Gânduri îngândurate
Trecutele zile şi nopţi ale lunilor septembrie şi octombrie, precum şi cele ale primelor două săptămâni neîncheiate din noiembrie, din acest capricios an meteorologic și trist al omenirii bolnave, aveau să mă facă să cred că mă aflu când la sfârşitul întârziat al verii, când la început timpuriu al toamnei şi al iernii. Un fel de amestecătură a trei anotimpuri şi a tot atâtea stări sufleteşti. Ca urmare, nu știam cu ce anume haine să mă îmbrac. Dimineţile luam pe mine cele de toamnă răcoroasă; ziua în amiaza mare, pe cele de vară fierbinte, iar la căderea serilor pe cele ale iernilor friguroase. Prilej de a-mi readuce aminte cât de bine mai era în copilăria mea! Atunci când nu numai fiecare anotimp aştepta cuminte la locul lui să-i vină rândul, dar şi oamenii satelor şi oraşelor țării mele. Copleşit de astfel de plăcute amintiri, într-una dintre aceste zile aveam să străbat cu pasul uliţa mare a satului Gura Râului, una dintre cele mai frumoase şi bine gospodărite aşezări ale Mărginimii Sibiului. Locul în care zăpezile iernilor troienesc nu numai uliţele, casele şi gospodăriile, dar şi toate împrejurimile sale. Cele care parcă stau să se sărute cu înaltele păduri ale munţilor Cibinului și Cindrelului. De unde şi aducerea aminte a inspiratelor versuri ale poetului George Coşbuc, frecventul oaspete drag al gurenilor: „Afară ninge liniştit/ Şi-n sobă arde focul,/ Iar noi, pe lângă mama stând/ De mult uitarăm jocul”. Erau acele plăcute zile scurte şi nopţi lungi şi întunecoase ale iernii. Atunci când jăratecul lemnelor arzânde trosneau sub tuciul negricios al plitei sobei familiei unuia dintre bătrânii înțelepți ai satului – fie iertatul baciu Dumitru Ştef al Ciobanului. În vreme ce în liniştea călduţă a odăii casei sale se auzea doar sforăitul-torcător al bătrânului motan, visând la apropiata lui reîntâlnire cu frumoasa, tinerica şi iubăreaţa pisicuţă a vecinilor de casă, de şură, de grajduri, de coteţe, de fânare, de pivnițe, de poduri şi de cumpăna fântânii.
Cu mare drag îmi reamintesc că buna mea străbunică Eufimea, bunica mamei mele, Victoria Popovici, fiică a hotatrului îndepărtat al Agnitei, adeseori, dimineaţa când se spăla pe obraji şi îşi pieptăna părul înălbit de trecerea multor ani, nu numai că mereu îmi repeta aceleaşi vorbe, dar o făcea cu atât de mare exactitate și claritate în glas, încât până şi rostirea cuvintelor ei erau mereu la fel. Astfel, încât aveai impresia că spusele sale ar fi fost imprimate pe bandă de magnetofon. Și o făcea indiferent dacă era veselă sau tristă. Neuitând nici măcar un cuvânt sau o cât de mică intonaţie: „Nu numai eu, ci şi copiii şi nepoţii mei mai ţin minte cât de frumoasă eram în anii tinereţii mele! Acum, dragă Neluţule, din chipul meu de altădată a mai rămas doar culoarea albastră a ochilor. Numai ei îmi mai întineresc, cumva, obrajii veştejiţi de mulţii ani ai bătrâneţei mele. Noroc şi cu acel tablou de nuntă, de deasupra patului meu şi al răpostului meu bărbat. Când ne-o tras în chip fotograful Ferningel din curtea bisericii sașilor era în toamna anului 1889, iar eu nu împlinisem vârsta de 17 ani. În vreme ce «badea Ion», cum îi spuneam eu până a nu mă fi mărita cu el, abia sfârşise cu armata la împăratul”.
