Motto: „Cu fiecare octogenar care se stinge în anonimatul unui cătun de munte se închide pentru totdeauna o taină şi se pierde semnificaţia pentru gesturi neînţelese. Iată de ce studiul acestei necesităţi trebuie început cu o zi mai devreme.”
S-au împlint 12 ani de la plecarea la cele veșnic odihnitoare a universitarului Gheorghe Pavelescu, Om de o mare și aleasă Omenie.
Se năștea la data de 31 martie 1915, în comuna Pianu, județul Alba, și se stingea din viață în mult îndrăgitul lui Sibiu, în 17 octombrie 2008, fiind înmormântat în Cimitirul Central, alături de buna lui soție, într-un mormânt modest, precum i-a fost întreaga viață. Așadar, la vârsta de 3 ani împliniți, avea să fie contemporan cu înfăptuirea, la Alba Iulia, a Unirii Transilvaniei cu România, din 1 Decembrie 1918.
Poveşti şi povețe
Se zice cum că la un moment dat, unul dintre foştii studenţi-cercetători ştiinţifici eminenţi ai Universităţii „Regele Ferdinand” din Cluj, i-ar fi prezentat profesorului-filozof şi poet Lucian Blaga (1895-1961) tema viitoarei sale lucrări de doctorat. Nimic neobişnuit în acel demers intelectual. Numai că acea lucrare avea să poarte un incitant şi surprinzător titlu: „Mana în folclorul românesc. Contribuţii pentru cunoaşterea magicului”. Apoi, după ani şi ani de neodihnitoare căutări prin sate şi cătune transilvane, autorul acelui inedit studiu etnologic şi folcloric avea să fie invitat să îşi prezinte acea lucrare documentar-ştiinţifică. Evenimentul petrecându-se la 31 octombrie 1942. Şi nu în Clujul ocupat brutal de trupele maghiaro-hortyste, în urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, ci în Sibiul refugiului intelectualităţii româneşti ardelene, atunci când tinerelul-candidat, Gheorghe Pavelescu nu venise singur în faţa comisiei universitare, ci însoţit de ţăranul-oier Dumitru Dobrotă din Poiana Sibiului. Un bătrânel simpatic, îmbăcat în mândre haine româneşti, purtând, prins între şerpar şi brâul tricolor, un fluier încrustat cu motivele populare ale viţei-de-vie. Un harnic şi priceput plugar, considerat în aşezarea lui natală drept „înţeleptul satului”. Aşa că e lesne de înţeles cam ce avea să se petreacă în acea aulă academică universitară sibiano-clujeană: câteva rostiri cu tâlc ale unor fragmente de poveşti şi de balade păstoreşti, urmate de scurte cântări doinite la fluier şi de recitaluri de poezii populare de prin părţile Mărginimii Sibiului, în ale căror versuri mereu se repeta cuvântul mană. „Badea Mitruţ” meşteşugind cu pricepre, dar şi în concordanţă cu textul lucrării de doctorat, înţelesurile de neînţeles al spuselor sale. Întregul ritual însemnând, în viziunea familiilor înaintaşilor săi consăteni, un posibil motiv în plus de supărări şi tristeţi, între care chiar şi presupusa apariţie a răutăciosului şi păgubosului beteşug văratec şi tomnatic al legumelor şi strugurilor: mana. Dar şi urâţenia fără de margini a omului pocit la suflet, asemeni comportamentului răutăcios al lupului şi al ursului, atunci când dau năvală în turmele de oi şi în cirezile de vite, scoase la păşunat. Numai că acel moşneag mărginean a mai spus distinşilor învăţaţi universitari încă multe alte vorbe înţelepte şi de duh. Bunăoară, că acea răutăcioasă mană a verilor şi toamnelor fierbinţi nu vine nici din senin şi nici singură. Ci odată cu repetatele ploi din zilele dogoritoare. Un fel de ploi fugare, aduătoare în aer a unui amestec de răceală şi de fiebinţeală umedă. Că după astfel de răpăieli, pornite din scuturarea stropilor câtorva pâlcuri de nori rătăcitori, oamenii satelor ardelene au deprins îndemnul minţii şi al sufletului de a privi cu speranţă în zare, nădăjduind ca pe bolta cerului să se ivească curcubeul, fain colorat şi acoperit de o pâclă de boare străvezie. După care urmau să spere într-o vară şi toamnă lungă şi bogată în toate cele bune şi folositoare omului, în general, şi a ţăranului-plugar în special. Şi nu numai în roadele fireşti ale pământului străbun, ci şi în sfintele cununii religioase ale tinerilor perechi de căsătoriţi, fete şi feciori, urmate de repetatele botezuri creştineşti ale pruncilor!
