Au trecut 604 de ani de la moartea lui Mircea cel Bătrân (În două rânduri domn al Ţării Româneşti, cu un total de 30 de ani)
Cel despre care, într-un hrisov al acelor îndrepărtate vremi şi vremuri, se autointitula cu mândrie patriotică „Io Mircea, mare voievod şi domn peste toată ţara Ungaro-Valahiei şi părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti ale Amnaşului şi Făgăraşului, herţeg şi domn al Banatului, Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunava, încă până la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstolului”.
Mai devreme ca Imperiul Otoman să cucerească Serbia (1389), iar patru ani mai târziu şi centrul Bulgariei, transformându-le în paşalâcuri turceşti, Mircea cel Bătrân formează „oastea cea mare” şi încheie tratate militare nu numai cu regii Ungariei şi Poloniei, dar şi cu domnitorul Moldovei, Petru Movilă şi cu urmaşul acestuia, Alexandru cel Bun. Numai că atunci când, în toamna anului 1394, mult-temutul sultan Baiazid (zis Fulgerul) îşi trece puhoiul de armate peste Dunăre se va trezi tot singur în faţa vrăşmaşului. Noroc că are atâta curaj şi înţelepciune încât să aleagă, ca loc al înfruntării finale, ţinutul strâmt şi mlăştinos de la Rovine, undeva pe apa Ialomiței, precum bine glăsuiește Letopisețul Cantacuzinilor. Urmarea acelei încleştări se cunoaşte, nu numai din hrisoavele vremii ci şi din măiastra descriere pe care o face poetul Mihai Eminescu în a sa Scrisoare a III-a, în care domnitorul muntean îi spune trufaşului sultan: „Eu? Îmi apără sărăcia şi nevoile şi neamul…/Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,/Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este;/Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;/N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid/Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”. Odată cu încheierea imaginarului dialog versificat, începe lupta: „Şi abia plecă bătrânul…Ce mai freamăt, ce mai zbucium!/Codrul clocotit de zgomot şi de arme şi de bucium,/Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,/Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;/Călăreţi umplu câmpul şi roiesc după un semn/Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,/Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,/Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,/Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,/Vijelind ca vijelia şi ca plesnitul de ploaie…/Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie./În genunchi cădeau pedeştri, acolo caii se răstoarnă,/Cad săgeţile în valuri, care şuieră şi toarnă/Şi, lovind în faţă-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,/Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…/Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată./Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână./Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română”.
Şi la fel ca şi în zilele noastre cârcotașii români şi neromânii aveau să transforme gloriile de fală ale trecutului neamului românesc în batjocură şi ciufuleală, astfel că Eminescu se întreabă retoric: „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,/Să-i împarţi în două cete: în zmintiţi şi în mişei,/Şi în două temniţi large, cu de-a sila să-i aduni,/Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”.
Eu mai am a vă spune că de treceţi, cumva, pe mereu aglomerata şi prea strâmta cale de asfalt a văii mijlocii a Oltului, mult mai în jos de fortificaţia grănicerească transilvană şi munteană denumită „La Turnul Spart”, luaţi-vă măcar atâta răgaz încât să vă puteţi ruga în faţa Iconostasului Bisericii Mănăstirii de la Cozia-Călimăneşti. Îngenuncheaţi acolo unde marele voievod îşi doarme somnul de veci, încă din îndepărtata iarnă a anului 1418. Şi rotiţi-vă privirea pentru a vedea cât de smerită şi de frumoasă este măreaţa sa ctitorie monahală. Nici de-ai crede că de la zidirea ei au trecut, peste noi şi peste toate, mai bine de şase secole de istorie, de bucurii şi împliniri, de necazuri şi dureri dureroase. Stau şi mă întreb întrebător: oare ce s-a întâmplat cu noi şi cu ţara noastră de am ajuns acolo unde n-ar fi trebuit să ajungem niciodată!. La tot mai nesigurele răscruci de drumuri rele şi grele!