Atunci când îți ia foc gospodăria
Îmi amintesc că într-o după-amiază din luna lui Cuptor, a unui oarecare an, mă aflam pe uliţa mare a unui sat sibian ai căror ţărani români mi-au rămas tare dragi. Era acel sat în al cărui cimitir de pe deal continui să visez a-mi odihni toate neodihnele vieţii. Şi ştiu exact și de ce și pentru ce acolo şi nu în altă parte de Ţară şi de Ardeal. Aş avea în preajmă oameni cumsecade, iar de acolo, de sus de tot, voi putea să îmi port privirea imaginară peste lunga şi lina unduire a dealurilor văilor Hârtibaciului, Cibinului și Oltului, trimiţând-o până dincolo de vărfurile semețe ale Munților Făgăraș. Şi cum popasul meu era nu întru totul întâmplător, m-am prins la taifas cu doi bătrânei care mereu mă „alintau” cu „Dom’ reporter”. Curând, însă, îl văd pe nea’ Ilie că îşi face palma mâinii drepte pâlnie deasupra ochilor şi strigă: „Tulai, măi Ioane, s-o aprins şura lui Sâvu de pe hudiţă!” Fugim într-acolo. Ajungem când vecinii acelei case, cu mic, cu mare, scoteau din fântâni găleţi pline cu apă și le dădeau din mână în mână, iar o bâtrânică slobozea din grajd vaca și viţelul sugar, iapa și mânzul, iar din coteţe scroafa și purceii. Până să intervină pompierii locali şi cei din Sibiu, sătenii au răzbit cu greu să ţină piept flăcărilor, secând cinci fântâni. Printre cei mai necăjiţi se afla şi baciul Dumitru, un fel de „bătrânul înțelept al satului”. Cel pe care îl aud văicărându-se: „Doamne, Doamne, ce necaz pe sărmanii oameni! Vom pune mână de la mână și în două săptămâni le facem altă șură și alt grajd, dar până atunci aduc animalele la mine în ogradă să le hrănesc și culc”.
„Repetabila povară”
Recunoaştem sau nu, dar principala menire a femeii în familie este aceea de a aduce copii pe lume; de a le da viaţă şi un nume; de a-i creşte, educa şi ocroti! Şi cu toate acestea, mult prea târziu vom înţelege şi un alt mare adevăr al vieţii. Acela că, oricât am fi de bătrâni, tot copii de mame şi de taţi rămânem atâta vreme cât ne mai trăieşte măcar unul dintre părinţi. Numai după ce pleacă din această lume şi ultimul dintre ei, abia atunci nu mai suntem copii de părinţi şi începem a îmbătrâni total şi definitiv! Ca urmare, vă îndemn ca, atâta vreme cât mai sunt ei în viaţă, să nu uităm a le da ascultare şi a le oferi, fără pic de zgârcenie şi dragoste şi ocrotire şi mângâiere şi căutare. Iar măcar din când în când, să înlocuim telefonul cu scrisul pe hârtie a câtorva rânduri. Pentru bătrânii noştri părinţi şi bunici (cu precădere pentru cei din sate şi cătune), nu era bucurie mai mare ca atunci când poştaşul, care nu mai este, le lăsa în pragul casei o scrisorică de la voi şi de la copiii voştri. Pentru că sunt acei dragi părinţi şi bunici despre care regretatul poet Adrian Păunescu spunea în ale sale vresuri din „Repetabila povară”; (…) „Că din toate, ce sunt, cel mai greu e să fii /Nu copil de părinţi, ci părinte de fii/ (…) Cine are părinţi încă nu e pierdut,/ Cine are părinţi are încă trecut/ (…) / Iar când vom începe şi noi a simţi/ Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,/ Şi abia într-un trist şi departe târziu, / Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu / Vom pricepe de ce fiii uită curând, / Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând.”
Români, nu vă mai sfădiți!
