Un foarte bătrân ţăran român și tare bun la suflet ar fi fost îndemnat printr-o șoptire blândă: „Du-te în pădure şi caută-ţi copacul pe care să-l rogi să te ierte că-l vei tăia, îmbunându-l prin a-i spune că din trunchiul său feciorul tău va face câteva viori, iar băiețelul lui va desprinde din el câteva «aripi» și un set întreg de ciocănele, cu care oamenii îl vor slăvi pe Dumnezeu. Şi mai spune-i acelui mândru copac că glasurile lemnelor sale se vor numi când doină, când baladă, când romanță, când sunet de toacă şi că glasurile lor vor răsuna mereu, atât în sălile de concerte, cât și în pridvorul tuturor bisericilor românilor, risipite prin creștineasca Țară Românească”!
Lovită ritmat, ecourile cântului de toacă și dangătele clopotelor de aramă vor urca peste codrii verzi de brazi ai Răşinarilor și schitului monahal al Păltinişului Munţilor Cindrelului. Va fi încă o plăcută poveste pe care o vom reasculta în chiar zorii zilei de sâmbătă, 15 august, atunci când vizitatorii Muzeului ASTRA, din pădurea Dumbrava Sibiului, sunt invitaţi, de părintele paroh Rareş Sbera, să participe la oficierea Sfintei Liturghii, la sărbătoarea creştinească a Adormirii Maicii Domnului. Locul ales pentru smerita rugăciune de închinare și ascultare va fi pajiștea înverzită și înflorată din vecinătatea uneia dintre bisericuţele multiseculare, pe care le adăpostesc și le ocrotesc gospodarii vestitului muzeu sibian al satului românesc: bisericuța din lemn adusă din Bezdedul-Sălajului, satul natal al tatălui cărturarului pașoptist Alexandru Papiu-Ilarian (1827-1877).
In Memoriam, Ioan de Hunedoara
Cunoscut şi sub numele de Iancu de Hunedoara (n. 1407, Transilvania – d. 11 august 1456, Zemun, Serbia). Iar acest fiu al lui Voicu şi al Elisabetei de Margina, când încă mai era destul de tânăr, a fost îndriguit cu titlul de ban al Severinului, iar apoi cu cel de voievod al Transilvaniei, ca între anii 1446-1452 să fie rege al Ungariei. El fiind tatăl lui Matei Corvin (n. 23 feb. 1443, Cluj – d. 6 aprilie 1499, Viena), cel care era considerat unul dintre cei mai mari şi îndrăgiţi regi ai ungurilor de pretutindeni, domnind neîntrerupt timp de aproape o jumătate de secol.
Aşadar, marți, 11 august 2020, se împlineau 564 de ani de la moartea lui Ioan (Iancu) de Hunedoara şi tot atâţia ani de când clopotele tuturor bisericilor catolice, din ţările Europei (şi nu numai), continuă să bată, exact la aceaşi oră a amiezelor, 12.00. Ca urmare, te-ai întrebat vreodată, cititorule, de ce şi pentru ce toată această diurnă şi creştinescă rânduială bisericească, statornicită încă din data de 6 august 1456? Bănuiesc că nu! Tocmai de aceea, încercând să redactez un posibil răspuns la acestă întrebare întrebătoare aveam să aflu că reputaţi istorici-academicieni şi profesori universitari, răsfoind filele unor vechi documente, adăpostite de tot mai greu accesibila Arhivă a Statului Vatican, au reuşit, într-un târziu, să afle că atunci când puhoiul otoman turcesc, condus de temutul sultan Mohamed al II-lea (1432-1481), cuceritorul Constantinopolului, actualul Istanbul, era pe cale să facă încă o dată de ruşine armatele Europei catolice, Ioan de Hunedoara s-a lăsat convins de rugăminţile Papei şi ale cardinalilor săi, ale regilor, împăraţilor, ţarilor, ducilor, cnejilor şi panilor polonezi să se aşeze în fruntea oştirilor creştine, strânse în preajma Belgradului sârbesc.
