File de istorie / De o bună bucată de vreme suntem îndemnaţi, din respectul pe care îl purtăm istoriei
României și românilor, să ne aducem aminte și de un țăran cum altul n-a mai fost și nici nu cred că va mai fi vreodată. Este binecunoscutul, badea Gheorghe Cârțan.
Născut în data de 24 februarie 1849, în Cârțișoara. Pe acea vreme un mic cătun situat între scurgerea la vale a râului Olt și urcușul spre nordul împădurit al Munților Făgăraș. Întâmplarea face ca aceste rânduri omagiale să vadă lumina tiparului în chiar zorii zilei de vineri, 7 august 2020, atunci când se împlinesc 109 ani de la moartea acestui om vrednic de omagierea și cinstirea noastră.
Cel care în toamna spre iarna anului 1896 se pornea la drum spre Roma, fosta capitală a Imperiului Roman. Va ajunge în acea așezare legendară a fraților gemeni Romulus şi Remus din dorința, mărturisită, de a admira simbolurile unui falnic monument. Efigiile acestuia glorificând vitejia şi eroismul în luptă a două neînfricate popoare, din acele foarte îndepărtate vremuri: dacii, regelui Decebal și romanii, împăratului Traian.
Lungul şi anevoiosul drum l-a parcurs când cu pasul, când în căruţele care îl ajungeau din urmă.
Şi astfel, fotografiile-document publicate în ziarele italiene ale acelor timpuri ni-l înfăţişează
îmbrăcat în straiele româneşti care îi înfrumuseţeau și chipul şi trupul. Erau cioarecii şi
sumanul din pănură groasă de lână, ţesută de măicuţa lui dragă; cămeșa albă înflorată şi prinsă sub
tricolorul şerparului de la brâu. În picioare, opinci cu călcâie pentru a rezista la drum lung, iar
peste ciorapii groşi, obielele călduroase, strânse sub nojiţe. Pe cap, o căciulă ciobănească
brumărie, de sub care se prelingeau şuviţele părului său castaniu. Pe umărul stâng, o pereche de
desagi plini cu merinde şi haine de drum. Dar şi câţiva pumni de pământ luat din Țara
Românească. Alăturat, un săculeţ plin cu boabe de grâu transilvan, adunate din micuța lor holdă
de țărani săraci, semi-iobagi. Truditori, din tată-n fiu, pe moşiile grofilor unguri și baronilor sași
din întinsul şes mănos al luncii văii Oltului. Legenda spune, iar mărturiile scrise o confirmă,
cum că Badea Cârţan, după ce aşternuse pe treptele Columnei lui Traian puţinul pământ românesc
şi boabele de grâu transilvan, obosit precum era de atâta drum lung și anevoios a adormit cu
desagii sub căpătâi. Şi că în zorii zilei următoare gardienii italieni l-au confundat pe drumeţ cu un
oştean dac coborât de pe Columnă. Într-atâta de asemănătoare era ținuta și înfățișarea chipului
său!
Între timp, după ce nici el n-a mai fost, ducându-se la Domnul, un băieţel din sat, mic cât o
şchioapă, pe numele său de Trăienuț Cânduleţ, a început să adune tot ce se mai putea găsi din
amintirile şi mărturiile referitoare la viaţa şi activitatea vrednicului lui consătean. Revenit acasă
din cătănie se însoară cu ţărăncuţa Silvia, vestită ţesătoare și brodeză de port popular, viitoare
academician al Muzeului ASTRA din ”Dumbrava Sibiului”. Între timp, bărbatul ei, împreună cu
alţi locuitori ai acelui sat de munte, au prins a pune bazele unei „Case-Memoriale”. Obştea
satului găsindu-i acelei „căsuţe albăstruie” un loc cât mai nimerit de înălţare, clădind-o tocmai la
răscruci de drumuri de hotar şi de uliţe de case. Cea mai largă dintre ele urcând din buza satului
până dincolo de cabanele turistice Bâlea Cascadă și Bâlea Lac, lăsând în stânga drumeagului de
munte legendara trecătoare alpină „Vama cucului”. În acea vreme, vadul de trecere al vestiţilor
haiduci ai lui Budac. Locul din care, de aproape cinci decenii, urcă şi coboră, pe cealaltă parte a
Carpaților, spectaculosul „Transfăgărăşan”. Șoseaua care, din direcția Ardealului, apropie
drumeţul-călător atât de Curtea de Argeş şi de Biserica-Mănăstirii voievodului
muntean, Neagoe Basarab, cât şi de Curtea Domnească a mormintelor regilor României Mari.
