Cum a fost ucis mișelește voievodul Mihai Viteazul (n. 1558, Drăgoeşti-Vâlcea – d. 9 august 1601, Turda-Câmpia Turzii) / Un posibil răspuns la o întrebare veche de 419 ani.
Era în noaptea de sâmbătă spre duminică, a zilei de 9 august, din anul 1601. Oştirea română îşi avea tabăra instalată pe o pajiște înverzită din apropiere de Turda și Câmpia Turzii, iar cortul domnitorului Mihai Viteazul se afla în mijlocul ei. Împăratul de atunci al Imperriului Habsburgic, de care aparţinea şi Transilvania, era Rudolf al II-lea, cu reşedinţa la Praga. Voievodul Mihai „guverna” o mare parte din ţinuturile Ardealului, împreună cu trimisul împăratului, nimeni altul decât generalul Giorgio Basta, italian, de origine albaneză, vestit pentru firea lui îngâmfată, ca şi pentru cruzimea faptelor sale.
Curând, după legendara bătălie de pe câmpia Şelimbărului sibian, din toamna anului 1559, câştigată de oştirea lui Mihai împotriva trupelor principilor şi grofilor maghiari conduşi de cardinalul papal Andrei Bathory, cei doi se vor afla, în repetate rânduri, în situația de a deţine puterea absolută asupra întregului Ardeal. Urmează două importante bătălii: cea de la Mirăslău-Aiud, din 18 septembrie 1600, câştigată de armatele austriece, împreună cu nobilimea maghiară răzvrătită, și cea victorioasă a lui Mihai și Basta, de la Guruslău-Zălau, din 3 august 1601, după care principele Sigismund Bathory este alungat de la conducerea Transilvaniei.
Cu sau fără ştirea împăratului, Basta unelteşte uciderea voievodului român. Aşa reiese, atât din romanul „Sarkanyfog” („Dinte de zmeu”), al istoricului Passuth Laszlo, cât şi din unele scrieri ale maghiarului Szamokozi (1565-1625), acesta bazându-şi argumentele pe spusele unor martori oculari. Astfel de date şi fapte importante, referitoare la toate amintitele episoade, găsim trecute şi în lucrarea „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, semnată de academicienii Constantin şi Dinu Giurescu, tatăl şi fiul.
În noaptea cu pricina (cea din 8 spre 9 august 1601), generalul Basta cheamă la el câţiva locotenenţi-mercenari italieni şi valoni, conduși de Jakobus Beaur, poruncindu-le să-l ucidă pe Mihai. Ajunşi în tabăra acestuia, viitorii asasini-plătiţi îşi vor motiva grabnica şi neaşteptata lor sosire cum că au intenţia să treacă de partea sa, pentru a-l sprijini să cucerească cetatea Făgăraşului. Bucuros să audă astfel de vorbe şi promisiuni, ospitalierul voievod îi pofteşte în cortul său. Greşeală care se va dovedi fatală. Fiind neînarmat, într-o clipă de neatenţie unul dintre „musafiri” va străpunge pieptul lui Mihai cu sabia, iar cei din preajma lui vor descărca două focuri de armă în trupul său, după care îi vor tăia capul cu propriul lui paloș de voievod. Cei veniţi, prea târziu, în sprijinul lui au fost şi ei ucişi, după care asasinii prădează cortul, comportându-se precum tâlharii la drumul mare.
Aceasta pare a fi cea mai plauzibilă descriere a sfârşitului tragic, prin trădare, a bravului domnitor Mihai Viteazul. Se spune despre el că ar fi ştiut să vorbească limba maghiară destul de bine, dovadă că în armata lui au luptat mii de secui din Ardeal, nemulţumiţi de guvernarea principilor proveniţi din familia Bathory. Curând de la acea tragică întâmplare, capul său va ajunge în Ţara Românească, fiind „furat” de un oştean român și va fi înmormântat, din porunca lui Radu Buzescu, la Mănăstirea Dealu, de lângă Tărgovişte, pe lespede fiind aşternute următoarele cuvine: „Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihai, Marele Voievod, ce au fostu, domn al Munteniei, Ardealului şi Moldovei”. În semn de aleasă cinstire şi aducere aminte, în anul 1977 a fost înălţat un obelisc în apropierea mormântului său. Pictori contemporani cu Mihai-Voievod, între care şi gravorul curţii imperiale, îl înfăţişează pe domnitor în toată măreţia şi frumuseţea lui. Vor face acelaşi lucru, mult mai târziu, câțiva pictori români vestiţi, între care Gheorghe Tăttărescu, Theodor Aman şi Constantin Lecca. Iar în toate provinciile istorice ale ţării, în principalele lor oraşe, precum şi în locurile marilor bătălii, stau de veghe statui şi monumente dedicate memoriei voievodului-erou al neamului românesc!
