A fost să fie Sfânta Sărbătoare Creştină a Naşterii Maicii Domnului (marți, 8 septembrie 2020)
Cunoscută în popor ca „Sântămăria ai Mică”, această mare sărbătoare religioasă, atât de dragă românilor creştini ortodocşi şi greco-catolici, are și reverberații în vechile tradiţii ale vieţii satului românesc, cât şi în rânduiala strămoşească a treburilor zilnice ale omului de la ţară. Aşadar, pe rând, să încercăm să le desluşim înţelesurile.
Se spune că în această zi de sărbătoare (8 septembrie), după revenirea credincioşilor pe la casele lor de la sfânta biserică, este un mare păcat ca bărbaţii să deretice prin ogradă, sau să petreacă la cârciumă şi să se sfădească între ei, sau cu soţiile, cu copiii sau cu nepoţii lor; femeile să spele rufe, să lucreze la războiul de ţesut, să coase cu acul sau să şadă la bârfe. În schimb, în această zi apare prilejul cel mai nimerit pentru ca oamenii satelor să drumeţească pe hotare, ducându-se chiar şi numai până în viile şi în livezile proprii de unde să se întoarcă acasă cu cei dintâi ciorchini de struguri copţi, precum şi cu coşuleţe pline cu merele şi prunele dulci şi aromate ale blândului soare tomnatic. De asemenea, se consideră că tot atunci ruga tuturor bărbaţilor şi soţiilor acestora dornici de a avea măcar un copil al lor, este cea mai ascultată de Bunul Dumnezeu. Şi încă ceva: după această mare şi sfântă sărbătoare creştină, făcând trecerea religioasă de la vară spre toamnă, ţăranul-bun gospodar trebuie să pună degrabă sub brazdele plugurilor seminţele viitoarelor holde de grâne şi semănături de lucernă, rapiţă şi trifoi; să grăbească pregătirea adăposturilor pentru iernatul animalelor şi să aducă din păduri ultimele care încărcate cu lemne de foc; ciobanii să stabilească data coborâtului în şesuri a oilor din munte şi să sloboadă berbecii în turme. Nu de alta, dar din văzduh, cam de multă vreme, au prins a se auzi, până pe pământ, ţipetele, când stridente când triste, ale „Păsărilor călătoare ale Cerului”. Pornite în lungul şi anevoiosul lor drum spre îndepărtatele ţări calde ale Africii. Gest instinctiv, pe care de la an la an, îl fac tot mai devreme, toamna! Bunăoară, încercând să desluşim doar înţelesul de neînţeles al ţipătului cocorilor, am ajuns la bănuiala cum că ei se străduiesc să ne avertizeze că zilele luminoase devin tot mai scurte, nopţile întunecoase tot mai lungi, iar întârziatele dimineţi tot mai reci, mai brumate şi ceţoase. Altfel spus, cocorii-zburători în lungile şi înaltele lor stoluri, nu fac altceva decât să ne sfătuiască să adăugăm la datele ştiinţificului şi sofisticatului buletin meteorologic şi pe cele băbeşti şi păsăreşti trecute în răbojul nescris al aşa zisului „Buletin Ornitologic”. Ca urmare, spre deosebire de datele captate din cosmos de iscoditoarea minte a omului cuminte şi cu multă minte, cele bătrâneşti şi păsăreşti ne oferă nu numai prognoza vremii ci şi cea a vremurilor. ca urmare, dacă nu ne-om cuminţi, va fi şi mai mare jale de ţară şi de noi! Precum în gluma aceea, care începe cu întrebarea: Care este diferenţa dintre pesimist şi optimist? Răspunsul fiind: pesimistul spune că mai rău ca acum nu poate fi, în vreme ce optimistul spune că poate fi şi mai rău!
„Trăiască Duhul lui Iancu; Trăiască moţul între moţi;
Câmpia Libertăţii spune; Că Avram Iancu suntem toţi”.