Recunoscut ca fiind din cale afară de viteaz şi de iscusit strateg militar, oştirea condusă de el va obţine o răsunătoare victorie la Zemun, actualmente o mică suburbie a Belgradului, capitala Serbiei, situată pe partea dreaptă a malurilor fluviului Dunărea şi în stânga râului Sava. Reușește, astfel, nu numai să întrerupă definitiv înaintarea trimfătoare a trupelor otomane spre centrul Europei, dar şi să statornicească, timp de şapte decenii, o cât de puţină linişte şi pace în acea parte a Balcanilor şi a Europei. Cu precizarea că, într-o primă etapă, erau ameninţate direct de a fi transformate în paşalâcuri turceşti şi islamizate forțat, Italia, cu a ei capitală antică Roma; Ungaria, cu frumoasa ei Budapestă şi Austria, cu încântătoarea ei Vienă.
Aflând de marea şi eroica izbândă militară de la Zemun, obţinută de oştirile conduse de Ioan (Iancu) de Hunedoara, papa Callixt al III-lea (pontiful care s-a aflat în fruntea Vaticanului între anii 1455-1458) va declara că vestea primită, de pe câmpul de bătălie, este cea mai îmbucurătoare din întreaga sa viaţă, considerându-l pe voievodul româno-transilvănean şi ardelean drept „creştinul cel mai puternic şi unic a lui Dumnezeu”. Ca urmare, va decreta, printr-o bulă papală, emisă pe data de 6 august 1456, ca toate clopotele bisericilor şi catedralelor romano-catolice din Europa să bată la orele amiezei ale fiecărei zile, indiferent dacă e pace sau război între oameni, ori e vreme bună sau rea pe Pământ sau în înaltul Cerului. Cinci zile mai târziu, respectiv în data de 11 august 1456, măritul voievod se va stinge din viaţă, nu răpus de vreun vrăjmaş de-al său, sau de un trădător (precum avea să o păţească domnul muntean Mihai Viteazul, la Câmpia Turzii, în vara anului 1601), ci de o ucigătoare ciumă. Astfel că moartea va veni peste scurta sa viaţă (de numai 49 de ani) când încă nu se stinsese nici veselia şi nici bucuria luptătorilor săi, victorioşi împotriva puhoiului otoman-turcesc!
Jelit şi regretat de o întreagă lume creştină, inclusiv de locuitorii tuturor provinciilor istorice ale vechii Dacia Felix, trupul său neînsufleţit va fi adus în ţinuturile sale dragi, în Ardeal, direct de pe câmpul de luptă. Apoi, însoţit de o mare mulţime de oameni îndoliaţi, coşciugul va fi depus în faţa altarului Catedralei Romano-Catolice „Sf. Mihail” din Alba Iulia, după care este coborât în mormântul acoperit de o rece şi grea lespede de marmură roşie, adusă de pietrarii-români tocmai din înaltul munţilor Poiana Ruscăi din Ţara Haţegului şi a Zarandului, nu departe de de Sarmisegetuza-Regia, pe sarcofagul său fiind dăltuite scene de luptă, iar alăturat lor, următorul înscris în limba latină: „S-a stins lumina lumii”.
NOTĂ: După moartea înțeleptului și umanistului episcop de Alba Iulia, Marton Aron (1896-1980), pe acoperământul mormântului lui Ioan (Iancu) de Hunedoara dăinuiesc doar acele coroane de flori care poartă în eșarfele lor culorile drapelului Ungariei, nu și cele ale țării și neamului său cel românesc! Ce regretabil și necreștinesc gest!
