Într-o zi ploioasă şi friguroasă de toamnă târzie…
Ce părea „mângâiată” de razele călduțe ale unui „soare cu dinți”. Era trecut de mult de orele amiezii când eu călătoream hoinar şi negrăbit pe uliţele întortocheate ale acelui mândru sat ce stătea pitit şi tăcut, între luncile şi dealurile domoale ale Topârcei văii Secaşelor. Casele gospodarilor lui ieşindu-mi în cale, ca din întâmplare, pentru că venisem peste întinsele păşuni ale stăpânilor cirezilor de vite şi turmelor de oi, lăsând în urma roţilor înglodate ale maşinii cocheta Păucă şi singuratica Presaca. Apoi, cu plăcuta amintire că m-am închinat în faţa Crucilor și Troițelor de hotar, ca şi a celor de la răscruci de uliţe şi hudiţe, am prins a da bineţe puţinilor curioşi din faţa porţilor caselor, după care am zăbovit la o poveste întâmplătoare cu o ţărăncuţă care scotea apă cu găleata din adâncul fântânei cu cumpănă, opintindu-se să adape vacile venite singure dintre delniţele grădinilor cu gardurile şi pălanele rupte și putrezite de vremi şi vremuri. Priveam când îndepărtata turlă a „Bisericii de pe Deal”, când acoperişul ţuguiat al unei case cu obloanele ferestrelor trase. Nedumerită de privirea-mi puţin întrebătoare, femeia prinde a-mi spune:
– Să ştii, domnule dragă, că mândra noastră biserică îi nu numai tare bătrână, dar şi statornică în vrednicia şi în cuminţenia credincioşilor săi.
– Iar povestea neştiută de mine a acelei case de peste drum…!
– În cămăruţele ei, împodobite cu covoare, păretare şi sfinte icoane, s-au născut, crescut, trăit, muncit, rugat creştineşte, îmbătrânit şi murit toţi înaintaşii frumoasei noastre fiice, Lucreţia Arcaş, plecată de copilă în Bucureşti şi măritată acolo cu un ofiţer de armată, ce i s-ar fi spus că-l cheamă Ciobanu.
– Şi numai mâine nu-i poimâine, sărbătoarea creștină a Sfântului Dimitrie cel Nou, atunci când e ziua ei de naştere…
– De la care se împlinesc 96 de ani. Ştiu exact această dată pentru că era din acelaşi an şi lună cu bunica. Mama mamei mele. Fie iertate amândouă, că au fost la suflet mai bune decât pânea caldă!
– Iar plăcuta şi melodioasa noastră cântăreaţă, poetă şi compozitoare, se stingea din viaţă în urmă cu cinci ani. La 30 septembrie 2015…
– Aşa e! Am fost la București mai mulți din sat, la îngropăciunea trupului său. Bunul Dumnezeu să o ţină cât mai aproape de paza Lui ocrotitoare! A fost şi va rămâne o femeie care merită toată cinstea şi lauda nu numai a satului nostru, ci a întregii țări. La noi în casă se ascultă cântecele sale doinite, iar în sfintele slujbe duminicale şi de sărbătorile religioase ne rugăm în biserică pentru odihna sufletului său!
Când dau să ies din sat, spre Ocna Sibiului, un topârcean adus de spate, poate ăl mai bătrân om din sat, îmi aţine calea, zicându-mi, într-o doară: „Să ştii, domnule gazetar, că duminica viitoare o cinstim nu numai pe a noastră Lucreţie, dar şi pe regele Mihai, născut cu 101 ani în urmă. Am făcut şcoala și premilităria sub porunca şi comanda lui şi a mareşalului Antonescu!
Notă: Uitând a-l întreba ce nume poartă, m-am hotărât să-i zic „George Topârceanu”, nu de alta dar se cuvine să ne amintim și de poetul care a spus, în ale sale „Rapsodii de toamnă”: „A trecut întâi o boare,/Pe deasupra viilor,/Şi-a furat de prin ponoare/Puful păpădiilor.”
Atunci când în viile ruginii se culeg strugurii
Colegul în ale melancoliilor lirice, târgumureșeanul Mircea Dorin Istrate, cochetând cu poezia, mi-a „recitat” în mica cască a telefonului: „Vine mama încărcată cu de toate de la ţară,/Câte-un pic din a sa trudă şi din viaţa ei amară”. Un altul, Aurel Botezan, n-are astâmpăr şi-mi zice: „Vino iubito să bem/Şi-n acest anotimp/Miraculosul must,(…)/Dumnezeiescul rod al toamnei/Bunica ne va aduce prânzul/În coşul de nuiele:/Plăcinta aburindă/Cu brânză, prune, pere…/Şi dacă soare blând/Ne va mai mângâia/Am să te duc la Râpă/La cules de vie…/Tu, draga mea, să-ţi pui/Un şorţ şi-o ie”.
