Frumoşii, cuminţii şi triştii ţărani bătrâni ardeleni
„Ion a lui Anica de pe hudiţa mare”, împreună cu înţeleapta lui soţie (amândoi adunând în răbojul vieţii doar cu doi-trei ani mai puţini decât mine), m-au poftit să ne cunoaştem mai bine şi să stăm puţin la poveşti, după care să îmbucăm câteceva de-ale gurii şi să golim o cană cu vinul dulceag şi parfumat, scurs din teascul cu strugurii tomnatici ai viței-de-vie de pe casa bunilor lor bunici şi părinţi.
Şi cum stăteam noi la taifas, despre una despre alta, numai că îl aud pe badea Ion că-mi spune: „Dom’le reporter, ştii dumneta ce-am învăţat eu şi cu a mea boreasă (nevastă) în cei 50 de ani de căsnicie, care au fost precum întreaga viaţă a unui om? Când plăcută şi veselă, când grea şi tristă! În zilele şi nopţile de iarnă (că în restul anotimpurilor nu ne dau răgaz vitele şi treburile din câmp), amândoi buchisim cărţile scrise de regretatul nostru vecin, Octavian Paler, după care ne «clătim» sufletul cu poveţile din Biblie. O vezi, acolo? Stă lângă perna de la capu’ patului. E împăturită într-un ştergar legat cu eşarfa aia tricoloră. O adus-o tata lui tata soţiei mele, când s-o întors de la Alba Iulia. Atunci cu Unirea Transilvaniei cu România. Biblia e tare veche. Cam de prin 1800. Aşadar, am moştenit-o de la bunii mei socri, părinții lui nevastă-me, când m-am însurat cu fata lor! Că eu mai mult m-am măritat, decât însurat, pentru că am venit pe curtea casei și gospodăriei lor. Şi-o fost buni, precum mumă-mea şi tătânul meu tată. Şi încă ceva: de la toţi ai noştri străbuni am deprins bunul obicei să ascultăm în biserică, cu luare aminte, pildele din rostirea preotului. Ba mai mult: am ţinut minte, chiar şi fără să vreau, vorbele bătrânilor înţelepţi ai satului, ca şi ale oamenilor cuminţi întâlniţi în târgurile de pe sate şi în pieţele de la oraş.
– Și ce aţi învăţat, din toate astea, bade Ioane şi lele Ană?
– Ia şi notează, de-i vrea! O să grăiesc cu ceva mai mult răgaz. Am învățat că mai poţi chiar şi atunci când zâci că nu mai poţi; că oamenii te pot iubi şi duşmăni în acelaşi timp, la fel de bine şi la fel de rău; că mai degrabă te schimbi tu în bine, decât să-l lămureşti pe altul să o facă; că sunt lucruri în viaţă care nu pot fi cumpărate cu bani; că, fără să prinzi de veste, viaţa te urcă şi viaţa te coboară; că oamenii au dreptul să te vorbească de rău şi tu ai dreptul să-i vorbeşti de bine; că trebuie să priveşti spre trecut cu înţelegere, spre prezent cu bucurie şi spre viitor cu nădejde; că viaţa îţi oferă multe lecţii şi că mereu mai rămâne ceva de învăţat; că să ne văităm și plângem mai puţin şi să mulţămim mai mult; că pacea şi iubirea îs mai presus decât dreptatea şi frica: că am învăţat să spunem „Îmi pare rău”, „Te rog să mă ierţi”, „Mulţumesc”, „Te iubesc”… Dar şi că am învăţat că am învăţat mai nimica.
