„Un clopot tainic miezul nopții bate/ Și Isus coboară pe pământ
Din piepturile noastre-nsângerate/Răsună Imnul Învierii sfânt.
Veniți creștini, luați lumină/Cu sufletul smerit, purificat”
(Adrian Păunescu, 1944 – 2005, poezia „Învierea”)
Se apropie două dintre Marile Sărbători Creștine ale Primăverii
În vreme ce duminică, 17 aprilie 2022, credincioșii catolici, evanghelici și reformați ai țării mele vor sărbători Minunea Sfântă a Învierii lui Iisus Hristos și Paștile, românii ortodocși și cei greco-catolici, de peste tot în lume, cinstesc Duminica Floriilor și Intrarea Triumfătoare a Domnului în Ierusalim. Reîntorși cu toții de la biserici, pe la casele lor, gospodinele vor invita membrii familiilor lor la masa de prânz a Dezlegării la Pește, știindu-se că în ziua următoare se va intra în Săptămâna Mare a Patimilor. Fi-va atunci acea vreme când dangătele clopotelor de aramă ale bisericilor vor fi înlocuite cu ecoul îndepărtat al cântului liturgic la toacă, timp în care preoții încep rostirea și cântarea slujbelor religioase ale dimineților și vecerniilor înserărilor. Și tot la fel o vor face și în Sfânta și Marea Sâmbătă a ajunului zorilor Învierii Domnului. Un inedit aparte al apropiatelor sărbătoari creștine ale acestei Primăveri este că în a doua zi de Paști (luni, 25 aprilie), în bisericile românilor de pretutindeni, preoții, împreună cu enoriașii lor, participă la săvârșirea Slujbei Religioase a cinstirii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință.
-//-
*Familiile părinților și bunicilor mamei și tatălui meu au locuit, trăit, îmbătrânit, betegit și murit în căsuțele mici și gospodăriile țărănești de pe hotarele îndepărtate a două așezări ardelene și hârtibăcene. Așa se face că, rând pe rând, mai toți cei apropiați ai lor au pornit în lumea largă doar cu hăinuțele de pe ei și cu câteva merinde în trăistuțe, iar împăturite frumos în năfrămuțe aveau certificatele lor de naștere și de creștinesc botez ortodox, precum și hârtiuțele ștampilate și semnate, doveditoare că au absolvit școala de patru clase primare. Vremurile și timpurile de atunci au făcut ca și noi, copiii și nepoții lor să mergem cam pe aceleași întortocheate cărărui ale vieții. Și nu numai că nu ne-am plâns, dar nici nu i-am dojenit pe sărmanii noștri părinți și bunici pentru că s-au nevoit să fie când slugi harnice, pricepute și cinstite la cei bogați, când plugari săraci și chinuiți pe pământurile lor, mult prea curând luate în stăpânire de agricultura socialistă. Și cu toate aceste griji și nedreptăți, atât ei cât și noi, am dovedit că am dus-o mult mai bine în CAP decât atunci când eram slugi la stăpâni răi din fire și nesătui în poftele de îmbogățire.
-//
Doar câteva nevinovate constatări. Apele izvoarelor din adâncurile Pământului mereu se străduiesc să răzbată la suprafață îndestulătoare, limpezi și reci. Și o fac din dorința și necesitatea lor de a se cunoaște, împrieteni și uni unele cu altele. Se iscă, însă, următoarea întrebare: de ce n-ar proceda la fel și oamenii tuturor popoarelor lumii!? Ar fi suficient să priceapă modul simplu și pașnic cum izvoarele și pâraiele reușesc să își varse și amestece apele în vadul râurilor. Cele care, la rândul lor, unindu-se și plutind la vale, formează fluvilele, mările, oceanele și lacurile continentelor. Și precum se poate constata, de atâta amar de vreme nimeni nu știe exact ale căror țări aparțin acele multe ape amestecate. Fie că-s limpezi și bune de băut. Fie că-s tulburi și murdare de gunoaie și de mase plastice. Pline de mine nexplodate, de epavele și păcura plutitoare a vapoarelor scufundate și de radiațiile nevăzute ale submarinelor nucleare! Așa stând lucrurile, mă tem că nu va trece prea mult timp până când mocnitul conflict diplomatic, pe această temă, se va transforma într-unul militar și războinic. Și ca și în cel ruso-ucrainean, îl vor începe și pierde locuitorii țărilor sărace și prostuțe ale lumii. Ca urmare, vă rog să țineți minte că prezentul este tot mai trist, iar viitorul tot mai imprevizibil. De asemenea, că de acum încolo, războaiele pustiitoare nu se vor desfășura și pe teritoriile statelor bogaților și războinicilor lumii. Ci pe cele ale țărilor aglomerate și înfometate. Ideea de bază și tot mai rar exprimată, scrisă și recunoscută de O.N.U., este că cele aproape 8 miliarde de oameni ai Globului sunt o tot mai grea povară pentru mărginitul Pământului și infinitul înalt al Cosmosului!