Şi, astfel, mi-am reamintit, nu ştiu pentru a câta oară, că într-o expoziţie de bătrâne straie ţărăneşti am admirat o ie românească de vârsta Statelor Unite ale Americii. O ie păstrată cu sfinţenie din străbuni, purtată doar la mari sărbători, brodită din cel mai fin borangic şi lucrată în fir de mătase neagră, cu migală şi pricepere măiastră. Precum se ştie, iile din borangic sunt rare şi nu cred că se mai află mână omenească pe pământ românesc să lucreze astfel de roade ale răbdării și delicatesei feminine. Ca urmare, continui să mă întreb: de unde a ştiut țăranca noastră româncă proporţia ideală în artă?! Din ce spiritualitate înaltă coboară într-o ie atâta smerită frumuseţe?! Cine sunt de fapt românii mei şi ce taină deţin ei de aşa cum sunt de necăjiţi, de trişti şi de veseli mereu se opintesc să continue a urca pe greul şi anevoiosul urcuş al acestei lumi împiedecate?! Notă: Sunt întrebări cu multe şi felurite răspunsuri! Numai că eu îmi păstrez convingerea că românul credincios, în clipele sale de cumpănă ar trebui să-şi reamintească de cea dintâi lecţie de viaţă pe care ne-o dă Mântuitorul Iisus Hristos după Învierea Sa: cea a vindecării slăbănogului. Pildă prin care Dumnezeu vrea să ne spună că iubeşte Omul. Şi poate aţi aflat cum că Ierusalimul mai păstrează (încă) ruinele unei scăldători care se numeşte pe evreieşte Vitezda, ce poartă cu sine taina acelui slăbănog ridicat în picioare! Dar şi că arheologii-istorici tind a crede că paznicii acelei „Porţi a oilor” (cum se numea acel loc al scăldătorii) erau însăşi bunicii Mântuitorului: Sfântul Ioachim şi Sfânta Ana. Iar dacă se spune cum că România ar fi „Grădina Maicii Domnului”, de ce n-am putea spera într-o reridicare în picioare şi a acestui neam de „chiatră” (piatră)!? Numai să ne lase să o facem răii-răilor acestei lumi ca nelumea!
Gânduri la o mare sărbătoare creştină a fiecărui miez de toamnă
În prima zi a ultimei săptămâni a lunii octombrie, credincioşii celor două biserici naţionale ale neamului românesc (ortodoxă şi greco-catolică) l-au cinstit pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, iar după o zi (marți, 27 octombrie) pe Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor, moaştele sale fiind expuse în faţa Altarului Catedralei Patriarhale. Așa că la aceste două mari prasnice bisericeşti s-a cuvenit să-i felicităm pe numeroşii români şi românce purtători şi purtătoare ale prenumelor de Dumitru, Dumitreasa, Dumitrache, Mitică, Mitru, Mitruș, Dimitrie, Dumitra şi Dumitriţa. Este şi motivul pentru care vă propun, spre lectură, câteva dragi amintiri, mult mai vechi decât vârsta celor mai bătrâni oameni ai satului dragilor mele amintiri. Sat răsfirat la răscruci de drumuri și poteci de hotărnicie, presărate, din loc în loc, cu sfinte Cruci,Troițe și Fântâni cu apă bună de băut. Era pe vremea când bătrânele şi tinerele femei şi fete ale acelui sat hârtibăcean şi sibian mai torceau cu fusele lor sforăitoare fuioarele firelor de in, cânepă şi lână din caierele prinse în furcile frumos încrustate, după care năvădeau şi ţeseau, cu migală şi măiestrie, covoare, păretare, prosoape, feţe de mese, catrinţe, ii, năframe, broboade şi basmale cernite; ca și stofele şi pănurile groase pentru croitul şi cusutul cioarecilor, laibărelor, recălelor şi clichinelor călduroase. Aşadar, pe vremea aceea încă se mai depănau, la gura sobei, vechi poveşti, însoţite de cântecele doinite din şezătorile lungilor nopţi de iarnă. Într-o astfel de şezătoare se nimerise să cunosc pe un tânăr chipeş care primăvara ara şi semăna pământurile, vara cosea ierburile şi secera grânele, toamna culegea merele, perele, nucile, cucuruzele şi crumpenele de pe câmp, în vreme ce iarna îngrijea caii, oile şi bivoliţele. Un fecior înzestrat de bunii şi vredicii lui părinţi şi bunici cu frumosul şi răspânditul prenume de Dumitru. El avea să-mi şoptească, cu puţină reţinere în vorbe şi în gesturi, că îl dor mâinile de atâta nemuncă, şi că iarna până şi în somn aude plăcutele sunete ale bătutului şi ascuţitului coasei, ca şi clinchetul clopoţelului prins la grumazul cailor scoşi la arat şi la grăpat.