Locuri care, în acele vremuri îndepărtate, reprezentau bornele de hotar care doar geografic
despărţeau pe românii ardeleni de cei munteni. Drumeaguri cu ascunzişuri prin care Badea Cârţan
îşi purta paşii, pe furiş, în repetatele şi riscantele sale drumeţii. Pentru ca, la înapoiere, să poarte, pe
umerii săi, desagii grei, încărcaţi cu slova scrisă și tipărită în dulcele grai românesc! Tot atâtea
prețioase daruri, cărate peste munţi, pentru românii ardeleni asupriţi de duşmănoşii şi nemiloşii
străini de limbă, de religie şi de neam!
Iată de ce gândesc că faptele lui badea Gheorghe Cârţan– „cărturarul fără carte”- au aceeaşi
însemnătate, pentru istoria neamului românesc, precum vorbele înţelepte rostite, în Divanul
de la Iași al Moldovei, în iarna anului 1859, de vestitul Moş Ioan Roată. Astfel că mă întreb: oare
câţi dintre cei care ne încumetăm să urcăm şi să coborâm spectaculosul Transfăgărăşan mai
simţim firescul fior că de fapt călcăm pe urmele adâncite în istoria neamului, lăsate de opincile
acelui ţăran român-patriot, de la a cărei moarte se împlinesc 109 de ani. Om vrednic de toată lauda
şi cinstea noastră. Cel care își doarme somnul de veci în cimitirul municipiului Sinaia, visând la o
Românie întregită între graniţele ei istorice. Dacă ar mai fi trăit încă 7 ani, atunci şi-ar fi văzut visul
împlinit la 1 Decembrie 1918, în Cetatea Alba-Iuliei! Cetate ai căror locuitori români îl primiseră cu
urale, în iarna anului 1600, pe viteazul Voievod Mihai! Așadar, avem de îndeplinit statornica
poruncă de a avea grijă de rotundul acestei Ţări. Şi de a păstrara armoniosul grai românesc, ca şi
sfânta credinţă strămoşească!
Povestea povestită a vorbei
– Bună bade Ciontea! Te-ai prins a face fânul taman acum, în fierbinţeala miezului verii și al secerișului holdelor grânelor!?
– Şi pe deasupra avem o vară tare nărăvașe. N-am ce să mai aştept cu cositul. Iar de venit, precum vezi, n-am venit sângur, sunt împreună cu a mea nevastă. Cu Măriuca. De mâine, vin din diferite orașe, ca să ne ajute, fetele şi feciorii cu toţi ai lor: nurori, gineri și nepoți. Ne-am obşnuit ca zece zile să stăm cu toții în tovărăşia lui Dumnezeu şi a bunei sale mame: Maica Precestă- Sfânta Fecioară Maria. Celor cărora le spunem crezurile noastre, vorbindu-Le când în gând, când murmurând. Chiar şi atunci când mergem în câmp cu căruţa trasă de cai. Iar seara, înainte de culcare, când îngenunchem în faţa sfintelor icoane, iar duminica în faţa altarului bisericii străbunilor noştri înaintași. Şi pentru că în curând (n.a.sâmbătă, 15 august) vom cinsti sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, eu şoptesc o sfântă rugăciune chiar şi atunci când, la umbra mărului de la margine de drum, bat coasa şi-o ascut cu gresia umezită de sudoarea palmelor mele bătătorite. Iar ruga mea este precum obişnuia stră-stră bunicul tatălui meu să îşi înveţe copiii, nepoții și strănepoții să se roage. Dânsului spunându-i oamenii satului său, precum și cei din așezările învecinate nouă, „Cantorul Vasile de pe vale”. Familia sa, ca și cea a moșului tatălui meu, nimerindu-se să fie gazdele bune și primitoare, pentru o zi şi o noapte, copilandrului Mihai Eminescu, în lungul său drum prin Ţara Ardealului. Se zice cum că ar fi fost într-o zi de vară a anului 1866, asemănătoare cu cea de acuma. Aşadar, precum vezi, trag la coasă brezde largi în „iarba verde de acasă”, iar soţia o aşază cu grebla la uscat cu faţa către drăguţul Soare. Ia priviţi cât îi de frumos câmpul! De la Reghin, mai în sus, nicicând n-a mai fost atât de mănos, iar oamenii mai temători de beteșugul unui virus tare afurisit!
