Dragă Geo Bogza, să ştii că îţi recitesc măiastra-ţi „Cartea Oltului”… (n. 6 feb. 1908 – d. 14 sept. 1993)
Cu toate că au trecut aproape trei sferturi de veac de când am citit-o întâia dată! Şi, apoi, să mai ştii că ştiu, stimate maestre, că în acele îndepărtate timpuri dumnevoastră eraţi un tânăr şi ferice june. Altfel nu-mi explic cum de aţi putut ajunge, „călare” pe bicicletă, tocmai de pe valea Prahovei până în vatra îndepărtatului Voşlobeni, din vecinătatea Gheorghenilor, Lacului Roșu și Cheilor Bicazului.
Ioan Vulcan
Voșlobeniul fiind singurul sat rămas pur românesc, cu toate că dăinuieşte „într-o întinsă depresiune secuiască şi armenească, maghiarizată cu forța”! Şi tot din al dumneavoastră scris am înţeles că atunci când aţi urcat gâfâind abruptul păşunilor alpine ale Hăşmaşului Mare, împreună cu un grup de feciori ai acelui mândru sat de munte, ar fi fost într-o zi ploioasă al unui început de toamnă cu nopți răcoroase și cețoase ca și acuma, în vremea COVID-19. Şi că norii negri şi grei de atunci, ca şi fulgerele şi trăsnetele, s-ar fi abătut năprasnic peste acel pinten de munte, în vreme ce stânca „Piatra singuratecă” de abia se mai zărea în perdeaua de apă a ploii care o învăluia. Apoi mai ştiu că domnia ta ştiai multe întâmplări petrecute pe acel imens pinten de munte, în care îşi au obârşia izvoarele a trei falnice râuri ale ţării. Un munte cu stânci albicioase precum culoarea bulgărului de var. Golaşe ca pasărea despuiată de pene. Şi stinghere precum omul ruşinos de timid. Deasemenea, că în acea colibă a păstorilor de vite aţi auzit, întâia oară, din gura bătrânului ciurdar „Zaharie al Colcerilor”, legenda celor trei fraţi, bucuroşi şi mândri că şi-au oferit melodiosul lor nume unor atât de măreţe râuri. Numai că, aşa cum se întâmplă adeseori la români, s-au certat și nu s-au mai împăcat frate cu frate, din te miri ce pricini. Ca după un timp fiecare s-o apuce spre o altă parte de ţară: Mureşul, către apus de soare, Bicazul, către răsărit de soare, iar Oltul, către nordul Dunării. Acesta, din urmă, nevisând nicicând că vremea şi vremurile vor face ca România să fie mult mai mică, iar el (și nu Mureşul) să devină cel mai lung râu interior al ţării sale!
După o aşa de puţin meşteşugită descriere, permiteţi-mi să vă cer învoiala a mă abate, puţin, din calea lungului dumneavoastră drum. Și o fac din dorinţa mărturisită de a vă face părtaș la a mea admirație de alte câteva încântătoare locuri. Sunt acele fragmente din imensa ilustrată care compun şi recompun „România pitorească”. Bunăoară, ce aţi zice de o scurtă drumeţie în înalta şi făloasa Mărginime a Sibiului ?! Cu ai săi munţi Cindrel şi Cibin. Presăraţi cu vechi şi mândre sate şi cătune. Iar alăturat lor, fascinanta imagine a turlelor clopotniţelor de aramă, scânteind în zare. Sunt cele ale bătrânelor biserici ale neamului românesc. Apoi, ce ar fi,ca pentru început, să luăm la pas cele două ulițe mari, strâmte şi întortocheate ale Răşinarilor! Sat în care îşi doarme somnul de veci „vlădica românilor ardeleni”, cum atât de frumos și de cuminte îl numeau ţăranii locurilor pe Andrei Șaguna (1809-1873), întâiul adevărat Mitropolit al Ardealului. Şi să ştiţi, maestre, că acest sat de munte încă mai păstrează plăcutele amintiri, din anii copilăriei şi fecioriei poetului Octavian Goga (1881-1938) şi filozofului Emil Cioran (1911-1995). Cu siguranţă că vă mai amintiţi de aceşti doi distinşi cărturari transilvăneni! Nu de alta, dar aţi gândit şi creat înţelepte slove scrise cam în aceleaşi perioade ale vieţilor voastre!