Cu regret mărturisesc că de prea de multă vreme nu mai ştiu ce s-a ales de acel frumos şi brav fecior, îmbrăcat în nădragi groşi şi în cămeşe înflorată, iar peste brâu, prins în curele, un şerpar brodat în roşu, galben şi albastru. Trag nădejdea că-i sănătos. Dar şi că a îmbătrânit frumos şi cu folos. Gândindu-mă că a devenit un vrednic tătic, bunic şi străbunic, păstrând în preajma lui şi a gospodinei sale și a nevestei o sumedenie de feciori şi fete, de nurori şi gineri, de nepoate şi nepoţi, de strănepoate şi strănepoţi. Şi poate că Bunul Dumnezeu îi va fi avut familia în marea Lui grijă ocrotitoare, pe toţi înzestrându-i nu numai cu multă şi cuminte minte, dar şi cu harul şi cu darul hărniciei şi priceperii. Şi de bunăseamă, cu toţii fi-vor purtători de mândre haine româneşti, aşa cum le stă atât de bine atunci când merg la micuţa, bătrâna şi sfânta lor biserică din satul de peste islaz.
De sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, am mers la a lui biserică din acel sat fără nume și am văzut, în cele două strane ale familiei sale, pe alți doi soți tinerei. Un moșneag adus de spate mi-a șoptit că este feciorul mijlociu al prietenului meu, cu a lui nevastă. Uitându-mă mai atent la el am întrezărit trăsăturile chipului acelui vrednic fecior, Mitruț, cunoscut de mine cu şaizeci şi cinci de ani în urmă, la șezătoarea tinerilor satului dintr-o geroasă şi întunecoasă noapte de iarnă.
Preotul unui sat de munte transilvan…
Se adresează lui bade Ioan, spunându-i că a băgat de samă că e tare mulţămit de hărnicia, priceperea şi bunătatea sufletească a feciorilor săi. Toţi trei căsătoriţi în sat. După care îl întreabă: „Cum de-ai reuşit, împreună cu lelea Parascheva să-i faceţi Oameni de Omenie!?” – „Apăi, simplu de tot, dom’ părinte! Pe feciorul cel mare l-am învăţat eu, după care el l-o învăţat pe cel care o urmat după el, iar cei doi l-o învăţat pe cel mic. Pe mine m-o învăţat răposatul meu tată, iar pe cei dinaintea lui, i-o învăţat bunul Dumnezeu”.
„Calendarul pomicol” din grădina unei case singuratice de munte…
Cea a unei vechi şi numeroase familii de ţărani români ardeleni. De necrezut cum merii, perii, stejarii şi gorunii cei mai viguroşi amintesc principalele evenimente, atât cele din viaţa respectivei familii, cât și cele din istoria țării. Pentru că acei arbori par a fi bătrâni de când lumea şi mai au încă multă ţinere de minte, asemeni unei cărți adevărate de Istorie a României. Bunăoară, inscripţia din tablă zincată, lipită cu rășină pe scorța tulpinei celui mai „cărunt” dintre stejari, aminteşte locatarilor acelei case atât faptele de vitejie ale unuia dintre stră-străbunicii ţăranului Vasile Zaharie, luptător împotriva turcilor, căzut pe redutele Plevnei, în Războiul de la 1877 pentru câștigarea Independenţei de Stat a României, cât şi de festivitatea încoronării lui Carol I, ca prim-rege al României (10 mai 1881). Tot o astfel de inscripţie, de pe un stejar puţin mai tinerel, ne vesteşte că a fost plantat la cea dintâi încoronare a regelui Ferdinand (10 oct. 1884, urmată la 15 oct. 1922, de cea din Catedrala Ortodoxă a Reîntregirii din Alba Iulia, ca primul Rege al României Mari); un falnic gorun ne aduce aminte data când a fost botezat creştineşte cel de-al zecelea nepot-urmaş al eroului de la Plevna; un măr pătul îşi ”aminteşte” de feciorul cel mare al familiei, de Octavian, căzut la Mărăşeşti-Oituz, în Primul Război Mondial; un păr scorburos și înalt, cât şura din fundul grădinii, ne spune că a fost plantat în chiar ziua 1 Decembrie a anului 1918; un gorun mai tinerel ne anunță că s-a născut Gheorghe, căzut în bătălia de la Stalingrad, din iarna anului 1943, nimeni altul de cât bunicul tatălui actualului stăpân al acelei case. Alţi 30 de meri, cireşi, vişini, nuci, gutui, caişi, piersici şi frăgari poată numele a tot atâţia copii care s-au născut în secolul trecut, în casa urmaşilor lui „Zaharia lui Ion din dealul Crucilor”. Cătun zidit din piatră de râu şi din lespezi de stâncă pe streaşina nordică împădurită a Munţilor Făgăraş! Vasile, unul dintre feciorii săi, rămas pe curtea casei părinteşti şi a stră-străbunicului său, împreună cu soţia Ana, şi cu cei şase copii şi nepoţi ai lor, au în grijă atât frumoasa gospodărie, cât şi legendarii pomi transformaţi în Monumente ale Eroilor Neamului Românesc!