Sunt vorbe de luat aminte și de ținut minte, auzite într-o dimineaţă din preajma unei mari sărbători creștine la români: cea a Sfântului și Slăvitului Proroc Ilie, din 20 iulie. Iar acele vorbe, precum le citirăţi şi dumneavoastră, mi le spuneau când badea Ion, când lelea Ană. Doi bătrânei, vecini cu casa în care s-a născut şi a copilărit scriitorul-filozof Octavian Paler (n. 2 iulie1926 – d. 7 mai 2007), fiu de vrednici şi cuminţi părinți din Lisa pădurilor de mesteceni, fagi, stejari şi brazi care urcă, pe lângă falnica şi mândra mănăstirea a Brâncovenilor de la Sâmbăta de Sus, ajungând până spre vârful stâncos al Negoiului Munţilor Făgăraş. Şi ce plăcută şi melodioasă cântare de aramă se auzea în acea cuminte dimineaţă de vară, pentru ca în ziua următoare a vizitei mele să mă conving că, fiind tot mai puţini la număr şi tot mai gârboviţi de apăsătoarele poveri ale vieţii ţăranului ardelean de la munte, oamenii Lisei dau dovadă că trudesc din greu să are cu plugul şi să semene acele pământuri nisipoase, tare dragi inimilor lor. Că mult aşteptatele ploi au înverzit și înflorat fânețele din lunca mijlocie a Oltului şi că, spre şesuri, greblele tractoarelor adunau brezdele pentru balotatul fânului, în vreme ce înspre Ileni și Râușor țăranii frecau în palmele lor bătătorite spicele pentru a afla că boabele lor sunt coapte, pentru a intra cu combinele la seceratul orzoaicei, secarei și grâului. De departe se auzea cântul de toacă şi cel al clopotelor de aramă din turlele bisericilor satelor, chemând credincioșii la slujba religioasă a vecerniilor înserărilor. Urcaţi în căruţele cu loitrile înălțate, trase de cai vânjoşi, cosaşii descărcau cu furcile fânul în şuri și în podurile grajdurilor. Dinspre păşune, se auzea plesnitoarea nervoasă a biciului ciurdarului care mâna vacile și bivolițele să intre în sat, grăbite de chemarea plângăreaţă a mugetului viţeilor flămânzi. Mai tinerele gospodine le mulgeau laptele înspumat din ugerele mari cât găleata, după care aţâţau focurile în vetrele sobelor, pregătind cina bătrânilor părinţi şi bunici reîntorşi de la biserică. Fumurile din hornurile caselor aşterneau peste sat o lină şi albicioasă ceaţă, semn că mâine fi-va încă o zi frumoasă de vară senină. Plecat la asfinţit, mândrul Soare stătea pitit după dealurile abrupte ale Ludișorului și Cincşorului, aprinzând deasupra lor un imens petec de cer roşiatic. Peste toată liniştea nopţii se auzea lătratul câinilor sloboziți din strânsoarea lanțurilor, precum şi îndepărtatul şuierat al trenurilor, grăbite să oprească, pentru o clipă, fie în gara mare, aproape părăsită, a Făgăraşului, fie în cea, mică şi tristă, a Voilei. În vagonul de clasa a 2-a a unuia dintre ele mă voi urca şi eu, folosind cuponul CFR de pensionar. Voi duce cu mine amintirea plăcută a unor vrednici gospodari de sat de munte din Ardeal, ca şi imaginea chipurilor senine a doi frumoşi şi simpatici bătrânei: cele ale soţilor Ana şi Ion, vecini şi rude apropiate cu cei din familia „vechilor povestioare” ale cumintelui cronicar al vremurilor trecute, regretatul scriitor şi om de mare spirit, prin deşteptăciunea sa, Octavian Paler.
