Cuminţenia şi frumuseţea satului și a oamenilor săi
Case şi gospodării gârbovite nu numai de vremi și vremuri, ci și de nepăsarea şi de sărăcia bătrânilor ţărani români ardeleni. Și, astfel, casele doar par ceea ce au fost ele cândva în realitate. Adică: zestrea mândră a unui sat care, între timp, a devenit ocolit de noroc și uitat de fiii săi. Având biserica fără enoriaşi, şcoala fără elevi, poşta fără poştaş, dispensar fără medic, păşune fără vite și pământurile fără plugari. Bătrânii lui locuitori murind rând pe rând și pe sărite. Ca urmare, copiii, nepoţii şi strănepoţii lor de la oraş au pus zăvorul lacătelor pe porţile caselor părăsite şi le-au tras obloanele geamurilor, întunecându-le. Numai că eu de când mă ştiu ascult uimit de bucurie şi plăcere aşa-zisa poveste „pitită” în ascunzişul lucrurilor vechi și răspund cu plăcere invitaţiei să cinez şi să înnoptez în casa unor astfel de vrednici gospodari, cunoscuți și prieteni de demult. De la ei mi-am statornicit convingerea că acele „vechituri”, ale gloriosului trecut al fiecărui sat, au farmecul și rostul lor. Pentru că sunt podoabele aflate și găsite în casele, podurile, şurile şi atelierele bătrânilor ţărani ai satelor româneşti. Între timp, fiul lor cel mare, vestit profesor universitar în Clujul Transilvan, specialist în „arta” lucrării pământului şi în cea a creşterii vitelor, plecat de mic în lumea largă, s-a reîntors definitiv în satul lui natal, dornic să continue efortul său de-al transforma în bine. Ştiind că în aşezarea lui dragă se poate trăi omeneşte şi muri creştineşte.
Dăscălița
Învăţătoarea satului îndepărtat, situat pe streaşena transilvană a Munţilor Făgăraş, a străbătut lungul şi greul drum al cărţilor, devenind o bună şi iscusită dascăliţă pentru copiii ţăranilor din aşezarea ei natală. Astfel că este lăudabil faptul că din bună învăţătoare a devenit un capabil şi ascultat învăţăcel! Prin harul învăţăturilor sale, învăţându-i şi educându-i pe fiii ţăranilor din sat, astfel încât să prevină posibila lor decădere morală când vor fi oameni mari. Prin felul ei frumos şi blând de a fi, ea seamănă leiut cu „Dăscăliţa” din poezia răşinăreanului Octavian Goga (1881-1938): „(…) Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană/Din graiul tău culeg învăţătură, (…)/Şi mângâind copiii altor mame (…) Povestea ta, frumoasă domnişoară (…)”
Dragii noştri bătrâni dragi
Îmbătrânit de anii mulţi şi grei ai vieţii sale, ca şi de desele necazuri şi boli, între care şi cea a deplinei uitări de sine, pe care o numim Alzheimer, un oarecare bărbat ajunsese să uite până şi numele ce-l purta. Şi, totuşi, ceva anume încă nu uitase: drumul spre mormintele bunicilor şi părinţilor săi, ca şi cel al fetei primei sale iubiri din satul lui natal.
Un alt caz: vă invit la lecturarea unui emoţionant dialog, purtat între un pacient şi o asistentă medicală pe holul unui luxos şi foarte aglomerat cabinet medical privat dintr-un oraş oarecare.
- Stimată doamnă, eu am venit la timpul stabilit. A trecut mai bine de o oră de atunci şi văd că domnul doctor este tare ocupat. Aş dori să fiu reprogramat!
- Vai, ne cerem scuze! Vă rog să mai staţi doar câteva minute!
- Din păcate, nu mai pot să stau. Ştiţi, mama mea este internată la un cămin-spital de bătrâni şi suferă de Alzheimer. I-am promis că vin să o vizitez la ora 12.