Luați-vă Țara-napoi și apucați-vă de muncă, dacă mai vreți să existați ca nație! Ca urmare, vă ofer o nu prea întârziată constatare personală, care sună cam așa: fără amenzi cu duiumul (cu siguranță neachitate la fisc), pentru că TU, oficialitate a Statului Român, le spui și le arăți oamenilor ce trebuie să facă și cum să se ferească de COVID-19, precum și de răcelile și gripele toamnei și iernii care vine. Iar cine nu ascultă sfaturile și legile tale, are tot dreptul democratic să trăiască sau să moară cum și când vrea, dar izolat și pe cheltuiala lui și a familiei sale! Procedând astfel, sunt sigur că am fi avut nu numai mai puțini morți decât avem acum în realitate, dar și mult mai puține cheltueli inutile! În același context vă voi spune că un foarte de demult prieten român ardelean, stabilit în SUA cu 50 de ani în urmă, îmi șoptea în casca telefonului, cu mult mai înainte de apariția beteșugului, că românii lui americani sunt mult mai dezbinați, răutăcioși și neprietenoși decât cei din țară. Că ei trăiesc singuri singurei și că doar mimează o aparentă fericire. Dragostea familială, inclusiv cea dintre părinți și copii, fiind aproape nulă. Cuvintele lor de bază sunt „muncă și bani”. Dolarii i-au transformat fie în brute, fie în roboți. Nimănui nu-i pasă de nimeni și de nimic! După care a încheiat cu următorul îndemn: „Aveți de grije mare să nu ne călcați pe cărare”!
Cu încuvinţarea autorului, cel care este poporul român…
Propun sufletului tău, cititorule, un sfat strămoşesc de mare actualitate, desprins din înţelepciunea-îndem a unei pricesne. O şopteşte în gând şi o cântă cu glas domol bătrânul ţăran român atunci când îşi împreunează în rugăciune şi închinare palmele bătătorite de truda pământului. Ascultaţi-o, cu luare aminte! „De ce mă urăşti tu, frate, tot mereu?/ Tu nu ştii c-avem acelaşi Dumnezeu?/ Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate, în noi doi un suflet bate, de român,/ iar în cer avem acelaşi bun Stăpân./ De ce oare nu mai vrem ca să ne ştim?/ Că din veac am fost aceiaşi buni creştini./ Toţi românii laolaltă n-am avut decât un singur Tată, sus în cer,/ iar în lume am avut un singur ţel./ Şi-am avut şi-o mamă bună pe pământ/ Biserica strămoşească, orişicând,/ şi la bine şi la rău ne-a ţinut la sânul său, ne-a iubit,/c a şi Întemeietorul ei cel Sfânt./ Crezi tu, frate, că părinţii-s bucuroşi/ când copiii între ei sunt mânioşi?/ Tu, române, ce-ai cu mine, că şi eu-s român ca tine, ori nu ştii/ că străinii nu vor pace-ntre copii?/ Când necazurile ne-au împresurat,/ în biserică împreună ne-am rugat./ Astăzi, când e libertate, ne urâm frate cu frate, fraţi români!/ Nici părinţii cu-ai lor prunci nu sunt mai buni./ În numele dragostei de Dumnezeu/ oare cum se poate face atâta rău?/ Pentru un licăr de credinţă e atâta suferinţă, dezbinări./ Stăpâniţi, românilor, de acelaşi dor/ să fim iarăşi doar o turmă şi-un Păstor./ Doamne Sfinte şi-ndurate, dă-ne iarăşi unitate, cum a fost/ de când ne-am născut creştini după Hristos!”
Ce ar fi să fie, ca în preajma sfintelor sărbători creștine ale iernii, în casa fiecărui român să se audă această înălțătoare rugă, transformată într-un lin și suferind colind singuratec de Crăciun și Bobotează!
Cine și când îşi mai aduce aminte de poetul care a spus…
„Sunt mărul de lângă drum și fără gard./ La mine-n ramri poame roșii ard./ Drumețule, să iei fără sfială,/ Că n-ai să dai la nimeni socoteală(…)”; „Mă rog la floarea de cireş,/ Mă rog la frunza de măceş,/ Mă rog la spicul grâului:/ Dă-i omului tot ce-i frumos. (…) Dă-i dorul de-a umbla prin munţi, (…) Dă-i pâinea albă lângă vin/ Şi peste casă cer senin/ Şi frate bun şi bun vecin/ Şi somnul noaptea fără chin;/ Dă-i chipul din izvor curat/ În care şi-a astâmpărat/ Şi setea şi obrazul cald/ În drumul lui către înalt./ Mă rog la toate câte sunt/ Să fie bine pe pământ”. Notă: Cei de o vârstă cu mine (n. 1935) am deprins la școală înţelesul acestor versuri, iar cei mai tinerei i-au auzit, în treacăt, pronunțat numele blamat de aşa-zişii „anticomunişti”. Sunt acei inși și inse care au luat totul, nemaipunând nimic în loc. Autorul acelor versuri sunt ale poetului bănățean Mihai Beniuc, de la a cărei naștere, vineri, 20 noiembrie, se împlineau 113 ani.