– Dar precum vezi, bade Ciontea, avem o faină şi liniştită zi de august. Iar pe câmpuri, cât cuprinzi cu ochii, numai cosaşi şi făcători de fânuri. De aici și până dincolo de Ruşii Munţi, de Filea, de Aluniş și de Fiţcău. Dovadă că spre deosebire de ”domnul orășean”, țăranul român nu își poate permite luxul să nu fie încrezător în ziua de azi și-n cea de mâine și poimâine. Așa că te întreb: Spre seară, unde vă vor duce caii şi căruţa trasă de ei?
– Da păi, unde să ne ducă dacă nu în drumul asfaltat, iar de acolo, cale de nici un kilometru, la casa noastră din Deda Mureșului! Nu însă, mai degrabă de băutul, pe îndelete, a unei halbe de berea rece ca gheaţa, iar soţia să guste dulcea și aromata îngheţată parfumată de zmeura luminișurilor pădurilor noastre. Așadar, în vreme ce caii vor sta la umbra unei sălcii pletoase, noi doi ne-om trage sufletul, după atâta zdroabă, hodinind pe terasa Complexului Turistic al consăteanului nostru, Emil Moldovan. După care, odată ajunşi în bătătura şurii, vom pune la păstrare fânul florilor de câmp. Precum bine știi, casa-i veche şi bătrână, însă frumoasă ca o tinerică îmbrăcată în haine țărănești! Ne zorim pentru că azi-mâine păstorii și ciobanii vor coborî în sat cirezile de vite şi turmele de oi, urcate pe păşunile Călimanilor, munte al cărui mare pinten de brazi, fagi și stejari, de deasupra satului, poartă numele de „Scaunul Domnului”. Urcata-i pe el vreodată, numai să-l vezi cât îi de fain, de cuminte și de cumsecade!?
– Fost-am, dar de mult de tot! Cu străbunicul dumitale, cu badea Iosif Ciontea, la culesul ciupercilor urechiușe și al frăguțelor. Acum nu mă mai ţin nici încheieturile „umblătoarelor” şi nici cele ale „şalelor” spatelui. Pentru că trecut-au şi peste mine nişte ani! Şi nu tocmai uşori! Poverile lor mi-au deşelat umerii şi îngreunat mersul. Ca şi ţinerea de minte! Precum văzuta-i, mintea mea încă-i harnică. Dovadă că nu te-a uitat, recunoscându-te de departe. Și împreună cu văzul ochilor acea minte constată că nu te-ai prea schimbat nici la chip, nici la statură şi nici la meşteşugul mânuitului coasei! Şi-apoi, tot zâmbitori ţi-au rămas și obrajii și ochii. Numai păru’ de sub pălăria de paie s-o albit şi împuţinat! Şi bag-sama că vorba ţi-i mult mai domoală. Şi mai chibzuită. Iar umblătura pașilor mai înceată. Ce să ne mai mirăm, de vreme ce îmbătrânesc tinerii, darămite noi, cei cu părul cărunt! Ce să mai zâc, decât Ajută-ne Doamne să trecem cu bine și de necazul ăsta al bolilor, încă nedibuite de deșteptăciunea și de neodihna savanților și medicilor lumii! Se ne putem revedea cu bine și fără teamă în toamnă, la cositul otavei şi la culesul cucuruzului! Apoi, către Crăciun, la cazanul fiertului pălincilor, ca şi la tăiatul porcului. Bine o fi?!