In memoriam, Dimitrie Cunţan (n.1837, Dobârca-d. 27 ian. 1910, Sălişte)
Mai zilele trecute, respectiv joi, 27 ianuarie, s-au împlinit 112 ani decând s-a stins din viaţă cel care a fost nu numai un cucernic şi foarte ascultat preot ortodox, dar şi un talentat profesor-şcolar şi universitar, muzicolog şi compozitor prolific, publicist şi autor al studiilor de largă folosinţă pastorală: „Cântările bisericeşti după melodiile celor opt glasuri ale Sfintei Biserici Ortodoxe”, „Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru cor în două voci”, „Cântările funerare” şi „Cântările religioase la cununii, hirotonii şi sfiinţirea bisericilor”. De asemenea, un reprezentant de seamă al epocii înţeleptului Mitropolit al Ardealului, Andrei Şaguna, iar vreme de 46 de ani profesor de muzică la Institutul Teologic-Pedagogic „Andreian” din Sibiu. Tot el, împreună cu fiica sa, poeta Maria Cunţan (1862-1935), sunt autorii liniei melodice şi a versurilor mult îndrăgitei romanţe „Pe sub fereastră curge-un râu”. Este povestioara inspirată de acel firicel de apă care călăuzește ulița mare a satului sibian Dobârca, așezarea natală a Cunțanilor.
Draga amintire a unui tare drag Om-actor (n.31 ian.1937-m.21 aug. 2016 Buc.)
Cel care şi-a trăit viaţa cu har şi dar, pe această tot mai neîncăpătoare şi zgomotoasă scenă a Lumii! Astfel că nu numai puţinătatea rostirilor sale meşteşugite mi-au rămas în amintire, dar şi firescul chipului său şi gesturilor sale. Pentru că era de o covârşitoare simplitate, întregită de un talent actoricesc inimitabil! Calităţi regăsite numai şi numai în felul de a fi al omului de mare omenie. Ca urmare, doar privindu-l, cu greu întrezăreai în el a c t o r u l. Ci, mai degrabă, omul adevărat. Cinstit, sincer, modest, trist şi îngândurat! Aşa cum avea să se şi stingă din viaţă, la vărsta împlinită de 79 de ani, pe acea vreme fiind cu doar doi ani mai puţin bătrân decât mine! Şi o succintă destăinuire, mai personală: Era într-o zi dintr-o blândă şi întârziată toamnă, a nu mai ştiu cărui an. Ne întâlnisem, întâmplător, în „Casa Goga” din Răşinarii Mărginimii Sibiului, invitat fiind de ocrotitorii-custozi ai acelui blând şi cuminte loc, plin de poezie şi încărcat cu dragi şi vechi amintiri. Adică: de regretata și mereu frumoasa actriţă Ilinca Tomoroveanu (nepoata, dinspre mamă, a poetului răşinărean Octavian Goga), ca şi de soţul acesteia, talentatul actor Traian Stănescu, împreună cu Mihăiță, băieţelul lor. Numai că se nimerise să se afle în acel loc şi bunul lor prieten şi coleg de scenă, sfiosul şi tăcutul actor Marin Moraru. Copleşit de emoţie, încercam un interviu radiofonic cu cei doi, iar el, stingherul şi modestul lor musafir bucureştean, „frunzărea” doar cu privirea vechi poze-document, iar cu inima, sfintele icoane de pe pereți. De teamă ca nu cumva să ne tulbure gândurile şi vorbele, îndrăgitul actor păşea încet încet, în vârful picioarelor, furişându-se în grădina casei, cu gândul nemărturisit de a evita un posibil interviu radiofonic.
Era evident că acest Om, tare drag inimii mele, avea un fel al lui și mult mai aparte de a fi! Fie-i ţărâna uşoară și veșnică amintirea lui! Iar chipul blând şi melancolic, cu ochii miraţi şi întrebători, ca şi mimica şi glasul său, stavilă în calea nemiloasei uitări omenești; păstrate şi ocrotite în filmotecile cinematecilor şi televiziunilor, precum și în fonotecile radiourilor!