Notă: Este şi momentul să-i spunem cititorului săptămânalului Mesagerul de Sibiu că acea plăcută şi surprinzătoare întâmplare se petrecea cu aproape 78 de ani în urmă; că din acea comisie academică de doctorat făcea parte şi eminentul profesor-filozof şi poet Lucian Blaga, fiu al satului Lancrăm, cărturarul de la a cărei naştere şi moarte se vor împlini, în prima decadă a lunii mai a anului viitor, 126 şi respectiv 60 de ani; că acel student, viitor tânăr cadru didactic universitar-doctorand, era cu 20 de ani mai mic, ca vârstă, decât profesorul său şi că purtătorul acelui nume de Gheorghe Pavelescu era al unui foarte cult şi omenos cercetător etnolog şi folclorist. Omul care, vreme de aproape opt decenii, avea să întregească, cu priceperea minţii sale şi cu modestia lui proverbială, prestigioasa carte de vizită a învăţământului universitar românesc. Dovadă că Sibiul adoptiv i-a conferit titlul de cetăţean de onoare, iar Universitatea „Lucian Blaga” acela de Doctor Honoris Causa. Amalia, distinsa lui fiică şi cadru didactic universitar sibian, continuă să calce pe urmele adâncite în pământ românesc de paşii distinsului ei tată și părinte!
La bustul lui Mihai Eminescu
O poveste de poveste adresată răbdătorului timp al lecturilor tale, dragă cititorule de ziar. Indiferent că eşti sibian din născare ori numai un simplu locuitor sau vizitator împătimit al acestui cărunt burg medieval! Iar de-o fi să fie aşa, precum am spus, atunci trag nădejdea că vei înţelege şi mai bine povestioara care urmează a fi depănată, chiar şi numai dacă o singură dată ţi-ai purtat paşii, în miez de toamnă ruginie, pe aleile, cărările şi potecile bătrânului şi mereu tânărului Parc „Sub-Arini”.