Plecând din Răşinari, o facem la stânga şi trecem peste podul apei Văii Ștezii după care curând ne înscriem pe drumul de hotar al sfintelor Cruci şi Troiţe ale „poplăcenilor americani”. De aici admirăm, în depărtare, panorama sclipitoare a ţiglelor roşiatice ale caselor și gospodarilor satelor Orlat şi Gura Râului. Primul, fiind vestit pentru grănicerii vremurilor medievale şi imperial-habsburgice, iar al doilea pentru popasurile unor condeieri, precum Eminescu (1850-1889), Coşbuc (1866-1918) şi Slavici (1848-1925). Ceva mai încolo, pe drumuri de costişe, stă cocoțat în josul unui pinten de munte Sibielul istoricului-academician Andrei Oţetea (1894-1977). Aşezare devenită, între timp, primul centru turistic ţărănesc al României, distins cu trofeul internaţional „Mărul de Aur”. Dar şi gazda unui vestit Muzeu Naţional al Sfintelor Icoane, pictate pe sticlă şi pe lemn, precum şi de carte veche românească. Privim, apoi, chipurile dăluite în piatră, marmură şi bronz care decorează „Aleea academicienilor sălişteni şi mărgineni”, după care ne cocoţăm pe stânca ruinelor castrului roman din preajma satelor Tilişca şi Rod. Aşezări care ne amintesc de cea mai îndepărtată transuhumanţă a oierilor ardeleni. Adică de acei ciobani care îşi aveau stânele pe păşunile Crimeei şi ale Munţilor Caucaz. Ajunşi în Poiana Sibiului şi în Jina nu ne vom sătura să admirăm şi să ne minunăm de cât de multe case luxoase au cei mai înstăriţi stăpâni de oi din întreaga ţară românească! „Numai că degeaba sunt ele atât de falnice, de moderne şi de încăpătoare dacă nu sunt şi locuite zi de zi…”! Astfel glăsuia un bătrânel. Cel care îmi şoptise cum că stăpânii acelor „vile-cazemate” vin să stea în ele doar la nunţile şi botezurile din familile rudelor lor apropiate. Sau la marile sărbători creştine: Crăciunul şi Boboteaza, Paştile şi Rusalile, Înălţarea şi Adormirea Maicii Domnului. Iar în plină vară, cu ocazia reuniunilor oierilor mărgineni şi a festivalurilor folclorice şi pastorale „Bujorul de Munte” şi „Să ne îmbrăcăm româneşte”, de la Gura Râului. Sau cele denumite „Udatul Ionilor” de la Tălmăcel, „Sus pe Muntele din Jina”, „Târgul brânzei şi al ţuicii” din Curmătura Răşinarilor şi a Păltinişului. Însă şi în cea de-a patra zi a Crăciunului, la Sălişte, cu ocazia „Întâlnirii Junilor şi Juneselor Mărginimii Sibiului”. Numai că, luându-mă cu vorba, am crezut, la un moment dat, că „Drumul Regelui” se sfârşeşte în fundătura unei falnice păduri de brazi din preajma Jinei. N-a fost să fie aşa de vreme ce de acolo şoseaua prinde a urca şi coborî către Şugagul Văii Frumoase a Sebeşului, de unde urmează o întreagă încrengătură de drumuri şi poteci, care toate ne trimit pașii spre urcuşul abrupt şi în serpentine al „Transalpinei”. Una dintre cele mai spectaculoase zece şosele ale acestei lumi moderne, mult prea intolerantă, certăreaţă şi războinică! Parcurgându-i cureaua de asfalt, în gâfâitul greoi al motorului maşinii mele bătrâne ca și mine, curând aveam să mă dumiresc că, de fapt, principalul „Drum al Regelui” începe nu sus, în munţi, ci jos, în şesuri. În liniştita luncă a Oltului, situată în dreptul zidurilor în ruină ale cetăţii dacice şi a castrului roman-grăniceresc de pe hotarele satelor Boiţa şi Tălmăcel. Numai că cu ceva mai în sus de acel loc, Oltul mai are de trecut un alt greoi hop din viaţa lui. Este zbaterea înspumată dintre bolovanii şi stâncile bulboanelor adânci ale depresiunilor Turnu Roşu-Podu’ Olt. Spre ele curgând apele unor