- Păi, dacă suferă de această boală nici nu va şti că aţi întârziat!
- Ea, nu! Eu, însă, da!
„Şezătoarea dintre rafturile cu cărţi ale Bibliotecii Avrigului”
La înserarea primei joi a acestei luni, în vreme ce bărbaţii-ţărani ai micului orăşel Avrig, din vecinătatea văii Oltului şi a Munţilor Făgăraş, așteptau să vină din păşune ciurda vacilor şi bivoliţelor cu ugerele pline cu lapte lor dulce ca mierea, în tot acest timp soţiile şi fiicele lor îşi dădeau întâlnire la deschiderea noului sezon al „Şezătorilor”, organizate de bibliotecara-scriitoare locală Maria Grancea. Şi nu oriunde, ci între rafturile cu cărţile citite şi recitite ale bibliotecii din aşezarea ei natală, precum şi a vestitului căturar Gheorghe Lazăr. Nimeni altul decât cel care, în urmă cu două secole, punea bazele celor dintâi şcoli româneşti din Bucureşti, precum și a unor prestigioase instituţii academice, între care şi vestitul Colegiu „Sfântul Sava” de înalte studii, în care limba greacă a fost înlocuită de scrierea în limba română, cu literele alfabetului latin, acompaniată de muzicala vorbire a vechiului grai românesc..
Revenind la „Şezătorilor mămicilor avrigene, fetelor, nurorilor şi nepoţicele lor”, suntem aproape siguri că de acum în acolo, şi până în preajma sărbătorilor de Paşti ale primăverii, în fiecare seară, din joia săptămânilor, mici grupuri de ţărănci-gospodine, de dăscăliţe de şcoli, educatoare de grădiniţe şi de funcţionare la primărie şi de la ocolul silvic vor fi musafirele îndrăgitei lor biblioteci. Acolo, în armonia cântecelor populare, ale poeziilor şi poveştilor cu dragi amintiri, ele năvădesc şi ţese pânzeturi, ştergare, covoare şi păretare; torc cu fusul firele de in, cânepă şi lână, iar cele mai iscusite dintre ele dovedesc că n-au uitat ceea ce au învăţat, când au fost copile-şcolăriţe, nu numai de la bunele lor mame şi bunice, dar şi de la cea care a fost, vreme de aproape 70 de ani, o vestită brodeză ai iei şi cămeşei româneşti, lelea Măria lui Spiridon, membră-fondatoare a Academiei Artei Populare din cadrul Muzeului ASTRA din Dumbrava Sibiului. Aşadar, spor la lucrul de mână şi la inspirate poveşti povestitoare!
11 octombrie al fiecărui an…
Marchează, în şirul sărbătorilor naţionale ale poporului român, Ziua Festivă a „Şcolii Ardelene”. Acea mişcare cultural-patriotică pornită din inimile fierbinţi ale unor vestiţi cărturari români ardeleni, trăitori în acele îndepărtate şi mult frământate vremuri. Ca urmare, Parlamentul României a hotărât, cu trei ani în urmă, ca data de 11 octombrie să fie sărbătorită de toţi cei care simt româneşte, deoarece în acea zi a anului 1754, episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron deschidea, la Blaj, primele şcoli sistematice româneşti. În fond se inaugurau primele şcoli ale Blajului, nucleul viitorului Seminar Teologic şi Gimnazial. Din acea vreme Blajul devine unul din principalele centre de renaştere naţională şi de modernizare a culturii româneşti. Şi, astfel, se încununa, cu succes, o mai veche şi arzătoare aspiraţie de emancipare a românilor ardeleni. Referindu-se la acel important eveniment, istoricul-academician Nicolae Iorga va consemna, într-unul dintre valoroasele sale studii ştiinţifice: „Aici e pământul sfânt al Blajului… unde au scris înainte-mergătorii care au fost blândul călugăr Samuil Micu, asprul muncitor fanatic Gheorghe Şincai şi cumintele alcătuitor de teorii Petru Maior”. La rândul său, profesorul universitar blăjean Ioan Buzaşi evoca în felul următor un fragment din textul scris în anul 1957 de marele învăţat Mircea Eliade: „Făclia aprinsă la Blaj (n.a. în anul 1754) n-a mai putut fi stinsă de atunci, – şi nici nu se va mai stinge vreodată. Episcopul Inochentie Micu n-a trecut-o numai în mâinile vrednicului să urmaş, Petru Pavel Aron, el a încredinţat-o sutelor şi miilor de tineri ardeleni care au învăţat de atunci în Şcolile Blajului! Odată trezită conştiinţa latinităţii noastre, nimeni şi nimic n-a mai putut-o nimici, de generaţii ea face parte din însăşi conştiinţa noastră de români. Limba, literatura şi cultura românească poartă pecetea făurită de Blaj. Cu câte lacrimi, cu cât sânge şi cu cât geniu, o ştie numai istoricul care şi-a închinat viaţa cercetând această epocă.”