Erau orele amiezei zilei de duminică, 2 octombrie, a îndepărtatului an 1938. O zi despre care se spune că ar fi fost prefaţată de o dimineaţă brumărie şi ceţoasă, urmată de o timpurie ivire a blândului soare autumnal. Curând după încheierea în bisericile românilor a sfintei slujbe duminicale, numeroşi ardeleni, munteni, olteni, bănăţeni şi maramureşeni şi-au dat întâlnire în jurul unei mici coline din mijlocul acelui parc sibian. Se adunase o mulţime de oameni din toate categoriile stărilor sociale. Cu toţii dornici să asiste la dezvelirea şi sfinţirea bustlui din bronz arămiu, înfăţişând chipul frumos şi gânditor al poetului. Într-un astfel de cadru sărbătoresc avea să se desfăşoare acel mult aşteptat şi binemeritat demers cultural-festiv şi religios. O iniţiativă motivată şi susţinută nu numai de faptul că sibienii şi mărginenii l-au avut ca oaspete drag, în repetate rânduri, pe poetul-adolescentin Mihai Eminescu, dar şi că unul dintre fraţii acestuia a urmat studiile înalte militare în garnizoana imperială austro-ungară a Hermannstadtului. Dar și că viitorul lui bun prieten și confrate în ale scrisului, nuvelistul-poet Ioan Slavici (1848-1925), a activat o vreme în Sibiu. Acel omenos bănățean care care a avut marele merit de a fi „salvat” de la înstrăinare, sau chiar de la o pierzanie definitivă (curând după moartea poetului), a acelui „ascunziş”, ferecat în încuietori, al vechiului său „cufăr” din scânduri de lemn, depozitar al unor nebănuite comori literare şi netăgăduite dovezi ale erudiţiei enciclopedice a poetului. Erau acele comori ale deşteptului său cap şi ale frumosului său scris de mână, folosind pana de gâscă ascuţită şi înmuiată în cerneală. Acel rod al creaţiei sale literare fusese denumit, de către cultul, exigentul şi răutăciosul critic literar Titu Maiorescu (1840-1917) „Caietele eminesciene”. Şi tot măriei-sale, domnului Ioan Slavici, trebuie să-i mulţămim că a avut fericita inspiraţie şi marele curaj de a tipării, în Sibiul anului 1884, cel dintâi număr a ceea ce avea să fie, mereu şi mereu, actualul prestigios ziar cotidian „Tribuna”.
Ca urmare, ar trebui spus că generaţii întregi de admiratori ai operei lui Eminescu, din această parte de ţară, au simţit nevoia să-i eternizeze atât numele, cât şi renumele. Iar frumoasele şi creştineştile lor gesturi simbolice sunt tot atâtea pilduitoare dovezi ale lăudabilei simţiri româneşti şi ale patrioticei mândrii naţionale. Mărturie stând atât înscrisurile românești laudative aşternute pe puţinele plăci memoriale din Sibiu, cât şi acordarea numelui de Mihai Eminescu unor şcoli şi străzi din cele opt municipii şi oraşe sibiene. Gesturi nesigulare de eternă neuitare a memoriei mult îndrăgitului poet. Pentru că ele aveau să fie întregite şi de permanenta expunere a unor fotografii-document şi a unor foarte reuşite portretizări-picturale, precum cele cu care se mândresc generaţiile de elevi şi de dascăli ai Şcolii Gimnaziale „Aurel Decei”, din comuna sibiană şi mărgineană Gura Râului, precum şi vrednicii custozi ai casei memoriale a familiei poetului Octavian Goga (1881-1938) din Răşinari. Bunii şi credincioşii săi bunici şi părinţi găzduindu-l, două zile la rând şi tot atâtea nopţi, pe chipeşul şi cumintele copil-vizionar al vremurilor sale şi ale celor care au aurmat şi vor mai veni. O fericită întâmplare, petrecută în vara spre spre toamna anului 1866. Şi să mai adăugăm la toate aceste dovezi de stimă şi preţuire chiar şi numai faptul că unele dintre marile biblioteci publice de pe meleagurile sibiene deţin, în fondurile lor documentar-beletristice, atât ediţii princeps din volumele poeziilor eminesiene, cât şi o serie de manuscrise purtând semnătura autografă a poetului. De unde şi îndemnul neastâmpărului meu de a încerca, din când în când, să desluşesc înţelesurile greu de înţeles ale unor astfel de mărturi, după care mă surprind că nu mă mai satur în a admira bustul din bronz-arămiu a lui Eminescu, expus în amintitul parc sibian. O desăvârşită operă sculpturală în care este eternizat, peste