(poetul Adrian Păunescu 1943-2010)
Avram Iancu în mărturii sibiene scrise sau povestite
(n. 1824, Vidra – d. 10 sept. 1872, Ţebea)
Vă voi spune, mai întâi de toate, că românii trăitori în acest binecuvântat colţ de ţară continuă să-i păstreze, la loc de cinste, faptele de înalt patriotism, dar şi plăcutele amintiri ale urmelor paşilor săi purtaţi pe străzile vechiului burg imperial şi pe uliţele unor sate mărginene învecinate. Dovadă că frumosul său nume, deopotrivă biblic şi românesc, îl poartă atât o stradă medievală și o Aulă Universitară, cât și o prestigioasă unitate școlară și liceală. Iar dacă vom străbate aleile Muzeului ASTRA, din pădurea „Dumbrava Sibiului”, vom putea admira un întreg crâng de case şi gospodării din bârne şi grinzi de lemn, meşteşugit clădite peste „meterezele” din bolovani de râu şi lespezi de stâncă. Sunt acele ineditele exponate moţeşti, desprinse din zestrea cea mai de preţ a vetrei săteşti şi ţărăneşti a Vidrei de Sus, aşezarea natală a Iancului. În mijlocul acelui crâng al văii Arieşului, tronează o prea cuminte şi învechită căsuţă. Ea vesteşte vizitatorului că se află în faţa unei aşa-zise „şcoală primară secretă”. De ce o numesc astfel, dar şi de ce nu o fac şi ghizii-muzeografi sibieni? Bag-sama că nu ştiu cum că, cu multe secole în urmă, în mica ei tindă, preotul şi cantorul bisericii din acel sat moțesc de munte (ca singurii ştiutori de puţină carte), îi învăţau pe copii, ca şi pe părinţii lor analfabeţi, atât tainele slovei scrise româneşti, cât şi vorbitul corect în grai strămoşesc. Şi totul se făcea fără ştirea şi încuviinţarea reprezentanţilor orânduirii străine austriece, urmată de cea a şovinismului brutal şi păgubos unguresc, secuiesc şi săsesc. Deprinderi consfinţite în ascunzişurile a ceea ce numeau domniile lor a fi sintagma „Unio Trium Naţionum”. În astfel de condiţii vitrege au deprins a scrie şi citi, atât străbunicii, bunicii şi părinţii lui Avram Iancu, cât şi mulţi dintre urmaşii lor, între care şi viitorul „Crăişor al Munţilor”. Apoi, peste drum de bătrâna şi maiestoasa clădire a „Împăratului Romanilor”, înscrisul unei plăci comemorative, de pe frontispiciul unei vechi case de locuit, anunţă trecătorul că acolo Avram Iancu şi-a găsit loc de strădanii revoluţionare şi de puţină şi fugară odihnă, el fiind în câteva rânduri oaspetele incognito al Sibiului imperial, cu guvernator mult mai străin acestor locuri decât era înaintaşul său, cultul cărturar sas, baronul Brukenthal, din Nocrich-ul văii Hârtibaciului. „Avrămuţ al Iancului” a poposit la Sibiu, atât înainte, cât şi după prima Mare Adunare Naţională a Românilor Ardeleni de pe Câmpia Libertăţii a Blajului, din luna mai a anului 1848.
În duminica de 13 septembrie, acei români ardeleni adevăraţi (din păcate trişti şi dezamăgiţi de mersul treburilor ţării tot mai anapoda), din nou vor coborî şi urca drumurile văilor Arieşului şi Crişului Alb, pentru a ajunge, în sunetele clopotelor şi în cântările de toacă, în întinsa poiană înverzită a dealului de deasupra Ţebei. Acolo unde, lângă bătrâna biserică ortodoxă a satului, stă îngânduratul şi obositul „Gorun al lui Horea”. Şi pentru că auziseră că este tot mai supărat de soarta neamului său cel românesc, ei vor veni să-l ocrotească împotriva vânturilor şi furtunurilor vremii şi vremurilor. Sunt cei mai tineri reprezentanţi ai vechilor moţi din „Ţara de piatră a Daciei”. Şi ca și alte dăți se vor așeza, cu mândrele lor cocarde tricolore prinse în piept, lângă tăcutul şi înfloratul mormânt tomnatic al lui Iancu. Numai că de data aceasta vor cuvânta, recita și cânta în șoapotă, din spatele unor protectoare măști ale unui teribil beteșug. Ei vor spune nepăsătorilor și uitucilor nu numai că în urmă cu 148 de ani se stingea din viaţă Avram Iancu – Crăișorul Munților și că chinuitul şi obositul său trup se odihneşte în acel pământ lutos al Ţebei, dar și că în clipa morţii sale încă nu împlinise vârsta de 48 de ani!
Poate că cititorii scrisului meu gazetăresc mai țin minte că în repetate rânduri îmi exprimam încrederea că sibienii se vor învrednici, odată şi odată, să aleagă în fruntea obștei lor un om de mare ispravă care să „poruncească” ca o altă creaţie sculpturală din bronz aurit, să fie înălțată, dezvelită și sfințită, pe aleile cu castani și platani ale lungului și gloriosului șir al busturilor și statuilor „Pantheonului Cărturarilor Ardeleni”, din Parcul ASTRA. Iar cea gândită cu sufletul şi lucrată cu bătăturile palmelor sale de talentatul artist plastic sibian Radu Aftenie să rămână acolo unde a ajuns într-un târziu, la Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu.