legendare râuri, când de munte, când de şes: Cibinul, Sădurelul, Sadul, Lotrul, Lotrioara şi Hârtibaciul. Odată îngemănate cu cele ale Oltului, povestitoarele lor ape prind a mângâia zidurile de fortăreaţă grănicerească medievală ale „Turnului spart”, iar înspre Vâlcea, lovesc meterezele de piatră ale bătrânelor biserici şi chilii din vadul monahal al Coziei. O falnică ctitorie creştinească, amintind de faptele și trăirile înţelepte ale vrednicului de laudă şi de cinstire domnitor muntean Mircea cel Bătrân (1355-1418). Este locul în care mult prea încărunţitul şi îngânduratul Olt îşi domoleşte o clipă curgerea la vale, odhnindu-şi apele pentru a asculta blânda şi dulcea tânguire a clopotelor de aramă. Peste care se aştern melodioasele cântări bisericeşti, rostite din strane de glasurile tremurânde ale bătrânilor călugări şi mirenilor-turişti. Apoi, într-un târziu de seară, atunci când întunericul nopţii era gata pregătit să biruie lumina zilei, se auziră ritmatele, plăcutele şi melodioasele bătăi de toacă ale „sfintelor lemne cântătoare ale cerului”. Era, atunci, depotrivă „Vremea Soarelui-Apune”, cât şi timpul când credincioşii în Cuvântul Domnului ascultau sfânta liturghie a vecernei. Grăbit precum eram, curând am redevenit acel călător îngândurat, mândru, vesel sau trist, prin „România pitorească” a mustăciosului scriitor Alexandru Vlahuţă (n.5 sept.1858-d.19 nov.1919). Şi, astfel, din nou mi-am readus aminte, cu respectul cuvenit, că dumneata, domnule Geo Bogza ne-ai lăsat, în măiastra-ţi „Cartea Oltului”, câteva file albe. Ele stând drept îndemn de a-ţi continua povestea povestitoarelor tale. Urmând a aşterne pe ele impresii desprinse din drumeţiile făcute pe întregul rotund al acestei frumoase, bogate şi sărăcite ţări. Neuitată şi Bine-cuvântată de bunul Dumnezeu!
Aşadar, Mărginimea Sibiului îşi are începuturile bornelor geografice în acel loc în care apele Oltului, scăpate de strânsoarea trecătorei Turnu Roşu, din apropierea Avrigului cărturarului Gheorghe Lazăr (n. 5 iunie 1779 – d. 17 sept. 1823) și a streaşinei împădurite a Munţilor Făgăraş, par a cerşi doar o fărâmă de odihnă și răgaz. Şi nu numai pentru a se odihni, ci şi pentru a întârzia, fie şi numai o clipă, nemiloasa trecere a timpului. Nebănuind, însă, că până la întâlnirea lor cu melodioasa unduire a „Valurilor Dunării Albastre”, precum titlul creație muzicale a timișoreanului Iosif Ivanovici (n. 28 ian. 1845 – d. 28 sept. 1902), mai au de străbătut încă o grea şi lungă cale. Şi nici că drumueţului îi vor trebui încă multe zile şi nopţi, spre a-i putea străbate malurile şi cotloanele apelor, ivite din izvoarele adâncite în calcarele masivului muntos al Hăşmaşul Mare, din vecinătatea satului Voșlobeni şi a fostului „Oraş al mineritului cuprifer Bălan”. Dar şi a spectaculoaselor Chei, dintre Staţiunea Turistică Lacu Roşu şi aşezarea nemţeană Bicazul Ardelean. Cum atât de frumos le descriai Domnia Ta. Şi să mai aflii și două adevăruri triste și adevărate, şi anume: că Oltul continuă să rămână tot cel mai lung râu interior al ţării, dar nici că are cum să uite că atunci, când la 1 Decembrie 1918 era înfăptuită România Mare, patriotica fală nu-i aparţinea lui, ci fratelui său mai mare: Mureşului. Râul care continuă să îşi deşerte apele în Pusta ungară a Tisei, departe de fruntariile istorice ale ţării-mamă, precum spunea poetul Mihai Eminescu: „De la Nistru pân’ la Tisa/Tot românul plânsu-mi-sa/Că nu mai poate străbate/De-atâta străinătate”!