Şi totuşi, nu pot să nu mă întreb, întrebându-te şi pe tine cititorule: va rezista Lisa Ţării Făgăraşului şi a Oltului vremurilor incerte de acum şi a celor viitoare? „Fiii rătăcitori” prin luxoasele şi ademenitoarele oraşe italiene, spaniole, franţuzeşti și nemțești vor mai găsi ei și copiii lor drumul reîntoarcerii în vatra satului natal al lor și străbunilor lor!? Poate că da, poate că nu. Un lucru fi-va sigur. Neuitata pildă cuminte, patriotică, creştinească şi românească a ţăranilor plugari făgărăşeni care au plecat peste Ocean, în America, cu mai bine de un secol în urmă! Ca după ani şi ani de muncă grea şi amară singurătate, să se reîntoarcă în satele lor, iar cu bruma de agoniseală să târguie pământuri şi păduri scumpe din averile zgârciţilor grofi, baroni şi arendaşi; să zidească case mândre, grajduri şi şuri; să înalțe biserici şi şcoli. Acum, doar bătrânii ţărani mai trag nădejde că fiii şi nepoţii lor vor lua în păstrare acele vechi şi plăcute rânduieli, gândite de străbunii lor ca să dăinuie peste veacuri!
„Avea bunica mea de toate…; Avea prispă cu muşcate,/ Avea fântână, pâine, sare,/ Avea putere şi răbdare./ Avea credinţă şi iubire/ Şi-un dar nespus de nemurire,/ Avea un cal la o căruţă/ Şi lapte bun de la văcuţă./Avea poveşti nenumărate/ Şi cântece nemaicântate,/ Şi le spunea adeseori/ La clacă şi la şezători./ Avea o sobă, un vătrai,/ Avea şi gura mea de rai.(…) Bunico, satul de poveste/ Azi îl vedem, dar nu mai este…” (poetul bucureștean Ion (Aurel) Pilat, 1891-1945).
Amintirile Mediaşului aviatic
Multiseculara şi surprinzător de frumoasa și înflorata aşezare transilvană, traversată de apa tot mai împuţinată a râului Târnava Mare, a avut multă vreme o prestigioasă școală de maiştri în domeniul aviaţiei militare. Desfiinţată când n-ar fi trebuit să își închidă porțile, în amintirea ei şi a celor care au absolvit-o și slujit-o cu profesionalism şi dăruire, pe acel loc a fost înălţat un obelisc din inox, înlocuind un mai vechi şi pitoresc avion-exponat! Noul monument reușește să fie ceva mai mult decât o simplă amintire a existenţei aviaţei româneşti în această parte de ţară. Pentru că el întregeşte importanţa documentară a casei-memoriale muzeu a savantului sas Hermann Oberth (1894-1989), inventatorul primelor rachete ale viitoarelor zboruri ale omului în spaţiul cosmic. O explicaţie în plus de ce în faţa acelei case se află un inedit exponat: o rachetă-purtătoare, primită în dar de la fosta armată sovietică. Şi cum în data de duminică, 13 septembrie 2020, se vor împlini 107 ani de la moartea inginerului-constructor român de avioane Aurel Vlaicu și tot atâția ani de la zborul său tragic peste Carpaţi, Asociaţia Română de Cosmonautică şi Astronautică se mândrește cu faptul că a reușit să reproducă, în mărime naturală, cel dintâi aparat de zbor aerian din seria „Vlaicu”, originalul său datând din anul 1910. Unul dintre iniţiatorii şi coordonatorii îndrăzneţului proiect fiind căpitanul-comandor în rezervă Mircea Țiplea, multă vreme custodele priceput și sufletist al Casei-Muzeu „Hermann Oberth” din Mediaş.