timpuri de liniştitoare pace şi înţelegere între oameni, chipul bravului cărturar român. Deopotrivă gânditor profund şi poet cuminte şi cu multă minte. Şi nu vreu să mă laud şi nici că vreu să te mint, dragă cititorule, dar de fiecare dată las la plecare, pe pervazul rece al soclului, feştila aprinsă a unei candele-tricolore, iar lângă ea, un nebăgat în seamă firicel de floare albastră. După care mă „răstesc”, în gând, la mult prea leneşea mea minte şi memorie obosită, ca nu cumva să uite a mă retrimite, din nou, peste numai câteva zile, în Parcul „Sub Arini”. Nu de alta, dar bine ar fi să ţinem minte că vineri, 2 octombrie, se împlineau 81 de ani de când era dezvelit şi sfiinţit acel superb bust, creaţie a talentatului sculptor Radu Moga-Mânzat, sibian prin adopţie, trăitor între 8 octombrie 1906 şi 5 mai 1950. Mormântul odihnei sale veşnice fiind situat în cimitirul oraşului Brad. Săpat, însă, nu mai devreme de a fi modelat, cu mâinile sale pricepute, precum şi cu închipuirea sufletului său sensibil, chipul lui Avram Iancu (1824-1872), de deasupra mormântul acestuia. Deopotrivă umbrit şi protejat de „Gorunul lui Horea” de la Ţebea. Cu necesara precizare că orăşelul Brad, de pe malurile Crişului Alb, încă mai este considerat nu numai „Scutul-fanion al moţilor Munţilor Apuseni”, dar şi „Depozitarul simbolic al amintirii bogatului aur al dacilor regelui Decebal şi al împăratului roman Traian!”
Şi, în sfârşit, ajungând la capătul acestor mult prea multe gânduri scrise, să-mi îngăduie tolerantul cititor să-i dezvălui şi succinta desfăşurare a emoţionantei festivităţi, din acele îndepărtate timpuri. Iar pentru a o face, cât mai adevărată cu putinţă, a trebuit să lecturez nu numai câteva fragmente din paginile presei sibiene din acele vremuri, dar şi să apelez la parcurgerea fugară a însemnărilor unor martori oculari. Şi, astfel, am reuşit să aflu că 2 octombrie 1938 a fost ziua unei duminici dintr-o frumoasă toamnă ruginie şi că pe aleile frunzelor veştegite ale vrâstnicilor arţari, goruni, stejari, tei, salcâmi şi castani se plimbau grupuri grupuri de pelerini care se opreau din mersul lor pentru a admira bustul poetului şi a asculta vorbele nemaiauzite, înţelepte şi pline de farmecul rostirii romancierului Cezar Petrescu (1892-1961), poetului Ion Minulescu (1881-1944), medicului Valeriu Bologa (1892-1971), fruntaş al Asociaţiunii Transilvane ASTRA, profesorului năsăudean Sever Pop (1901-1961), primarul de atunci al Sibiului, dar şi al profesoarei-scriitoare Ecaterina Săndulescu (1902-1986?), una dintre autodeclaratele muze de inspiraţii poetice şi filozofice ale lui Tudor Arghezi (1880-1967) şi Lucian Blaga (1895-1961). Printre ceilalţi invitaţi de seamă puteau fi remarcaţi: inteligentul istoric în domeniul religiilor popoarelor lumii, Mircea Eliade (1907-1986), tânărul şi chipreşul filozof Constantin Noica (1909-1987), mult admiratul scriitor Ionel Teodoreanu (1896-1954), autorul romanului „La Medeleni”, precum şi Vladimir Streinu (1902-1970), reputatul şi mult temutul critic literar al scrisului tipărit şi necezurat din acea înfloritoare perioadă intelectuală interbelică.
Notă: Aşadar, precum aţi putut citi (sau chiar vedea, cu imaginaţia ochilor minţii şi sufletului dumneavoastră), cam aşa era cinstită memoria lui Mihai Eminescu în acele vremuri de puternică emulaţie culturală şi de înflăcărat patriotism românesc! Nu ca acum, când doar mimăm bucuria adevăratei culturi! Aceste vremuri fiind mai sumbre ca oricând, după cel de-al Doilea Război Mondial. Iar timpurile sunt nu numai prea grăbite, dar şi supărător şi temător de imprevizibile şi de derutante! Dovadă că, tot mai des şi tot mai stridente se aud vocile răguşite şi piţigăiate ale contestatarilor lui Eminescu şi operei sale. Acele voci care mustesc de ură şi de incultură! Îmi reamintesc cât de blând şi înţelept le spunea acestora regretatul „gânditor din Păltiniş”, filozoful Constantin Noica: „Dacă nu-l iubiţi pe Eminescu şi nu puteţi a-l înţelege, lăsaţi-l să doarmă în pace, măcar pentru o vreme!”