Motto: „Dacă iubeşti pe cineva, atunci îl iubeşti aşa cum e, şi nu cum ai dori tu să fie” (L.N.Tolstoi)
Înțelepciuni desprinse din experiența de viață a contelui rus Lev Tolstoi (n. 9 sept. 1828 – d. 20 nov. 1910)
Miercuri, 9 septembrie, se împlineau 192 de când se năştea cel care avea să semneze măcar cinci dintre romanele capodopere ale literaturii universale: „Război şi pace”, „Anna Karenina”, „Cazacii”, „Sonata Kreutzer” și ”Învierea”. Ca urmare, îi propun cititorului să mă însoţească în demersul meu de a răsfoi, împreună, câteva dintre filele „Jurnalului intim” al romancierului rus Lev Nikolaievici Tolstoi.
- „Privindu-mi viaţa, examinând-o din punct de vedere al binelui şi al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama că toată lunga mea existenţă se poate împărţi în patru perioade; prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la 14 ani. Apoi, cei 20 de ani oribili, de grosolană depravre în slujba orgoliului, a vanităţii şi mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie şi până la renaşterea mea spirituală; lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viaţă familială cinstită şi regulată, fără a ceda nici unui intre viciile pe care opinia publică le condamnă. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru satisfacţiile personale. În sfârşit, a patra perioadă, este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din acesta n-aş vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în perioadele precedente”.
- „Sunt irascibil, plictisitor, intolerant şi timid ca un copil. Sunt bădăran. Ceea ce ştiu, am învăţat singur, rău, câte puţin, fără nici o ordine, şi e foarte puţin. Sunt nestăpânit, nehotărât, nestatornic, stupid de vanitos şi de explosiv, ca toţi oamenii slabi. Nu sunt curajos. Sunt cinstit, în sensul că iubesc binele, sunt nemulţumit de mine când mă îndepărtez de bine şi bucuros când mă reîntorc. Şi totuşi, există un lucru pe care-l iubesc mai mult decât binele: gloria. Sunt atât de ambiţios, încât dacă ar trebui să aleg între glorie şi virtute, mă tem că aş alege-o pe prima. Hotărât, sunt lipsit de modestie. Acesta este motivul pentru că apar timid văzut din afară, dar în sinea mea sunt orgolios!.” În august 1868 , se căsăoreşte cu fiica unui medic din Moscova, Sofia Andreeva Berg. El avea 34 de ani iar ea doar 18. O soţie ideală pentru Tolstoi. Ea îi administrează moşia de la Poliana, cu cei peste 300 de „mojici” ai săi (ţărani iobagi), îi recopiază manuscrisele (de pildă, „Război şi pace” de 7 ori) şi îi dăruieşte 12 copii. El rescrie întreaga epopee literară „Război şi pace” şi o tipăreşte, după care curând încheie romanul „Anna Karenina”. Numai că cei 15 ani de căsnicie fericită aveau să fie brusc întrerupţi de certurile repetate, între cei doi soţi, episod trist despre care va scrie în al său „Jurnal”:
- „Iubeam, eram iubit, aveam copii frumoşi, aveam glorie, sănătate, vigoare fizică şi morală. Eram în stare să cosesc ca un ţăran, să lucrez zece ore pe zi continuu, neobosit. Dar deodată viaţa mea s-a oprit. Nu mai aveam dorinţe, nu mai aveam ce să-mi mai doresc. Adevărul este că viaţa era absurdă. Ajunsesem pe marginea prăpastiei şi vedeam că în faţa mea nu era altceva decât moartea. Eu, omul viguros şi fericit, simţeam că nu mai puteam trăi!” După apariţia controversatului roman „Învierea”, Biserica Ortodoxă Rusă îl excomunică. Ca urmare, îl va mai ţine în viaţă doar prietenia cu Gorki şi Cehov. Undeva, spre sfârşitul vieţii sale, va scrie în acelaşi „Jurnal”:
- „Sufăr din ce în ce mai mult, aproape fiziceşte, din cauza inegalităţii, a bogăţiei, a prisosului de care ne bucurăm în mijlocul mizeriei şi nu sunt în stare să atenuez această inegalitate. Iată unde se ascunde tristul vieţii mele!”
