu cresc până în cer. Nici noi nu putem creşte dincolo de măsura noastră şi măsura noastră este Eminescu. Nu avem a creşte mai mult decât atât. Atât însă să creştem, pentru că sufletul trebuie hrănit ca pământul. Şi dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, nu cu un Eminescu idealizat, nu cu un Eminescu trimis în genialitatea lui, a haosului germinativ, dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu acesta, atunci vom rămâne în cultură mai departe înfometaţi”.
Din tăiosul scris gazetăresc al lui Mihai Eminescu
Cu precizarea că fragmentele pe care le vom reproduce le datorăm atât cărturarului ardelean Ilarie Chendi (1871-1913), cât și strădaniilor colegului și bunului meu prieten, Marius Harmaghi, jurnalist sibian, „descoperitorul” acestor texte în mai vechile ediții ale ziarului „Tribuna”, fondat în anul 1884 de scriitorul bănățean Ioan Slavici. Așadar, urmează câteva dintre gândurile și cuvintele lui Eminescu așternute pe hârtia de tipar ale unor ziare bucureștene din vremea sa. Citiți-le și veți înțelege că sunt într-atâta de actuale, încât veți avea convingere că au fost scrise în zilele noastre. „Ce să vă spun ? Iubesc acest popor bun, blând și omenos, pe spatele căruia diplomații croiesc hărți și răzbele, zugrăvesc împărății… iubesc acest popor nevinovat, care geme sub măreția tuturor palatelor de gheață ce i le așezăm pe umeri…”. Și tot același cărturar-teolog ardelean mai „divulgă” și faptul că Eminescu a fost în așa mare măsură însuflețit de figura lui Horea, încât în perioada juvenilă a vieții și creației sale a gândit un întreg ciclu de poeme sub genercul „Horiade”. Spre exemplificare: „Să privesc Ardealul, lunei îi e rușine,/C-a robit copiii-i pe sub mâini străine./Ca-ntr-un nor de abur, într-un val de ceață,/Își ascunde tristă galbena ei față… Ai înghețat furtuna, ca să înalți steaguri./…”. „Oamenii noștri sunt de un cosmopolitism sec, amar, sceptic, ba mai mult, au frumosul obicei de a iubi orișice-i străin și de a urî tot ce-i românesc. Noi am rupt-o cu trecutul, fie ca limbă, fie ca idee, fie ca mod de a privi și cugeta, căci astfel ne-am putea trece în ochii Europei de națiune civilizată. La noi vezi istorici ce nu cunosc istoria, literați și jurnaliști ce nu știu scrie, actori ce nu știu juca, miniștri ce nu știu guverna, finanțiști ce nu știu calcula și de aceea atâta hârtie măzgălită fără nici un folos, de aceea atâtea țipete bestiale, care ne umplu atmosfera teatrului, de avem atâtea schimbări de ministere, atâtea falimente. Vei afla mai lesne oameni care pun la vot existența lui Dumnezeu decât sufletele însetate de limba și de datinele străbunilor, decât inimile închinătoare lui Dumnezeu, sau minți ocupate pe chestiunile de viață ale acestui popor, căruia îi scriem pe spate toate fantasmagoriile falsei noastre civilizațiuni… Cât despre «inteligența» noastră, o generație de amploiați și de semidocți, oameni care calculează cam peste câți ani vor veni ei la putere – e o inteligență falsă, care cunoaște mai bine istoria Franciei decât a României, fiii unor oameni veniți din toate unghiurile, oameni care au făptura și caracterele de la tații greci și bulgari și numai numele de la mama- dizgrațiata Românie…”.
Notă. Succinte repere biografice, referitoare la Ilarie Chendi: scriitor, istoric, critic literar și teolog. Fiul preotului ortodox Vasile și al Elizei (născută Hodoș, în Bandul de Câmpie, rudă apropiată cu istoricul, publicistul și avocatul Iosif Hodoș 1829-1880, unul dintre membrii fondatori ai Academiei Române). Bandul fiind situat în apropiere de Târgu-Mureș, de Iernut și de Luduș. Ilarie Chendi se năștea la data de 14 noiembrie 1871, în comuna Dârlos, de pe malul drept al râului Târnava Mare, așezare situată la o palmă de loc de municipiul Mediaș, fiind urmat în inteligența și talentul său de un alt consătean de seamă: medicul-academician Ioan Moraru, laureat al Premiului Nobel pentru Pace (Oslo, 1985), împreună cu alți doi medici-savanți ai lumii: americanul Bernard Lown și rusul-sovietic Mihail Kuzin. Ceva mai târziu, el va fi urmat, cu un premiu identic, de Elie Wiesel, evreu de origine română. Ilarie Chendi va muri la București, prin sinucidere, în ziua de 23 iunie a anului 1913, ca urmare a tristeței sale fără margini la aflarea veștei decesului poetului Ștefan Octavian Iosif. Cel pe care îl considera „fratele său de cruce”. Studii: clasele primare le frecventează la școala din Bandul de Câmpie, iar cele gimnaziale și liceale, cu predare în limba germană, la Mediaș și Sighișoara. Era absolvent al Seminarului Telogic „Șagunian” din Sibiu, precum și al Facultății de Litere din Budapesta. A fost unul dintre principalii promotori ai „Semănătorismului”, un înfloritor și prestigios curent literar și politic, reflectat în scierile și conferințelele liderilor săi, între care: Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, Ion Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu și Duliu Zamfirescu.