Cu toate că-i venită din îndepărtata Anglie…
Femeia pe care încerc să o prezint cititorului de slovă scrisă românească „țâpurește” şi trăieşte precum adevărații ţăranii români ai Sătmarului, Lăpușului și Maramureşului. Dovadă că dragostea şi interesul ei pentru ţara mea și a ta, cititorule, a tot crescut pe măsură ce călătorea şi scria paginile unei cărţi-album pe care avea s-o intituleze simplu de tot: „ROMÂNIA”. Iar acea întâmplare neîntâmplătoare se petrecea ca urmare a primului ei popas mai lung făcut în România. Cel din anul 1993. Ca urmare, avea să fie pentru întâia oară când descrierea unei ţări din estul Europei apărea în paginile prestigioasei colecţii „National Geographic Traveler”. Respectiv, un întreg volum 25, ulterior tradus din engleză şi în limba română. Autoarea acelei plăcute şi interesante scrieri literar-documentare era scriitoarea Caroline Juler. Din tot ce a văzut, auzit, pipăit, simţit şi gustat ea, cele mai autentice i s-au părut meleagurile sătmărene şi maramureşene. Oamenii acelor locuri. Obiceiurile, cântecele, jocurile şi mâncărurile, precum şi bucuriile şi întristările lor. A ales, astfel, ca o a doua aşezare natală să fie unul dintre acele sate îndepărtate ale legendarei Ţări a Lăpuşului. Acolo unde, nu numai cioplitura în lemn, dar şi torsul caierului de fuior prins în furcă, ţesutul covoarelor, chindeielor şi hainelor româneşti sunt dovezi ale artelor şi meşteşugurilor autentice, păstrate din străbuni. Dar şi a clăditului din lemn a bisericilor ţăranilor români. Edificii de patrimoniul cultural mondial UNESCO-Paris. Sunt acele vechi lăcaşuri de rugăciune şi închinare care par a sta să „împung” Înaltul Cerului, cu turlele lor ţuguiate. Făurarii acestor podoabe fiind înaintaşii actualilor meşteri iscusiți maramureşeni şi sătmăreni. Cei care ştiu, ca nimeni alţii în această mare lume, să dea forme şi frumuseţi nebănuit de simple şi de plăcute caselor de locuit, grajdurilor şi şurilor acoperite cu snopi din paie şi cu „solzi” de şindrilă. Vrednici crescători de vaci din rasa „Brună de Maramureş”, precum şi de oi ţurcane şi merinos, cioplitorii-sculptori în fibra lemnului de stejar, gorun, brad şi frasin. Dovedindu-şi hărnicia şi priceperea şi în cositul manual al ierburilor înmiresmate, precum şi în clăditul, pe pajiştile dealurilor şi munţilor, a căpiţelor de fânuri şi otăvuri. Apoi, ce să mai spunem de cântecele şi jocurile lor, presărate cu „ţâpurituri”! În care diplaşul îndemânatic, împreună cu toboşarul iscusit ţin isonul ritmurilor perechilor de jucăuşi. Feciori şi bărbaţi vârstnici îmbrăcaţi în straie pur româneşti. În iţari largi, urziţi în războiul de ţesut din fire albe de bumbac. Având băteala din inul puţin gălbui, încă neînălbit. Răsucit cu fusul din caierul