– Iară eu n-oi uita că la Anu’ Nou şi de Sfântu’Vasile este ziua numelui tău. Ca şi a celui mai cuminte om al satului vostru de munte, fostul meu prieten, istoricul-academicia Vasile Netea, Dumnezeu să-l odihnească în pace în pământul satului ivirii sale în lume! Și de-oi veni la pomana porcului ți-oi ura ”Ca la anul care vine, n-ar fi rău să fie bine”!
– Mulțam fain Ioane, dragule! De-i veni mai degrabă în dimineața când tăiem porcul hăl gras și tânăr, vom ciocni un păhărel de tărie împreună şi vom răsturna, pe ”cărpătorul” din foastănă de fag, o mămăligă galbenă ca luna plină a nopților senine de vară. Vom tăia din ea, cu ”ața mămăligii”, felie cu felie, după care le-om ”mâzgăli” cu unt și cu brânza puțin pişcoasă de oaie. Și vom zdrobi cu pumnul câteva cepe roşii și dulci, cultivate de făloșii români și unguri gospodari de pe ulița mare a Susenilor Reghinului! Iar de-ai avea răgaz, vom sta şi în poveşti. Patul mare, din „camera de curat”, te aşteaptă de multă vreme! Iar de ți-o fi la îndemână, adu-o și pe doamna Herta. Săsoaica. A ta soție. Și acuma o să-ți zâc și ceva de fală și anume că tare bine le scrii la foaie și le vorbești la Radio România-Antena Satelor! Ca și la Studioul din Tîrgu Mureș. Eu le pricep pe toate pentru că mi-s ţăran român mureşan cu tot atâtea clase de şcoală primară câţi ani de acasă se zice că aş fi avut atunci când eram elev! Şi apoi știi că am o fată măritată în Orlatul Mărginimii, iar ginerele aduce acasă, în fiecare vineri, ziarul ”Mesagerul de Sibiu”, în care scrii o pagină întreagă, iar alăturat ți-i pusă fotografia. Ne citește, de pe internet, nepoțica care stă cu noi, pe curte, împreună cu părinții ei. Este elevă la liceul din comună. Ca urmare, nu numai că știm dar și vedem tot ceea ce scrii. Spune-le asta şi celor din redacţie. Eu în orașul lor am făcut cătănie la pompieri, cu 45 de ani în urmă. De acolo m-am lăsat la vatră gata însurat. Nevastă-me este din Mohu, sat de pe calea-ferată îngustă a Mocăniței. Cea care, pe acea vreme, pleca pufăind din gara mare a Sibiului, străbătea toată valea Hârtibaciului, iar după un popas în Agnita, vreme de o jumătate de ceas, trenul o lua spre Sighișoara. Și ce fain și plăcut era atunci! Tot din spusele tale de la radio am mai aflat și că pe o bucățică de șină mai circulă, din când în când, vagoanele de călători, vechi de 100 de ani, prinse la o locomotivă cu aburi costruită la Reșița, în 1935. Deci, este de un leat cu tine!
Notă: A consemnat un călător grăbit şi obosit pe valea superioară a Mureşului, ajungând până dincolo de ”Reghinul viorilor românești”, de Petrișul oboistului Pavel Tornea și de Stâncenii și Topliţa lui Miron Cristea, întâiul Patriarh al Bisericii Ortodoxe a României Mari.