Notă: Ofiţer-tunar fiind, în anul 1854 Tolstoi este transferat în armată rusă a Dunării de Jos, locuind o vreme în Bucureşti, iar într-o scrisoare trimisă uneia dintre mătuşile sale face următoarea remarcă: „Sunt năucit. Un oraş mare şi frumos, cu obligaţia de a te prezenta multora; poţi să asculţi opere italiene şi să vizionezi teatrul vorbit în limba franceză.” Revenit în patrie, participă la războiul din Crimeea, impresiile sale regăsindu-se, mai târziu, atât în romanul „Război şi pace”, cât şi în ciclul de trei povestiri din Sevastopol, scrise între anii 1854-1855. Într-o însemnare, purtând data de 19 martie 1865, găsim următoarea mărturisire: „Mă pasionează istoria lui Napoleon şi Alexandru (n.a. Macedon; Alexandru cel Mare). Ideea de a scrie un roman psihologic – romanul lui Napoleon şi Alexandru. Conştiinţa de a face un lucru mare m-a cuprins acum ca un nor de bucurie. Toată mârşăvia, toată vorbăria, toată nebunia, toate contradicţiile dintre suferinţele oamenilor care i-au înconjurat şi din ei înşişi.” Biruit de o mai veche suferinţă de plămâni, moare în dimineaţa zilei de 7 noiembrie (în stilul vechi al calendarului, în cel actual fiind data de 20 noiembrie) şi este înmormântat, potrivit dorinţei sale, în cel mai simplu mod cu putinţă. Concluzionând la finalul vieţii sale putem spune că dacă Dostoievski a avut parte de o înmormântare aristocratică, aristocratul conte Tolstoi a avut parte de una simplă. Primul a fost iertat de Biserică pentru păcatele lui, al doilea nu a iertat niciodată Biserica pentru păcatele ei.
Notă: Alte câteva dintre înţelepciunile sale: „Oamenii supravieţuiesc nu prin grija de ei înşişi, ci prin iubirea celorlalţi faţă de ei”; „Un om e o forţă. Nimic nu uneşte oamenii mai bine ca râsul”; „Nu frumuseţea ne face să iubim, ci iubirea ne face să vedem frumuseţea”; „Toţi se gândesc cum să schimbe lumea, dar nici unul nu se gândeşte cum să se schimbe pe el înşuşi”; „Nu există măreţie fără simplitate”; „Copiii vin direct de la Dumnezeu”; „Dumnezeu schimbă totul, dar nu se schimbă pe sine”; „O idee minunată, Dumnezeu e lumina soarelui, iar omul e un obiect care absorbe razele luminii”; „Cel mai fericit om este acela care face fericiţi un număr cât mai mare de oameni”; „Dacă vrei să fii fericit, fii!”; „Toate femeile fericite seamănă unele cu altele. Fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”; „Bunătatea înfrumuseţează viaţa, împăcând toate neînţelegerile, ea limpezeşte ceea ce este încurcat, uşurează ceea ce e greu, înveseleşte ceea ce e trist”; „În copilărie doreşti totul, în tinereţe şi la maturitate… ceva, la bătrâneţe…nimic”; „Idealul este o stea călăuzitoare”; „Mama, ideal de femeie, fermecător şi venerat”; „Nu fă rău şi acesta va înceta să existe”; „Dacă adevărul nu ne arată ce trebuie să facem, atunci întotdeauna ne va arăta ce nu trebuie să facem”; „Înţelepciunea înseamnă să ştii unde să te opreşti, să ştii ce e permis şi ce e interzis”.
Ioan Vulcan-Agnițeanul