In memoriam: Tatăl meu și Mama mea!
Cei care erau regretații Oameni faini la suflet și la chip. Și care m-au învățat să nu trag frână vorbelor adevărate ale gurii mele! Ca urmare, mirarea mea cea mai mare avea să fie și mai mirată ca niciodată taman atunci când mi-au răspuns la întrebarea: „Dragii mei părinți, spuneți-mi care vă este poruncitoarea voastră poruncă pe care o am de îndeplinit în viață?! Iar ei mi-au zis să caut răspunsul cel mai nimerit nu în neputincioasele lor cuvinte, ci în înțelepciunile Bibliei Sfinte. Cea care este mult mai mult decât o simplă carte. Sau ca orice altă tipăritură din această lume. Și astfel, de mic școlar am deprins să silabisesc nume românești, dăltuite pe piatra Crucilor de morminte ale Eroilor Patriei mele. Dar și pe lemnul Troițelor înălțate la margini de drumuri și cărări de sate și cătune. Așa aveam să aflu că cele mai repetate prenume de Eroi Români, căzuți pe câmpurile de luptă ale tuturor războaielor și bătăliilor, sunt cele de Ion și Ilie; de Constantin și Gheorghe; de Nicolae și Viorel; de Ilarie și Lisandru; de Grigore, Vasile și Mihai; de Dumitru și Florin; de Șerban și Ovidiu; de Axente și Marin; de Radu și Valer; de Cristian și Stelică. Și cum a mea viață ca neviața m-a învățat de toate, numai că o aud pe lelea Ană, ardeleanca mea mătușă bătrână, că-mi spune „Măi dragă Neluțule drag, așa s-o făcut lumea de rea, de mă mir că dimineața se mai face de zâuă!”. Și astfel aveam să constat că grăise un mult prea mare și trist adevăr. Bunăoară, că ulițele cătunului satului meu, părăsit și uitat de lume, au ajuns să fie precum o noapte lungă și întunecoasă de iarnă, pe cer fără pic de lună și de stele. Din care cauză, imaginar, m-am refugiat într-o colibă ciobănească din munții Făgăraș. Iar acolo, sus de tot, când am ajuns după sărbătoarea prenumelui meu, am găsit mult și viscolit vânt! Multă ploaie, lapoviță, ninsoare și furtuni! Tunete asurzitoare, trăznete și fulgere luminoase. Dar și multă liniște liniștită în sufletul meu! Iar dacă gândurile mele prindeau a-i cauta pe cei care au fost și acuma nu mai sunt, era și pentru că mi-am adus aminte de părinții, de bunicii, de frații și de surorile mele, de dascălii și de prietenii mei! Acum, când abia am trecut de cumpăna dintre ani, vă mărturisesc că mi-a fost îndeajuns ca unul singur dintre părinții mei să mă învețe cum să-mi trăiesc viața, spunându-mi: „Dragul meu Om drag, ține minte și ia aminte că nedreptatea este mai nemiloasă decât moartea. Că numai atâta trăiești cât muncești și îi stimezi pe semenii tăi! Că musai trebuie să fii bun și iertător, darnic și ascultător! Să iubești viața nu pentru că îți este frică de moarte. Și nu uita că nebunii lumii sunt răi din fire, iar citavii la minte și la trup sunt răi din născare, nicidecum din întâmplare! Cât vei putea, ferește-te din calea prieteniei și simpatiei lor fățanice!”. Recunosc că intenționat n-am datat calendaristic aceste gânduri scrise, pentru ca măcar ele să rămână mereu valabile în timp!