Miercuri, 5 august: 98 de ani de când se năştea scriitorul Marin Preda
Autorul unor romane de referinţă, neputând să fie omise dintr-o viitoare şi cuprinzătoare istorie adevărată şi corectă a literaturii române! Respectând ordinea apariţiei lor, cele mai cunoscute, citite şi recitite romane sunt: „Moromeţii” , „Risipitorii” , „Intrusul” , „Marele singuratic” , „Delirul” , „Viaţa ca o paradă” şi „Cel mai iubit dintre pământeni” . Spre lectura dumneavoastră vă propun doar câteva citate: „Iubirea poate fi oricum, numai să fie!”; „Femeia este ca un izvor. Îl vezi numai când ţi-e sete, şi pe urmă, după ce bei, treci pe lângă el.”; „Dragostea este supusă adesea asalturilor geloziei”; „Infinite sunt greşelile pe care un îndrăgostit le iartă iubitei lui”; „Omul nu mai e acelaşi după ce descoperă ceva”; „Unii oameni, deşi au cultură, sunt analfabeţi prin concepţia pe care o au despre cultură”; ”Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să știi că poți distruge pe cineva, să n-o faci și acela să nu știe”
Oficial a avut trei soţii, însă romancierul avea să mărturisească (în scris, ca şi în vorbe) că prima dintre ele i-a fost cea mai dragă. Drept dovadă, reproducem doar un scurt fragment dintr-o lungă epistolă de dragoste, adresată frumoasei şi tinerei sale soţii, poeta-actriţă Aurora Cornu, născută la 6 decembrie 1931, în satul prahovean Priviţa de Jos: „Apa băută fără sete nu înlătură setea de mai târziu, ci te chinuie, prin amintirea ei, aşa cum mă chinuie pe mine acum săruturile luate la despărţire. Ele nu ţin loc dorinţei chinuitoare care mă stăpâneşte acum în amintirea de a te strânge la piept şi a sorbi bucuria de pe buzele tale iubite. Noapte bună trupului tău drag şi ochilor tăi frumoşi! Fii liniştită şi dormi. Odihneşte-te şi vino sâmbătă! Eu te iubesc atât de mult”. Şi cu toate că cei doi au divorţat după patru ani de o căsnicie umbrită, uneori, de prea multă dragoste şi gelozie, Aurora va mărturisi: „Până la Marin Preda nu am băgat de seamă că sunt frumoasă”; „Îl iubesc pe Marin Preda viu, mort şi până la sfârşitul vieţii mele”. Alte câteva gânduri lăsate scrise de Marin Preda: „Cine trădează va fi trădat”; „Nu am a şti cât de frumos e cerul dacă nu ar avea nori pe el”; „Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră”; „Învaţă să nu te laşi umilit”;
„Inima omului e largă, de ce unii şi-o poartă strâmtă şi plină de ură?; ”Viaţa unui om este un şir nesfârşit de erori”; „A şti să râzi în clipele tragice înseamnă a stăpâni tragicul”; „Mai bine un sfârşit cu groază, decât o groază fără sfârşit”… Şi chiar aşa avea să vină şi finalul, mult prea timpuriu, al scurtei sale vieţi, murind în somn şi necuprins de temuta groază! Era în noaptea spre dimineaţa zilei de 16 mai a anului 1980, în vila de creaţie a Uniunii Scriitorilor din România de la Mogoşoaia, de lângă Bucureşti. De atunci şi până acum puţine lucruri am mai aflat referitoare la ceea ce cu siguranţă se afla pe masa lui de lucru! Presupun că erau numeroase manuscrise ale altor valoroase romane şi nuvele, iar alăturat lor o glastră cu florile înmiresmate ale acelei primăveri. Acum, la început de lună august, de ziua nașterii sale, îi oferim în dar, un buchet de parfumate TUBEROZE, ale vestitei cultivatoare din Hoghilagul Văii Târnavei Mari, inginera Elena Todea-Petri. Iar alăturat lor, creştineasca urare: Liniştită odihnă veşnică trupului tău!
Ioan Vulcan-Agnițeanul