-//-
Un sas plecat din Slimnicul Sibiului și stabilit definitiv, cu peste 40 de ani în urmă, într-un orășel din Germania, m-a atenționat telefonic că mi-a strecurat în buzunarul stâng al sacoului agățat în cuierul unei cofetării, o fițuică de pe care, de îndată, am prins a citi: ”România este țara în care atât femeile cât și bărbații implicați în politică și în funcții de conducere n-au nici onoare și nici patriotism. Ei sunt aceia care au furat și înstrăinat bogata avere a țării”. Și cum acel sas ardelean a plecat, nelăsându-mi nici măcar adresa, ci numai promisiunea că mă va căuta cândva, am încerct să scriu măcar o fârâmitură din tristul și revoltătorul adevăr: România este țara în care mai toate lumea moștenește sau revendică juridic și avocățește, cu bani mulți, cu pile și relații, ceva anume, cum ar fi: terenuri agricole și de construcții, livezi pomicole, podgorii viticole, păduri, munți, ape, iazuri pisicole, foste ateliere meșteșugărești, fabrici și uzine, case de locuit, străzi, clădiri, poteci, drumuri, izvoare de ape minerale, stațiuni balneoclimaterice, vile, sedii de restaurante, spitale, dispensare medicale, cămine culturale, școli, licee, facultăți, maternități, farmacii și chiar pământurile de sub biserici și mormintele cimitirelor. Prin bunătatea prostească și originalitatea milei locuitorilor săi, România este țara tuturor și nimănui! S-a ajuns până întracolo încât românul mereu își face vara sanie, iar iarna o taie și o pune pe foc.
-//-
În aceste zile primăvăratice se împlinesc 155 de ani de când Parisul găzduia Expoziția Universală a Omenirii, (1 aprilie-3 noiembrie 1867), având ca temă: Agricultura, Industria și Artele plastice. Expoziție deschisă, în mod festiv, de însuși Napoleon al 3-lea, regele Franței. Cu precizarea că pictura, sculptura și grafica aveau un loc aparte de expunere, iar România era reprezentată de creațiile mai multor plasticieni de valoare, între care și de câteva tablouri reprezentative ale lui Nicolae Grigorescu (1838-1907), Gheorghe Tattarescu (1818-1894) și Theodor Aman (1831-1891). În rest, Pavilionul țării noastre îl avea, în calitate de comisar general, pe istoricul Alexandru Odobescu (1834-1895). Două au fost marile distincții de onoare primite de Țara Românească, încă vasală, pe acea vreme, Porții Imperiului Otoman, având drept capitală Instanbulul turcesc, fostul Constantinopol elen și al ortodoxiei universale. Cel mai prestigios premiu avea să fie atribuit componentelor masive ale Tezaurului de la Pietroasele, denumit ”Cloșca cu puii de aur”. Descoperirea lui avea să fie făcută între bolovanii unei cariere miniere de suprafață de către țăranii-pietrari Ion Lemnaru și Stan Avram. Eveniment petrecut în preajma Sărbătorilor de Paști ale anului 1837. Cealaltă dinstincție de onoare avea să fie artibuită unei alte comori găsite în pământ românesc. Era o bogată colecție de podoabe și bijuterii extrem de scumpe, prelucrate artizanal din rășina fosilă și pietrificată a celor mai bogate zăcăminte de chihlimbar ale Europei, din acele îndepărtate timpuri. Zăcăminte descoperite, exploatate și prelucrate în vecinătatea satului Colți-Buzău. De subliniat și faptul că prin anii 1960, deci după trecerea a aproape un secol de la acel eveniment expozițional din capitala Franței, în Muzeul ASTRA, din pădurea ”Dumbrava Sibiului”, a fost transmutată și restaurată cea mai veche casă-atelier meșteșugăresc a unei familii de prelucători ai chihlimbarului din amintitul sat buzoian!