furcilor în lungile şi friguroasele nopţi ale iernii! Fetele şi mamele lor jucăuşe înfrumuseţate, la trup, de proverbialele lor fuste colorat și mărunt plisate. Având părul împletit în cosiţe, strânse în broboade roşiatice-verzui. Urmărindu-i cu priviri admirative, jucătura lor pare a fi o prelungă „strâgătură” peste sat, în care ecourile nu contenesc a se suprapune unele peste altele, de ai impresia că nu se mai termină nici cântecul şi nici jocul îndrăcit! Şi atunci, ce să ne mai mirăm că englezoiaca noastră şi-a impus să deprindă și graiul, și vorba, şi jocul și purtătura acestor vrednici oameni ai satelor româneşti transilvane! Într-atât de bine şi de convingător, încât, de n-ai şti, nu i-ai da crezare că prin anul 2014 nu ştia o vorbă românească! O dovadă în plus o găsim şi în casa și gospodăria ei din acel ţinut al Ţării Lăpuşului! Casă din bârne de lemn tot atât de bătrână şi de frumoasă precum întregul sat al adopţiei ei definitive! Doar un mic fragment din cartea sa: „România este o ţară a frumuseţii eterne, sporită de impresionanţii Munţi Carpaţi, care o străbat din sud-vest până în inima sa nord-estică. Timp îndelungat, istoria a ridicat numeroase stavile în calea dezvoltării acestui tărâm… (unde) câmpiile sale (sunt) unduitoare, piscurile (montane) semeţe. Prin păduri mişună cea mai mare populaţie de urşi bruni şi de râşi din Europa… Aici, tradiţiile sunt adânc înrădăcinate, în multe locuri viaţa se scurge ca acum câteva sute de ani, iar mănăstirile medievale pictate, bisericile de lemn, castelele şi palatele ca în poveşti sau ruinele romane îţi şoptesc secrete ale trecutului”.
NOTĂ: Când scriam aceste rânduri era în toamna spre iarna anului trecut. Și atunci, ca și acum, stau pe gândui şi mă întreb: oare câţi dintre noi, „români de viţă veche”, ne mai luăm răgazul necesar pentru a vedea Ţara noastră cu o astfel de privire pornită din suflet şi din dragoste pentru glia străbună!? Mă tem că tot mai puţini! O fac, în schimb, străinii de ţară, de limbă şi de neam! Cei care vin şi nu mai pleacă din satele romneşti. Cu toate că sunt tot mai părăsite și tot mai îmbătrânite. O dovadă elecventă ne-o oferă şi scriitoarea englezoaică-sătmăreancă Caroline Juler, împreună cu bărbatul ei. Femeia fiind autoarea unor frumoase cărţi referitoare la România-optimistă a acestor vremuri schimbătoare și temătoare! Acum, în miez de toamnă ruginie, această englezoaică-romanizată cutreieră acele sate transilvane care mai adăpostesc cele mai vechi şi statornice tradiţii în creşterea oilor, prin practicarea păşunatului turmelor călătoare prin țară. Documentarul său ilustrat urmând a se constituii în principalul subiect al celei de-a patra cărţi a lui Caroline Juler, scriere dedicată României și românilor ei dragi.