Pâinea, în amintirile neuitate ale copilăriei mele și a altora ca mine
Toți cei ai casei eram obișnuiți cu ritualul meșteșugitului și descântatului creștinesc al facerii pâinilor și plăcintelor coapte pe vatra încinsă cu lemne a cuptorului din spatele curții casei noastre. Îndeletnicire săptămânală, de obicei din noaptea de vineri spre zorii zilei de sâmbătă. Indiferent de anotimp și de starea vremii și a vremurilor. Iar dacă era toamnă târzie și capricioasă precum cea de acum, pregătirile începeau atunci când ziua prindea a merge la culcare, lăsând locul întunecimei timpurii a nopții cu aspect de iarnă După ce apărea pe fața de masă blidele cinei de cinat, mama tatălui meu, deci buna mea bunică hârtibăceancă – „Anisâia lui Ion de pe Hulă” – aprindea feștila lămpașului cel mare din bucătărie, în vreme ce mie, ca cel mai mic copil al casei, îmi revenea sarcina să rostesc o sfântă rugăciune, după care cu toții îmbucam te miri ce bunătăți ale cămărilor și pivnițelor. Apoi, bunica începea a buchisi cu ochelarii ochilor săi obosiți din „Cartea Sfintelor Înțelepciuni”, scrisă de părintele-dascăl, Andrei Șaguna, cândva, de mult de tot, întâiul mitropolit ortodox al Ardealului. Carte ieșită de sub teascurile tiparului „Telegrafului Român” din Sibiu. Alături de scaunul ei îmblănit și călduros mă așezam și eu ca să recitesc, nu știu pentru a câta oară, fie amintirile din copilărie ale povesitorului moldovean Ion Creangă, fie alte câteva file din serialul „Aventurile submarinului Doxa”. Obosit precum eram, după multa și greaua roboteală de prin curte și de prin grajdurile vitelor și cotețele găinilor și iepurilor, curând adormeam cu cartea în mână, iar bunica mă așeza, pe nesimțite, într-un fel de „lădoi”, alături de regretatul meu frate mai mare, Vasile, și de sora noastră, Victorița, în prezent tare bolnavă. După care tot bunica se apuca să mai cearnă încă o dată cu sita deasă făina așezată în trocuța de lemn, pregătind într-un colțișor al covatei un ghemotoc de aluat cu plămădeala trecutului frământat, neuitând să adauge în apa călduţă două linguroaie de lemn pline cu sare sdronțuroasă și un pic de „țahi”, atât cât să încapă pe un vârf de cuțit. Așa cum îi spuneam noi, agnițenii-hârtibăceni și sibieni, drojdiuței, denumire împrumutată de la sașii noștri prieteni și buni gospodari. Cei cu care eram vecini cu pământurile de gunoit și de arat; de semănat, cultivat și recoltat; de cosit ierburile și de pășunatul vitelor și oilor; de case de locuit și de fântâni cu cumpănă; de șuri cât șurile de mari, pline cu paie, pleavă, fânuri și otăvuri; cu hambare și coșere doldora de bucate; de grajduri cu bivolițe cu lapte; de cotețe cu găini outoare și cu porci la îngrășat și scroafe la fătat; de grădini cu bătrâni și roditori pomi fructiferi și delnițe cu straturile tuturor legumelori și zarzavaturilor pământurilor ardelene. Apoi, mai-nainte de „crăpatul de zâuă” (zori prefațați de cântatul răgușit al cocoşilor), bunica mă trezea din visele somnului dulce al dimineţii, îndemnându-mă să ţin trocuţa pentru ca dumneaei să poată