Notă: Ce tristă şi regretabilă întâmplare că frumosul și fălosul Sibiu-Hermannstadt nu are expus bustul cu chipul acestui viteaz voievod unificator de ţară. Tot așa cum nu îl are nici pe cel al lui Avram Iancu, lucrare sculpturală dezvelită și sfințită în incinta îngrădită și păzită a Academiei Militare a Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu“!
***
Motto: Bătrânii noștri-n sate sunt arborii desfrunziți ai pădurii fulgerată, trăznită, arsă, mută! Ce bravi au fost! Acum doar suferinzi; umbre ruinate, într-o durere mută. Țăranul a fost creștinul, soldatul, talpa țării. În satul lui clădit cu muncă milenară.
Curajosul și cumintele cal singuratic al bravului erou
În micul cimitir al românilor credincioşi din vecinătatea bisericii satului sibian Bruiu se află un mormânt cu sicriul gol și putrezit, iar la căpătâiul său stă crucea-monument a eroului local Gheorghe Gherghel. Fiu de ţărani români înstăriţi, născut în anul 1916. Bravul fecior avea să cadă în luptele din Munţii Tatra ai Cehiei, din iarna spre primăvara anului 1945, răpus de un glonte rătăcit. Numai că în legătură cu acel însemn funerar localnicii aveau să ţese legenda unei incredibile întâmplări adevărate. Cea care glăsuiește cum că acel fiu de ţărani făcea stagiul militar la cavalerie, iar pe acea vreme era obligatoriu ca pe front să călăreşti propriul tău cal, luat din grajdul casei părinteşti. Pentru ca nu numai ca el să te cunoască bine, dar și să te iubească și să te asculte. Şi cum în apropierea datei încheierii celui de-al Doilea Război Mondial amintitul călăreţ a fost răpus în luptele crâncene din acei îndepărtați munţi, vestea oficială a morţii sale va ajunge în sat târziu de tot. Nu însă şi credinciosul său cal! Pentru că murgul său se înapoiase în ograda părinţilor bravului erou după nici o lună de la încheierea conflagraţiei mondiale. Străbătuse drumuri ocolitoare numai de el ştiute, „călătorind” singur și cu şaua în spate, cale de aproape 2000 de kilometri! Nelăsându-se prins nici de cehi și slovaci, nici de unguri şi nici de români! El a venit acasă de unul singur vestind, astfel, satului şi părinţilor stăpânului său călăreț cum că trista veste era adevărată! Deshămând calul obosit de atâta greu și lung drum, tatăl călărețului-erou avea să găsească, pitită sub şa, două scrisori. Una adresată tatălui și mamei sale, iar o alta, de dragoste, pentru logodnica lui, Florica, fiica soţilor Ana şi Ion Cernea! Unul dintre nepoții săi devenind, cu timpul, preot paroh în Agnita mea natală.
***
Cugetări supărător de sincere
Sunt cele ale filozofului răşinărean şi sibian Emil Cioran (1911-1995). Spicuim din lucrarea sa intitulată „Ispita de-a exista”, a doua lui carte, după ce se stabileşte la Paris, capitala Franței: „… Mărturisesc că am considerat odinioară ca o ruşine faptul de-a aparţine unei naţiuni care e oarecare, unei colectivităţi de învinşi, asupra cărora nu-mi era îngăduită nici o iluzie. Credeam, şi poate nu mă înşelam, că noi ne tragem din drojdia barbarilor, din pleva marilor năvăliri, din acele hoarde care, neputincioase să-şi continue mersul spre Apus, s-au tupilat de-a lungul Carpaţilor şi a Dunării, căutându-şi culcuş ca să dormiteze; masă de dezertori la marginea Imperiului, golănime spoită cu-n nimic de latinitate. Aşa trecut, aşa prezent. Şi aşa viitor. Ce încercare pentru tânăra mea aroganţă!” „…Aş spune că sunt trei oraşe în lume care m-au fascinat: Parisul, Dresda şi oraşul meu natal Sibiu”./ „Inima, izvor al tuturor chinurilor”/ „… Viitorul este o concesie pe care eternitatea o face timpului”.