„Piciul” – un film cu puține zâmbete și cu multe lacrimi
Ca să îți reamintești cine a fost el, ar trebui să fii nu numai un om viu și tare bătrân, dar și cu multă ținere de minte. Din păcate, mă încadrez doar în primul din cele două roluri. Acela de bătrân şi neuituc. Dovadă că mi-am readus aminte că au trecut destul de mulţi ani de la nașterea năstrușnicului „copil minune” al filmelor inegalabilului actor-secenarist, regizor şi compozitor Charlie Chaplin (16 apr.1889-d.25 dec.1977). Interpretul „PICIULUI” fiind micuţul Jackie Coogan (n.26 oct.1914-d.1 martie 1984), descoperit de Chaplin, în anul 1921, pe scena unei trupe de actori ambulanţi, iar apoi „distribuit” de acesta într-un prim-rol important. Acela al „puştiului spărgător de geamuri”. Numai că critica cinematofrafică a acelor vremuri nu avea cum să anticipeze că de la debut şi până la vârsta neîmplinită de 13 ani, „Piciul” va aduna atât de mulţi dolari încât va fi cel mai tânăr multimilionar american din industria filmului. Dar la ce folos, din moment ce ocrotitorii săi ocazionali îl vor sărăci în aşa măsură încât va ajunge aproape muritor de foame. Ca urmare, cazul lui va inspira o clauză contractuală care îi poartă numele până în zilele noastre, protejând câştigurile materiale şi imaginea copiilor-artişti de abuzurile părinţilor sau ale rudelor și cunoscuților acestora. În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, Coogan devine pilot de avione utilitare în zonele de conflicte militare din India şi China. Când interpretul emoţionantului rol al „Piciului” ajunge un simpatic bătrânel, uitat de lume, Googan se revede cu marele Chaplin, revenit în Statele Unite ale Americii, după două decenii de auto-exilare în Anglia și Elveția, spre a primi un „Oscar” special pentru întreaga sa carieră de actor, scenarist, regizor şi compozitor. Şi cu toate că trecuseră mai bine de 50 de ani de când nu s-au mai întâlnit, Chaplin îl recunoaşte imediat, destăinuindu-se: „Ştii, aş prefera să-mi petrec tot restul vieţii cu tine, decât cu oricine altcineva”, iar soţiei acestuia îi spune: „Să nu uiţi niciodată că soţul tău e un geniu”.
Luni, 26 octombrie, s-au împlinit nu numai 106 ani de când se năștea ”PICIUL”,dar și 99 de ani de la premiera mondială a filmului cu același nume. Și apoi nu trebuie uitat că în chiar prima zi a Crăciunului (vineri, 25 decembrie 2020) vom comemora 43 de ani de la stingerea din viață a actorului Charlie Chaplin.
NOTĂ: Fiind tot mai puține cinematografe, iar COVID-19 continuă să facă ravagii printre semenii mei, n-am decât să trag nădejdea că pe cei doi actori celebri de filme îi vom putea revedea pe micile ecrane ale televizoarelor din casele noastre. Însă fără musafiri nepoftiți, veniți la o vorbă de cafea, tot atât de amăruie precum neviața noastră de alaltăieri, ieri, azi, mâine și poimâine!
Ioan Vulcan-Agniteanul