Câteva pilduitoare luări aminte şi ţineri de minte: 1. Însuşi învinsul său, sultanul Mahomed al II-lea, va avea numai cuvinte de admiraţie şi de regrete, mărturisind scribului său: „Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om”. 2. Nu este singurul exemplu elocvent când românii şi România au adus omenirii un plus de linişte, de fericire şi de prosperitate! Aşa au făcut, cu o trudnică şi permanentă jertfă creștină, și oştenii moldoveni ai lui Ştefan cel Mare şi Sfânt; cei munteni ai lui Neagoe Basarab, Mircea cel Bătrân, Constantin Brâncoveanu, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul şi Tudor Vladimirescu; cei ai moţilor lui Horea şi Avram Iancu; domnitorul-unificator de ţară Alexandru Ioan Cuza, precum şi regele Carol I. 3. Dacă nu ar fi fost evenimentul istoric românesc şi universal-valabil, cel de la 23 august 1944, atunci cu siguranţă că cel de-al Doilea Război Mondial îşi prelungea dezastrele cu mai bine de o jumătate de an, timp în care Germania lui Adolf Hitler, Italia lui Benito Mussolini şi Ungaria lui Horthy Mikloş construiau şi foloseau bomba atomică! De unde şi bucuroasa şi trista noastra constatare cum că Occidentul şi-a făurit democraţiile şi bunăstarea (de ieri, de azi şi de mâine) şi prin suferinţele şi sacrificiile poporului român! Însă cine şi când va vrea să fie recunoscător, chiar şi numai declarativ, adevărurile adevărate ale acestui mult prea bogat, sărac, furat, întristat şi neîndreptăţit neam românesc, născut creştin!? Dovadă că a fost şi a rămas nefiresc de tolerant, de bun, de blând şi de îngăduitor fără egal în lume!
Una dintre numeroasele făţărnicii şi răutăţi nesufleteşti la adresa României şi a poporului român avea să vină din partea premierului Ungariei, Orban Viktor, însoţit de pastorul reformat, sălăjanul prin naştere şi timişoreanul prin adopţie, Tokes Laszlo. Prezent la ediţia de acum doi ani a Universităţii de Vară „Balvanyos-Covasna-Băile Tuşnad-Harghita”, nepoftitul oaspete al românilor în general şi al celor ardeleni în special a spus, între altele: „Ţinutul secuiesc a existat şi când încă nu exista România modernă şi va exista şi atunci când toată Europa se va fi predat islamului. Pentru unguri și Ungaria, Centenarul Marii Uniri nu e un moment festiv.”
În replică la aceste provocări şi vorbe profund jignitoare la adresa ţării şi neamului meu cel românesc, un împătimit cititor de manuscrise istorice şi de vechi documente ceruite, pitite în ascunzişurile zidurilor Cetăţii Vaticanului de la Roma, m-a rugat să alătur scrisului meu şi următoarea notiţă, pusă între cuvenitele ghilimele: „Pe timpul lui Voicu, Ioan-Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin, Transilvania nu a avut de-a face cu Ungaria, fiindcă era un principat separat. Să-i reamintim lui Viktoraş că ei erau români. Şi Ştefan al lor zis pe nume Voicu, un străbun al lui Iancu, era tot român. Încercarea de a cuceri Transilvania a durat 300 de ani (încă de pe vremea lui Gelu, Glad şi Menumorud) şi nu s-a realizat niciodată şi nicând în adevăratul sens al cuvântului. Ceva timp înainte şi după atacul tătarilor din 1241, secuii au fost aduşi treptat, treptat din regiunea Bihorului ca să apere graniţa de est”.
Motto: „Dacă nu eram român, fugeam în România! Ca urmare, și atunci când sunt în Ţară, tot mereu îmi este tare dor de Ţara mea”!