***
Cugetări anonime, însă cu destinatar cunoscut…
Gândite, rostite și scrise de un Om cuminte și cu inimă fierbinte:
- Cel mai dăunător obicei este să-ţi faci griji.
- Cea mai mare bucurie este să dăruieşti.
- Cea mai satisfăcătoare muncă este să-i ajuţi pe alţii.
- Cea mai mare resursă naturală a Omului este tinerețea sa.
- Cel mai bun somnifer este liniştea sufletului.
- Cea mai puternică forţă din viaţă este iubirea.
- Cel mai periculos om de nimic este bârfitorul.
- Cea mai periculoasă armă este limba.
- Cel mai puternic cuvânt este pot.
- Cea mai mare avere este credinţa.
- Cel mai inutil sentiment este auto-compătimirea.
- Cea mai frumoasă podoabă a chipului omului este zâmbetul.
***
Cel din urmă gând
Boala, bătrânţea şi oboseala l-au chinuit până în ultimele clipe ale vieţii sale. Astfel că mereu se întreba: „Ce motiv are bunul Dumnezeu de mă mai ține în viaţă”? Şi își răspundea tot el: „Probabil că mi-a mai rămas ceva de făcut şi eu nu ştiu ce anume”. Deprinsese de timpuriu înţelepciunea că viaţa nu-i o repetabilă paradă de fericiri şi bucurii! Împăcându-se cu sine şi cu lumea ce îl înconjoară, îşi aştepta sfârşitul în linişte şi în rugă, toţi cei ai casei neştiindu-i frământările!
***
Cel mai glumeț medieșean…
Precum și cel mai hâtru şi plăcut povestitor, se pare că a fost, și cred că mai este încă, Gheorghe Calboreanu, trecut de vârsta de 70 de ani. Ca urmare, cei care l-au cunoscut şi i-au ascultat spusele îl consideră, nu fără temei, un fel de „campion naţional” în inventarea şi rostirea snoavelor şi a bancurilor de tot felul. De la cele mai academice şi elevate şi până la cele mai „ruşinoase” şi „porcoase”. Fiind înzestrat cu o memorie ieşită din comun şi cu un plăcut dar de povestitor, medieşeanul nostru a „adunat” în arhiva personală scrisă nu mai puţin de 3.000 de astfel de creaţii hazlii. Majoritatea lor despre legendarul Bulă şi despre oamenii politici ai vremurilor noastre din întreaga lume. Durata în timp a spuselor sale ar acoperi lectura și ascultarea, fără întrerupere, egală cu două zile şi tot atâtea nopţi. Iar dacă ar fi să fie, îmi închipui ce râsete, veselie şi bună-dispoziţie s-ar auzi în multiseculara urbe de pe Târnava Mare! Și de preferat, fără masca pe figură, în principala zonă estivală de agrement a medieșenilor de pe malul drept al Târnavei Mari. Pe „iarba verde de acasă”, mici mari cu muștar, hrean și pâine, pahare cu vin și halbe cu bere!
***
„Cel mai bun exemplu este propriul tău exemplu”
Spicuiri din gândurile exprimate, la o lansare de carte, de tânăra scriitoare Liana Mânzat, absolventă a Facultăţii de Jurnalism, din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, autoarea a patru romane tipărite: „Visul”, „Venetica”, „Mimoza” şi „Dincolo de geamandură”. „O fărâmă din viaţă este alcătuită din ce ţi se întâmplă, iar restul de cum reacţionezi”; „Am murit de atâtea ori. Nici nu mai ţin minte de câte ori”; „M-am împotrivit dintotdeauna nedreptăţii, la început instinctiv, apoi încercând să-mi schimb viaţa. Greşind în alegeri, am suportat consecinţele”; „Mă uitam în oglindă şi-mi feream ochii de fiinţa pierdută din faţa mea”; „Am fost singură la început, de când am amintiri. Am simţit înainte de-a înţelege că cineva tot va avea nevoie de mine într-un fel sau altul”; „Suferinţa şlefuieşte sufletul”; „Eu am ajuns să zâmbesc în fiecare zi la gândul că sunt şi că sunt aşa cum sunt, liberă într-o existenţă firească”; „Scriu simplu, „vorbind cu prietenii”. Am mers pe principiul: „cel mai bun exemplu este propriul tău exemplu”; „Viaţa mea se împleteşte cu a celor dragi mie”; „Un om are asupra ta puterea pe care TU i-o dai”!
Ioan Vulcan-Agnițeanul