Plângem nu numai de supărare, ci şi din prea multă întristare
Se poate plânge din multe motive! Bunăoară, de supărările şi întristările pricinuite de neînţelesele iubiri sau de tragica şi neaşteptata trecere a ființei iubite din viaţa pământeană în cea a veșniciei. Dar cât de omenos este atunci când plângem nu de propria noastră supărare, ci de bucuria cea mai mare a unui semen de-al nostru care a scăpat teafăr din temuta „ghilotină” a COVID-19! Eu unul, însă, am văzut şi auzit, de curând, cum plângea și un firicel de apă coborât, de sus, din munte, până în şesurile sibiene și tălmăcene. Era, cândva, un frumos şi cuminte râu, alunecând tumultuos la vale printre stânci, purtând în „cârca” lui plăcuta povară a păstrăvilor, lostriţelor, mrenelor și clenilor. Dar şi a apelor nu numai multe, ci și limpezi ca cristalul, reci ca gheaţa şi plăcut parfumate de lacrimile picurate din ochii mari și mirați ai frumoaselor şi nevinovatelor căprioare, venite însetate la adăpat. Acum, apa acelui fost falnic râu e tot mai mai tulbure şi tot mai caldă. Dar şi tot mai puţină în puţinătatea ei, reuşind cu greu să acopere albia unui biet pârâiaş, cel care plânsu-mi-s-a că nu numai anotimpurile secetoase sunt de vină ci și oamenii răi. Cei care i-au înnămolit izvoarele și surpat malurile, golindu-i albia de pietrișul și nisipul fin și sclipitor. Iar un imens pinten din muntele împădurit al izvoarelor sale, exploziile dinamitelor l-au prefăcut în griblura drumurilor cauciucurilor mașinilor.
Mai înainte de a-l lăsa în voia sorții sale i-am cerut iertare, atât din partea mea (ecologistul din născare), cât şi din cea a hoţilor de lemne și a cărușilor de pietre și nisipuri, după care cu greu s-a lăsat convins că printre vinovați se mai află și nepaznicii ocoalelor silvice, în cârdăşie cu pădurarii-cantonieri (de stat sau privaţi); și drujbiştii-ţapinari incorecţi, aflați mână-în-mână cu gateriştii neautorizaţi; și cărăuşii auto și cei cu căruțe și cai, „fugari” şi dibaci în a ocoli inutilele „radare forestiere”; și poliţiştii și jandarmii fără cătușe la cingători şi pistoale cu glonţul tras pe ţeavă; și şmecherii şi nesătuii comercianţi angrosişti de buşteni, împreună cu străinii de țară care, la Sebeș-Alba, „macină”, în neștire, zi și noapte, pădurea românească, transformând-o în prefabricatele industriei Europene de mobilier.
La întors acasă, din munții Lotrului, Cibinului și Cindrelului, intenționat am evitat autostrada și centura ocolitoare a Sibiului, luând-o pe drum nu întâmplător denumit al „hoţilor”. Am oprit motorul mașinii, după care m-am trezit, ca dintr-un nesomn, lăcrimând de supărare şi întristare! Eram tot la fel, ca şi acel râuleţ de munte înaintând chinuitor de greu spre locul de întâlnire cu apele Hârtibaciului şi Cibinului cu cele ale Oltului: neauzit şi nebăgat în seamă de nimeni. M-am consolat cu gândul că poate nu scriu în zadar la acest ziar! Şi că voi fi înţeles şi citit la importanta şi nebăgata în seamă rubrică „Fapt divers”!
Notă: Ca urmare, stau și mă întreb, precum atât de omenește o făcea regretatul poet Nichifor Crainic, iar apoi, actorul-rapsod Tudor Gheorghe, prin melodioasa sa voce: „Unde sunt, cei care nu mai sunt”?! Vă mai aduceţi aminte? Erau, precum nu mai sunt, trei vorbitori, mult ascultați pe calea undelor herțiene. La redacţia română a postului de radio „Europa Liberă”, cel care îşi încheia spusele cu: „Al dumneavoastră, Nicolae Constantin Munteanu”, iar la Radio România, unde slujesc și eu de peste 60 de ani, doi confrați în ale microfonului. Cei care spuneau: „Ați ascultat emisiunea «Cadrane», cu al dumneavoastră Paul Grigoriu”, respectiv: „Sunt Gheorghe Verman, a fost emisiunea «Iarba verde de acasă»”. În amintirea memoriei colegilor mei, cei care au fost, iar acum nu mai sunt, încerc să vă spun că ați lecturat gândurile-gânditoare ale celui care spune că se numește: Ioan Vulcan-Agnițeanul.