Un turist mergea la pas domol printr-un sătuc de la graniţa imaginară a Ţării Oaşului sătmărean cu cea a Lăpuşului maramureşean. Aşezare care îşi avea casele, gospodăriile, şcolile, bisericile, dispensarul medical, căminul cultural, biblioteca, prăvăliile, crâşmele şi bodegile răsfirate pe culmi de dealuri şi coline. Şi după ce a tot urcat şi coborât frumoasele uliţe lungi şi întortocheate ale acelui sat, împrăştiate printre vechi grădini şi bătrâne livezi cu pomi fructiferi plini de poame dulci şi aromate, la un moment dat intră pe sub arcada unei porţi masive, larg deschise. Admiră stâlpii laterali ciopliţi în lemnul roşcat al gorunului, decoraţi cu motive sculpturale solare, peste care trona o „funie din lemn-cioplit, împletită în 5 şi-n 6”. Curând, însă, avea să se convingă că, din întâmplare, nimerise în micul cimitir al unei familii de oşeni sau de lăpuşeni. Obosit de atâta umblătură se aşază pe o foastănă groasă de stejar, rânduită de gropari să fie laviţă odihnitoare în mijlocul unui pâlc de morminte, presărate cu sfinte cruci. Din lipsă de altă preocupare se aşternuse în a desluşi înţelesurile de neînţeles ale câtorva dintre inscripţiile funerare ale crucilor acelor morminte: „Grigore a lui Pitiş. A trăit 7 ani, 3 luni şi 12 zile”; „Parascheva Onului, morarul satului. A trăit 3 ani şi 21 de zile”; „Ion al rotarului-fierar şi potcovar. A trăit 5 ani, 3 săptămâni şi 2 zile”; „Veta a lui Lazăr, a trăit 7 ani, 2 luni şi 7 zile”. În total: cinsprezece morminte şi tot atâtea cruci de lemn îmbătrânit, cu înscrisurile de curând reînnoite de mâna destoinică a vreunui binevoitor creştin de prin partea locului. De îndată, acel om străin de sat (nu şi de neamul său cel românesc şi de credinţa creştină străbună) avea să fie cuprins de un sentiment ciudat. Îşi zicea, în sinea lui, că ajunsese într-un cimitir al copiilor unei mult prea îndoliate şi triste familii. Până atunci doar o simplă bănuială, spulberată, însă, de spusele unui bătrânel aflat în treacăt pe acolo şi care se recomandase a fi învăţătorul-pensionar al acelui sat: „Să ştiţi că aici, la noi, în vechiul şi eroicul Oaş istoric, încă mai păstrăm omenosul şi creştinescul obicei de a ne îngropa morţii în pământul reavăn sau lutos al livezilor şi grădinilor din apropierea caselor noastre de locuit”. „Bine, bine, zise acel călător, auzisem de obiceiul vostru strămoşesc. Dar de ce şi pentru ce acest mic cimitir este numai şi numai al copiilor?!”. „Nici vorbă de aşa ceva, prinde a spune localnicul, după care continuă: Trebuie să vă spun că suntem printre puţinele sate pur româneşti, oşene, lăpuşene şi maramureşene în care se mai păstrează datina din vechime în care, de cum copilul prinde a vorbi, părinţii săi scriu într-un carneţel întâmplările fericite din viaţa acestuia. Apoi, la împlinirea vârstei de 7 ani, atunci când copilul devine şcolar, părinţii săi îi dau în păstrare acel carneţel, îndemnându-l să îşi ţină singur „evidenţa momentelor fericite ale vieţii sale”. Apoi, la moartea acestuia, indiferent de vârstă, urmașii săi, sau rudele cele mai apropiate, îi adună aritmetic orele, zilele, săptâmânile, lunile şi anii de aleasă bucurie şi fericire, trecând pe crucea mormântului odihnei sale veşnice doar acel interval de timp fericit din viaţa celui plecat la Domnul. Aşadar, socotim doar darurile venite de la Bunul Dumnezeu de a ne naşte creştini, de a creşte mari şi sănătoşi, de a munci cu hărnicie şi de a trăi în armonie şi în credinţa străbună cu semenii noştri! De unde rezultă şi mândria noastră de a fi români. Şi nu un alt neam străin nouă. Vecin, sau mai îndepărtat”. Tot așa cum și eu am în păstrare o zicere înțeleaptă şi patriotică: „Dacă nu eram român, fugeam în România. Ca urmare, şi atunci când sunt în Ţară, tot mereu îmi este tare dor de Ţara mea!”
NOTĂ: Țin să mă făloşesc şi să mă felicit nu numai pentru faptul că acel drumeţ singuratic eram chiar eu, dar și că îi voi putea trimite acelui fost dascăl oşan, într-un plic timbrat poştal, un exemplar din acest ziar. Şi cu toate că am memorat doar numele acelui sătuc, nu şi cel exact al dascălului-călăuză, am să scriu pe plic, ca destinatar, doar atât: „Învăţătorului Mitruţ, cu mult drag şi stimă!”.
Ioan Vulcan-Agnițeanul