Urechea te minte şi ochiul te’nşală;
Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic –
Decât un vis searbăd, mai bine nimic.”
(M. Eminescu: „Mortua est!”)
De-ale vieţii valuri
Unii dintre noi am ajuns să credem că ştim absolut totul despre ceea ce a fost sau ceea ce urmează să fie în această lume. Tot aşa cum câţiva dintre marii noştri literaţi se fălesc cum că ei ar şti pe de rost atât viaţa, cât şi opera poetului Mihai Eminescu, cel definit de „Gânditorul din Păltinişul, de deasupra Sibiului” (de filozoful-scriitor Constantin Noica, 1909-1987) ca fiind „Omul deplin al culturii române”. În acest context, trei întâmplări, strâns legate între ele.
Prima: Într-o veche scriitură se spune cum că, la Praga, în vara anului 1869, un oarecare maestru-fotograf ceh, cu numele de Jan Thomas, poza, din întâmplare, în al său atelier de lux, un tânăr tare chipeş, cu ochi mari şi negri, purtând răsfirat peste umeri un păr nu prea lung şi puţin cârlionţat, iar pe deasupra, frumos pieptănat şi bine îngrijit. Surprinzător de plăcut, pentru acel bătrân fotograf, mai era şi faptul că sfiosul tinerel din faţa lui îşi exprimase rugămintea pozării sale într-o rostire impecabil de curată a limbii lierare germane. Deşi, ceva mai devreme, se recomndase că este român şi că regretă că nu cunoaşte nici o boabă din melodioasa şi cântata vorbire a cehilor. Tot de la el mai aflase că în acea iarnă împlinise vârsta de 19 ani, dar şi că poartă numele de Mihai Eminescu. Încântat de cunoştinţă, maestrul-pozar îi va cere tânărului său client îngăduinţa de a face şi o copie a acelei reuşite fotografii, cu intenţia declarată de a o expune în vitrina stradală a atelierului său praghez.
A doua: După trecerea atâtor ani de la acea întâmplare, printr-un adevărat miracol cineva avea să identifice respectiva fotografie într-un album al familiei acelui fotograf, oferind-o Monetăriei din Leningradul Sovietic (actualul Sankt Petersburg) tocmai atunci când respectiva instituţie financiară hotărâse să marcheze, prin baterea unei monede jubiliare, împlinirea unui secol de la moartea acelui tânăr român pozat în îndepărtatul an 1869. Adică: chipul poetului Mihai Eminescu, la anii vârstei majoratului său. Cel care avea să adoarmă pentru totdeauna la 15 iunie 1889. Aşadar, chipul său din acea fotografie-document va fi reprodus pe una dintre faţetele metalice a nu mai puţin de 2 milioane de monede, în valoare de o rublă sovietică fiecare, din care 200.000 de exemplare realizate în condiţii deosebite ale metalo-plastiei artistice şi cu valori mult sporite pentru colecţionarii numismați din întreaga lume. Se cuvine să mai facem şi precizarea cum că amintitul eveniment numismatic marca, pe întregul mare teritoriu al Uniunii Sovietice, încheierea „Anului Cultural Internaţional Mihai Eminescu”, manifestare iniţiată, pe plan mondial, de UNESCO-Paris.
A treia şi ultima-mi remarcă: Sincer să fiu, stau şi mă întreb nedumerit: ai noştri tineri, viitorii bătrâni-urmaşi ai noştri, fi-vor ei capabili să presare pe „lungul drum eminescian” măcar un verset adevărat, care să povesteasă în stihuri frumos ritmate de Oamenii şi Vremurile de atunci şi de acum!? Teamă-mi că nu! Ba şi mai trist de atâta este că vor uita de toate câte au fost, câte sunt şi vor fi pe acest străvechi pământ grăitor de grai dulce şi vechi de când Lumea!
Ioan Vulcan-AGNITEANUL