***
Într-un fapt de seară, undeva, cândva, în fața altarului unei multiseculare biserici din lemn, dintr-un sat ardealean, am privit chipurile și straiele faine ale unor țărani bătrâni și bucuroși de fericiți. Le veniseră acasă din străinătate, de sărbătorile Crăciunului și Bobotezei, feciorii, fetele, nurorile, ginerii, nepoții și nepoatele. Și n-au venit cu mâna goală din moment ce le-au adus medicamente scumpe de vindecat boli și de domolit dureri de oase și de cap. La plecare părinții și bunicii i-au întrebat dacă n-au cumva prin mașinile lor luxoase și niscaiva bumbi și prafuri de leacuri pentru alungarea tristeții și singurătății bătrâneții?! Cei întrebați le-au răspuns că până în Primăvară, de Florii și de Paști, leacuri la inimă nu-s decât telefoanele celulare. Și duși au fost, pe aici în sus, până în Spania, Italia, Franța, Austria și Germania!
Doi fraţi buni, însă cu firi şi destine total diferite
Spre exemplificare vă prezint scurta lor povestioară
Filozoful Emil Cioran (1911-1995) ajunge, într-un târziu, celebru în Franţa lui de adopţie, unde face tot efortul-declarativ și faptic să uite că este român, cu toate că ducea un trai extrem de modest la Paris. În schimb, fratele său, Aurel Cioran (1914-1997), rămâne în Sibiul și în Rășinariul lungilor și plăcutelor sale promenade. Cu toate că avea să facă ani mulți și grei de puşcărie în închisorile comuniste, iar după eliberare este persecutat în fel şi chip. Între altele, nerecunoscându-i-se studiile universitare de jurist şi lucrând pe unde a putut ca muncitor necalificat. Ajunge, în câteva rânduri, la fratele său de la Paris, încercând în zadar să-l convingă să se întoarcă în ţară. Ar fi putut să rămână el acolo, dar n-a făcut-o. Ba mai mult, divorţează de prima lui soţie şi se recăsătoreşte, în anul 1980, cu Eleonora Stavrescu, naşii de cununie civilă și religioasă fiindu-le filozoful Constantin Noica (1909-1987) și prietena lor comună, profesoara Viorica Manta. Preot în fața altarului bisericii va fi părintele Radu Constantinescu, fiul prozatorului-epigramist Paul Constant (1895-1981). Din mărturiile scrise ale unora dintre puținii lor invitați rezultă că petrecera de cununie a fost plăcută și destinsă, iar mâncărurileși băuturile îndestulătoare, plăcute, gustoase și puțin costisitoare. Chelnerii de la mesele restaurantului erau tinerei, iar chelnărițele frumușele. În timp ce securiștii se dovedise a fi doar niște discreți obervatori și ascultători. Cu toate că avuseseră destul de lucru din moment ce trei dintre nuntași au fost deținuți politici: Constantin Noica, Aurel Cioran și Octavian Nicolae. Acesta din urmă fiind nu numai meteorologul șef al Păltinișului, ci și cel de-al doilea prieten intim și ocrotitor al filozofului, iar pentru casa și grădina familiei mele un frecvent și plăcut musafir.
De-i adevărat…
Atunci, aşa cum evoluează omenirea, de o bună bucată de vreme, nu-i exclus ca urmaşii urmaşilor noştri să se scufunde până în adâncul epocii primitive. Pentru că ce este altceva actuala globalizare și frica de un năucitor război dacă nu păcătosul „anotimp” în care bietul om reprezintă doar un număr oarecare, precum puşcăriaşul în strânsoarea celulei închisorii sale, furnica în aglomeraţia neînchipuit de mare a muşuroiului său şi albina în cea roiului şi a fagurelui din stup!? Iar această perspectivă sumbră este anticipată nu numai de „capriciul” actual al tot mai multor tineri de a purta haine cât mai zdrenţuroase cu putinţă şi de a-şi tatua corpul neînchipuit de dizgraţios şi înspăimântător de urât, ci şi de proliferarea homosexualităţii, a poligamiei, a violenţei nebănuite a străzilor şi a migraţiei etniilor şi popoarelor înfometate spre ţările bogate ale lumii.
Ioan VULCAN-AGNITEANUL