Motto: „Tot ce sunt sau ce sper să devin îi datorez îngerului care este mama”
In memoriam Abraham Lincoln (n. 12 feb. 1809 – d. 15 apr. 1865
O atât de sinceră şi de frumoasă mărturisire ca aceast motto nici că se putea să nu aparţină decât unui om cuminte şi cu multă minte. Iar acela avea să fie democratul-republican, de Uniune Naţională, Abraham Lincoln. Nimeni altul decât cel de-al 16-lea preşedinte din istoria Statelor Unite ale Americii, asasinat în Vinerea Mare a Învierii Domnului din anul 1865. Crimă cu premeditare, săvârşită de actorul Jon Wilkes Booth, un fanatic sudist din timpul lungului şi sângerosului război civil nord contra sud. Spre a întregi adevărul spuselor mele de până acum, referitoare la inteligenţa, cuminţenia, modestia şi bunătatea sufletească a amintitului preşedinte-erou nord american, vă ofer lectura altor câtorva dintre memorabilele sale gânduri scrise: *Biserica este cel mai mare dar dat vreodată omului. *Cu siguranţă Domnul nu a creat omul ca să trăiască doar o zi! Omul a fost creat pentru eternitate! *Nu anii din viaţa ta contează, ci viaţa din anii tăi. *Un prieten este cineva care are aceeaşi duşmani ca şi tine. *Libertatea nu este dreptul de a face ceea ce vrem, ci ceea ce se cuvine. *Poţi să te plângi că tufele cu trandafiri au spini, sau poţi să te bucuri că tufele cu spini au trandafiri. *Nu mă interesează dacă Dumnezeu este de partea noastră. Principala mea grijă este ca noi să fim de partea Lui, deoarece Dumnezeu are totdeauna dreptate. *Când fac un bine, mă simt bine; când fac un rău, mă simt rău, iar aceasta este religia mea. *Eu îmi înving duşmanii prin faptul că mi-i fac prieteni. În finalul acestei scurte scrieri gazetăreşti, cred că merită să repet cea mai sinceră şi Dumnezeiescă
declaraţie de dragoste şi de respect pe care un copil, ajuns mare om în stat, o adresează defunctei sale mame. Ca urmare, dragă cititorule, silabiseşte-o şi memoreaz-o! Va fi precum murmurul unei sfinte rugăciuni din preajma creștineștelor sărbători de Pace și Paști ale Primăverii Popoarelor Lumii: ”Tot ce sunt sau ce sper să devin îi datorez îngerului care este mama”.
- PS. Sunt sigur că în în înfometata, bolnava și războinica situație actuală a omenirii, poetul-teolog și filozof Nichifor Crainic (1889-1972), din nou ne-ar fi întrebat retoric, precum a făcut-o și alte dăți, însă fără pic de folos, atunci când Țara și poporul ei a fost la răscruci de grele drumuri în istoria neamului românesc: ”Unde sunt, cei care nu mai sunt?!” Apoi, eu aș fi căzut pe gânduri, după care l-aș fi întrebat: Dragul meu talentat poet și preot ortodox profund gânditor, să fie, oare, cu putință ca acei conducători de țări și popoare, înțelepți, blajini și înțelegători să nu fi avut nici unul dintre ei urmași adevărați, ci numai avortoni urâcioși și schimonosiți la chip și la suflet!?
Ioan Vulcan Agnițeanul