Castelul ţărănesc din pământ, paie, apă şi… multă imaginaţie
De o bună bucată de vreme, soţii bucureşteni Gabriela şi Răzvan Vasile au părăsit definitiv aglomerata, zgomotoasa, poluata şi „certăreaţa” capitală a ţării, Bucureștiul, stabilindu-se într-o „văgăună” alpină din vecinătatea satului sibian Porumbacu de Sus. Aici au cumpărat un întins „petic” de pământ, într-atâta de pitoresc și de încântător, încât ai impresia că Vârful Negoiu coboară peste întreaga măreție a Munților Făgăraș. Iar pentru a se simţi cu adevărat în mijlocul naturii, au zidit, cu multă imaginație, un „Castel ţărănesc din lut”, situat într-o poieniță mângâiată de cursul întortocheat al apei râului de munte, ca cel de-al 30-lea mic afluet al Oltului de la izvoare și până în legendara trecătoarea Turnul Roșu. La construcția amintitului Castel, cimentul și fierul beton au fost înlocuite cu bolovanii râurilor și cu arborii uscați în picioare ai pădurilor; cărămizile arse, cu pământul lutos și gălbui al dealurilor învecinate, în amestesc cu paiele şi pleava grânelor; iar ţiglele roșiatice ale acoperişurilor, cu lespezile şindrilelor de brad şi cu snopii stufărișilor luncii Oltului. Încălzirea gratuită a interioarelor şi a apei menajere se obține prin intermediul panourilor voltaice şi a celor solare. Cât privește arhitectura constructivă a zidurilor exterioare ale „Castelului țărănesc din lut”, de la Porumbacu de Sus, aceasta reproduce, în trepte, conturul stâncos al înălțimilor nordului Munţilor Făgăraş.
Declinări gramaticale
– Se spune cum că popoarele lumii au mai multe forme de „prezent”, atât faptic, cât şi gramatical. La unele există prezentul continuu; la altele prezentul imediat, sau prezentul trecut. Noi, românii, n-avem de nici unele. Ba mai mult, înavuţiţii peste noapte şi fără temei legal iubesc atât de mult PREZENTUL IMEDIAT, încât ar dori să-l mai trăiască măcar încă o dată şi după moarte! Şi, astfel, se dovedeşte că românul harnic, priceput şi cinstit nu se poate bucura până la capăt de nici un bine. El ştiind că numai răul durează, binele neavând viaţă lungă. Lungă e doar amăgirea şi dezamăgirea! De unde și următoarea întrebare întrebătoare: oare când se va termina hoţia şi va începe hărnicia la români? Răspunsul: atunci când greierul (adică românul) va munci şi trăi precum harnica furnică. Sau mai exact: atunci când greierul îi va da furnicii de mâncare.
– Aproape tot ce-i „românesc” poartă eterna denumire de „tradiţional”. Astfel că serbările câmpeneşti, costumele populare, bucatele gătite, obiceiurile de la sate, cântecele şi jocurile populare, toate la un loc au devenit „tradiţionale”. Se uită, însă, că tot tradiţională a fost şi a rămas la români prostia, lenea și ipocrizia. Toleranţa exagerată, slugarnică şi prostească faţă de străinii de ţară, de limbă şi de neam. Precum şi faţă de nepăsarea şi slugărnicia mai marilor diriguitori ai ţării, oraşelor şi satelor.
Din învățăturile lui Neagoe Basarab
Domn al Țării Românești între anii 1512-1521, date fiului său Teodose: „Iar ostaşilor tăi să le dai se bea îndestul, cât au nevoie, şi tu să bei, dar cu măsură, încât mintea ta să biruiască vinul, iar nu vinul să biruiască mintea ta. Şi la beţie să nu faci daruri, oricât ţi-ar fi sluga de dragă. Şi dacă ai o mânie împotriva cuiva, încât de la trezie, să nu dai la iveală mânia ta la beţie împotriva slugilor tale şi s-o înjoseşti”. Se pare că fiul său n-a prea înţeles „poruncile” şi „învăţăturile” tatălui, de vreme ce a domnit o lună în anul 1521 şi apoi nici un an, în intervalul: noiembrie 1521-vara lui 1522.
Ioan Vulcan-Agnițeanul