frământa făina în amestec cu cartofii fierți și dați pe răzătoarea din lemn, după care așeza un chindeu alb ca spuma laptelui peste aluatul pus la dospit. Şi o făcea cu atâta îndemânare şi plăcută trudă, încât dădea ghes îndemnului inimei sale de a fredona în șoaptă o doină-doinită, auzită şi ştiută încă de când era o mică copiluţă în satul ei natal și hârtibăcean. Când lumina zilei izbutea cu greu să risipească întunericul nopții, fratele cel mare aprindea cocenii știuleților de cucuruz, de sub vreascurile lemnelor de deasupra vetrei cuptorului din curtea casei, în timp ce bunul şi harnicul nostru tată, părăsit de mama, dădea de mâncare vitelor și căra în grajd gălețile cu apă stătută pentru adăpatul bivolițelor. După care tot el le mulgea în șuștar laptele dulceag și înspumat. În nici două ore pâinile erau coapte, după care urmau plăcintuţele umplute cu varză dulce și varză acră, cu ceapă călită și cu mere și pere răzuite. Curtea şi întreaga uliţă mare a satului se umpleau de mireasma pâinilor și plăcintelor scoase din cuptor cu ajutorul unei lopeți din lemn cu coada lugă cât două „pocii” (pari) de fasole. Pâinile, așa fierbinți, le „băteam” de coaje cu un făcăleț rotund, după care bunica le acopere cu câteva ştergare țesute din fire înălbite din in şi cânepă.Toate acele bunătăți se răceau domol, rămânând fragede şi parfumate. Când venea vremea să ne așternem picioarele cu opincuțe și obiele pe drumul lung al școlii primare, bunicuţa frângea cu mâinile ei muncite trei colţuri zdravene dintr-o pâine pe care noi, fraţii, le împătuream cu grijă în trăistuțe, alături de tăbliţele cu bureții de șters, ca şi de „stilurile” de scris. Neuitând să adăugăm, pentru fiecare, câte un măr roșiatic sau câte o pară coaptă. De pofta-nerăbdătoare le înfulecam în chiar prima recreaţie, dându-le prietenilor-colegi de bancă școlară să guste din dulceaţa pâinii, ştiind că la rândul lor, într-o altă zi de şcoală, vor face şi ei la fel. De atunci, de mult de tot, cu toate că am cutreierat ţara în lung şi-n lat, şi m-a pus amarul să mai „hoinăresc” şi prin îndepărtate străinătăți, acea pâine a anilor copilăriei mele a rămas cea mai gustoasă și sănătoasă pe care am mâncat-o vreodată! Ca urmare, nu uit să-mi reamintesc toate aceste plăcute amintiri, mai ales atunci când, potrivit tradiţiei popoarelor lumii, ziua de 16 octombrie a fiecărui an este dedicată sărbătoririi pâinei. De cinstit o cinstesc atât oamenii din țările bogate, cât şi cei din cele sărace. Pâinea fiind hrana hrănitoare a Omului. Și în toate formele făinilor. Fie cea din grâu, fie cea din orez și secară. Ea reprezintă rodul cel mai firesc şi Dumnezeiesc al Pământului. Pentru că prin pâinea noastră cea de toate zilele, denumită simbolic „pâinea fără frontiere”, cinstim trudnica muncă a tuturor oamenilor care „râcâie” cu plugul pământul, îl alintă și-l dezmiardă, îl cultivă și îi adună roadele. Iar în cântul înălțător al poeților, Omul glorifică creştinescul „Tatăl nostru”, rostit în limbile tuturor popoarelor acestei tot mai nesigure Lumi!
Ioan Vulcan-Agnițeanul