Medicul-academician Ioan Moraru
(n. 8 sept. 1927 – d. 20 dec. 1989, satul Dârlos)
Este românul laureat al Premiului Nobel pentru Pace. De unde şi obligaţia noastră gazetărească de a încerca să-i aşezăm fotografia-portret în chenarul imensului tablou al celor mai de seamă oameni ai ţării. Cu atât mai mult cu cât el nu provenea dintr-o familie de intelectuali înstăriţi de la oraş, ci dintr-una de ţărani-plugari gospodari din Dârlosul transilvan. Ca urmare, mă gândesc că merită măcar acest minim efort imaginar. Cât despre satul său natal îmi place să spun (de parcă eu m-aş fi născut în el) că îşi are casele, şurile şi grajdurile frumos rânduite pe lungul urcuş şi coborâş al uliţelor şi hudiţelor. Cele care se prelungesc pe hotar, ducând atât în livezile tomnatice ale dealurilor pomicole şi viticole, cât şi în şesul gălbui al cucuruzelor coapte. Inutil să vă mai spun cât de încântător este întregul peisaj, pentru că peste el se suprapun sclipitoarele turnuri ţuguiate ale bastioanelor breslaşilor medievali şi ale bisericilor bătrânului şi mereu tânărului Mediaş, din vecinătate. Aşezarea care a izbuit să rămână ceea ce a fost ea dintotdeauna: o încântătoare citadelă urbană românească şi multietnică, ajungând la vârstă documentară de 750 de ani.
Revenind în vechea vatră a Dârlosului, vă propun să decupăm, cu închipuirea ochilor minţii şi cu puterea auzului, un fragment din ilustrata acestui sat, răsfirat pe malul drept al râului Târnava Mare.
M-am oprit în preajma scăldătoarei de joacă a copiilor din stat, încă de pe vremea când viitorul medic-academician Ioan Moraru era doar un ţânc. Aici ascultam acel susur al apelor care îmi părea a compune şi recompune discret crâmpeie dintr-un amplu concert simfonic, desprinse din partitura interpretativă a uneia dintre încântătoarele rapsodii române ale lui George Enescu. În realitate, însă, nu era altceva decât ecoul prelungit şi călător al acelor ape curgătoare. Cele care, odată ajunse în acest punct geografic, nu le mai rămâne altceva de făcut decât să mai străbată o ultimă porţiune din lungul lor drum întortocheat până la întâlnirea cu molcoma Târnavă Mică şi cu căruntul Mureş. Nu, însă, mai târziu de a fi scăldat cu apele lor amestecate glorioasa şi îndurerata „Câmpie a Libertăţii de la 1848”. Precum şi zidurile falnicei Cetăţi a Latinității şi Romanității a Blajului, cu amintirea vestitei „Şcoli Ardelene”. Cea a vechilor și înţelepţilor cărturari, precum un Gheorghe Şincai, un Petru Maior sau un Timotei Cipariu. Acei emblematici istorici, filologi şi teologi ai neamului românesc, urmaşi ai unor trecute vremi şi vremuri. Cei care, prin tot ceea ce propovăduiau cu vorba şi cu scrisul lor n-au făcut altceva decât să pregătească mult aşteptata Mare Unire, de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Pentru ca, ceva mai târziu, blăjenii să aducă ca simbol al preţuirii faptelor acelor cărturari, Grupul Statuar „Lupa Capitolina”. Acea Lupoaică Romană sculptată în bronz arămiu şi înălţată în zona centrală a Blajului, purtând la sânul ei doi copilaşi: pe fraţii gemeni Romulus şi Remus.
Toate aceste întâmplări neîntâmplătoare compun acele binecuvântate meleaguri transilvane din care, în urmă cu 93 de ani (respectiv în data de 8 septembrie 1927), avea să se ivească în lume fiul de ţărani-plugari din Dârlos, Ioan Moraru. Omul care va face, ca prin isprăvile muncii şi vieţii sale, atât numele său, cât şi cel al ţării sale, să se transforme în renume! Reamintindu-vă că este primul român laureat al Pemiului Nobel pentru Pace. Spre edificare, vă ofer un succint episod, mai puţin cunoscut: Oslo, capitala Norvegiei, în după-amiaza zilei de 11 decembrie a anului 1985. Reunit în sesiune festivă Senatul Juriului Internaţional conferă respectivul premiu mişcării „Medicii Lumii pentru Prevenirea Războiului Nuclear”. Mişcare iniţiată de trei somităţi ale medicinei mondiale din tot atâtea ţări: nord-americanul Bernard Lown, rusul-sovietic Mihail Kuzin şi românul Ioan Moraru. În numele celor trei savanţi, înalta distincţie este primită de reprezentatul şcolii medicinei româneşti. Şi, asfel, după savantul-medic George Emil Palade (1912-2008), încă un român devenea laureat al celui mai prestigios premiu internaţional.