Cine sunt suedezii și ce vor ei să ne spună și învețe…
Că este o ţară mare cu o populaţie mică, însă extrem de harnică şi de productivă. O ţară social-democrată, înstărită şi bine rânduită. Îndrumată, din umbră, de un tăcut, protocolar şi chibzuit rege, cu a sa modestă regină. Că au Parlament şi o Cancelarie-Guveramentală cu o politică aservită bunăstării şi liniştei suedezilor şi migranţilor săi. Că este acea țară ideală, care nu are nici şomeri, nici săraci şi nici cerşetori „autohtoni”. Doar cei veniţi din cu totul alte lumi şi culturi. Suedezii ne spun că în țara lor nimeni nu câştigă lunar mai mult decât de zece ori salariul celui mai bine plătit muncitor al Uzinelor de Automobile BMW. Venitul acestuia fiind, în medie, egal cu 3.000 de euro, pentru un total de 24 de zile lucrătoare, a câte 8 sau 6 ore fiecare. Blonzii și înalții ei locuitori se comportă „enervant” de gospodăreşte şi grijuliu cu întinsele lor păduri, gheţari, fiorduri, insule, mări, râuri şi fluvii cu ape limpezi ca cristalul şi reci ca cleştarul.
Și câteva mărturisiri personale: Și cu toate aceste ispite-ispititoare de bunăstare şi linişte sufletească, eu unul nu aş pleca nicăieri din prost-gospodărita, din mult furata şi din mereu certata mea ţară est-europeană. Nu de alta, dar la toate cele puţine bune şi multe rele ale sale am contribuit şi eu, vreme de peste 85 de ani. Şi apoi, în care colţ de lume aş mai avea în faţa ochilor şi în înţelegerea minţii mele întinsa Deltă a Dunării şi Marea cea Neagră; curbura Carpaţilor, lungimea şi înălţimea Mărginimii Sibiului, apele Jiului şi Oltului, Mureşului şi Târnavelor, Crişurilor şi Someşurilor, Siretului şi Prutului; pământurile colinare ale Ardealului-Transilvan şi ţărilor Moţilor, Lăpuşului şi Maramureşului; mănăstirile Suceviţa, Voroneţ, Tismana, Nicula, Râmeţ, Prislop, Curtea de Argeș şi Sâmbăta de Sus; ţinuturile braşovene, năsăudene, vâlcene, mehedinţene, dâmboviţene, ialomiţene, dobrogene, gorjene, sucevene, arădene, harghitene, covăsnene, făgărășene, mureșene, maramureșene și năsăudene; Cheile Bicazului şi ale Turzii; Sarmisegetuza Regia, dacică şi romană; Castelul Huniazilor şi cetăţile medievale, cu bisericile lor fortificate din Sighişoara, Cisnădioara, Bistriţa, Criţ, Biertan, Valea Viilor, Moşna şi Alma Vii; versurile-fredonate ale lui Eminescu, Coşbuc, Goga şi Păunescu; Rapsodiile române ale lui Enescu şi Balada lui Porumbescu; cântecele patriotice ale lui Sava Negrean-Brudaşcu, Veta Biriş, Sofia Vicoveanca, Ioan Bocșa şi Nicolae Furdui-Iancu; doinele regretaţilor taragotişti Pavel Tornea, Dumitru Fărcaş și Sergiu Cipariu, ca și imaginea de măreţie şi frumuseţe a Catedralei acestui neam stătător în ceea cea ar fi trebuit să fie România: un adevărat Rai pe pământul „Grădinii Maicii Domnului”.
Ioan Vulcan-Agniteanul