Notă: Atâta vreme cât a trăit şi a muncit în deplină sănătate, Ioan Moraru şi-a iubit, ascultat şi stimat bunii săi părinţi-plugari, neuitând nici de rudele sale, nici de colegii de şcoală primară din sat şi nici de cei ai liceului din Mediaş şi ai Facultăţii de Medicină din Clujul, devenit Napoca. Dar nici de prietenii ţărani ai acelui sat în care mereu revenea cu mult drag. Dovadă că a ales să îşi doarmă somnul de veci în pământul cimitirului aşezării sale natale, rugând-o pe soţia sa, Norica, să vină şi ea lângă el, atunci când Bunul Dumnezeu va crede de cuvinţă. Așa cum s-a și întâmplat. Cât priveşte destinul în viaţă al singurului lor copil, Ionuţ, el este tot medic-practicant şi cercetător ştiinţific, la fel ca şi tatăl său, numai că s-a stabilit, pentru o vreme, în Statele Unite ale Americii, împreună cu soţia sa şi copiii lor. Ea fiind tot medic şi tot româncă. Amândoi reuşind să fie cadre didactice universitare foarte apreciate. Acum, în casa părintească din sat mai trăieşte doar unul dintre fraţi, plugarul-gospodar Gheorghe Moraru, împreună cu familia lui, iar în Mediaş, sora lor, Sofica.
Vă propun ca ultimul popas reportericesc să-l facem în zona centrală a satului Dârlos. Acolo unde, în decorul celor două biserici ale românilor şi una a saşilor, a Şcolii Gimnaziale care îi poartă numele, precum şi al „Monumentului Eroilor Români din toate războaiele şi din toate timpurile”, sunt aşezate busturile cu chipurile a trei fii de seamă ai acestei aşezări: teologul Visarion Roman (1833-1885), întemeietorul Băncii Albina a românilor ardeleni astrişti; istoricul Ioachim Crăciun (1898-1971) şi medicul Ioan Moraru (1927-1989). Pe placa din marmură aşezată pe faţada casei părinteşti, purtând numărul 290, stau gravate următoarele cuvinte: „Aici s-a născut academicianul-profesor-doctor docent în ştiinţe medicale, laureat al Premiului Nobel în 1985, Ioan Moraru”.
Mărginimea Sibiului: școala și oieritul
Potrivit unor tradiții care se pierd în negura vremurilor, s-a statornicit obiceiul ca elevii școlilor și copiii grădinițelor din unele așezări ale Mărginimii Sibiului să încheie anul de învățământ cu două săptămâni văratice mai devreme decât ceilalți copii din restul țării. Este cazul elevilor din satele Tilișca, Rod, Poiana Sibiului și Jina. Se satisface, astfel, dorința și plăcerea copiilor de a-și însoţi părinţii, bunicii şi fraţii mai mari la saivanele și stânele de pe pășunile vitelor și oilor din munți și din șesurile ținuturilor transilvanene, bănăţene, ialomiţene şi dobrogene. Ca urmare, odată cu încheierea ultimei coase la făcutul fânului și a otăvii, ca și cu umplerea și a ultimelor putine cu brânza frământată și cu telemeaua sărată, copiii-ciobănei ai mărginenilor, însoțiți de mame și bunice, revin pe la casele lor, încheind vacanța pastorală. Și când te gândești că școlile din Mărginime au dat țării nume mari, între care 11 academiceni ai orășelului Săliște și satelor aparținătoare. Între ei regăsindu-se: profesorul-teolog Ioan Lupșa (1880-1967) și istoricii-filozofi Andrei Oţetea (1894-1977) şi Dumitru D. Roşca (1895-1980). Și apoi nu trebuie uitat că ciobanii mărgineni cresc oi de când lumea, împânzind cu turmele lor munţii şi şesurile, dealurile şi văile, păstrând Carpaţii stavilă în jurul lor. Călcând pe urmele oilor, ei au învăţat să trăiască iarna la şes, vara la munte, iar în restul anotimpurilor călătorind pe drumurile țării. Viața grea de oier îi obligă să fie harnici, credincioși, omenoși și buni la suflet, în vreme ce câinii de la stâne și saivane, răi ca focul!
Ioan Vulcan-Agniţeanul
