M-am născut de Sărbătoarea lui Dragobete, Ziua Îndrăgostiților la Români
Astfel că nu-i de mirare că de mic copil m-am bucurat că părinții mi-au fost români adevărați, amenințându-i că dacă mă plămădeau și nășteau în altă țară sigur că fugeam în România. Este Patria de care tot mereu îmi este dor! Chiar și atunci când sunt în ea! Ca urmare n-am a ști ce anume o să mă termine definitiv. Boala sau bătrâneţea. Supărarea şi grija pentru această țară atât de furată și sărăcită. De înstrăinată, înşelată şi de batjocorită în fel şi chip! Dar să nu disperăm, mai ales noi, cei mai în vârstă! Cei care, până acum, am trăit cum am putut, nu cum am vrut. Cu puține bucurii și cu multe necazuri! Dar se pare că o nouă generaţie de buni români este undeva pe aproape! Răsărită din micile rămășițe care au mai rămas din fosta mare glie strămoșească și din imensitatea rumegușului tăierii și înstrăinării copacilor pădurilor românești. Chiar și în astfel de vremuri sărăcăcioase, războinice și bolnăvicioase, încă mai port în suflet o astfel de optimistă nădejde! Iar ca să-mi sporesc încrederea în mai bine, mi-am propus să-mi imaginez chipul plăcut al bunicii mamei mele. Dar și să-i reascult, din memoria neștearsă a auzului urechilor mele, înțeleptele sale vorbe. Astfel că mă văd copilul de o șchioapă, de altădată. Atunci când dumneaei avea obiceiul ca în diminețile însorite să își spele obrajii în apa rece, deșertată într-o trocuţă scobită într-un mic trunchi de salcie, așezată sub cumpăna fântânii din fundul curți casei și gospodăriei familiilor noastre. Uneori o aud fredonând o doină și o revăd ștergându-se pe față cu un prosop albicios, urzit din fire de bumac și cu băteala de țesut toarsă din caierele de in și cânepă ale furcilor sale frumos sculptate. O văd, de parcă ar fi aevea, cum stă în fața oglinzii din prispa casei de pe hotarul pășunilor vițeilor, vacilor și bivolițelor, șezând în tihnă pe un scăunel. Între timp aud un cântec cântat în șoaptă, cu a ei voce tărăgănată, și o văd zâmbind copilărește chipului din oglindă. Cu un piaptăn nefiresc de mare, spintecat dintr-un os din corn de vită, își piaptănă părul înălbit de gânduri și de mulții ani ai săi de viață. Erau acele dimineți văratice și tomnatice, atunci când străbunica mea, Eufimia, mai mereu spunea vorbe înțelepte, asemănătoare celor care urmează să le citiți: Neluțule, dragule, nu numai eu, ci toți copiii, nepoţii şi strănepoţii mei încă mai ţinem minte cât de frumoasă la chip și de miculuță la trup eram în anii tinereţii mele! (n.a. Era în vara anului 1941, iar eu aveam vârsta împlinită de 5 ani). Acum, din chipul meu de atunci a mai rămas numai culoarea albastră și înlăcrimată a ochilor. Doar ei îmi mai întineresc, cumva, obrajii veştejiţi de mulţii ani munciți și trăiți. Noroc şi cu acel tablou de nuntă, prins într-un cui deasupra patului odihnei mele şi a răpostului meu bărbat. Când fotograful Weber, cu casa şi atelierul în vecinătatea bisericii şi şcolii saşilor din Agnita, „ne-o tras în chip”, era când eu nu împlinisem 18 ani, în vreme ce „badea Ion”, cum îi spuneam eu bărbatului meu până a nu mă fi măritat cu el, avea 24. Și gătase cu bine cătănia la împăratul de la Viena. Şi mai ţine minte, măi dragă copile, că împreună cu încă şase consăteni de-ai lui, din Beneștiul văii Hârtibaciului, au mers cu căruţa trasă de cai până în Alba Iulia, unde au ajuns în chiar dimineața de 1 Decembrie a anului 1918. Și că acolo au participat la acea mare adunare populară a ardelenilor în care se zice că s-ar fi hotărât să se facă România Mare. Apoi, după o bună bucată de vreme, Onu al meu o vândut în târgul de primăvară din satul Pelișor o bivoliță, cu vițălul de lângă ea, iar cu banii ăia, puși în bunghilarul șerparului de deasupra cioarecilor, s-o urcat la Constanţa în vaporul de America. Pe mine m-o lăsat acasă să am grijă de cei trei copii mici ai noștri, precum și de părinţii şi bunicii lui ş-ai mei. Iar după o lungă și grea călătorie a ajuns la lucru, ca hamal, într-un port, nu departe de un mare oraș la ocean. Îmi amintesc că la plecare i-am pus, într-o năfrămuţă cu colţurile înnodate, un pumn de grăunțe zicându-i că acele boabe să-i fie drept alinare a dorului de țară și de casă, de copii și de nevastă, de părinţi şi de bunici. Apoi, după patru ani de şedere la americani a venit ACASĂ încărcat cu trei cufăre mari. Într-unul erau fel și fel de haine, pantaloni, ghete, ciorapi și cămăși, nou-nouțe, pentru băieți și bărbați. În alt cufăr erau numai rochii, bluze, ciorapi de mătase și pantofi pentru fete și femei. Pe cel de-al 3-lea cufăr omul meu l-o umplut cu dulciuri și jucării pentru copii, iar peste toate a așternut pânzeturi din bumbac și mătăsuri chinezești scumpe. După ce toți ai casei s-au dus la culcare mi-am rugat bărbatul să-mi arate cam cum arată banii americanilor. Atunci, dintr-un colț de cufăr a scos o cutie din metal, încuiată cu un lacăt, și a pus pe masa din bucătărie, la lumina lămpașului, patru pachete a câte 10.000 dolari fiecare. Cu o parte din ei am cumpărat pământurile şi vitele cu care am scăpat de slugăritul la saşii bogaţi și ne-am reparat și mărit casa, șura, grajdurile, fânarele, cotețele, pivnițele, coșerile și hambarele de bucate. Niște meșteri pricepuți au adâncit cu încă 5 metri fântâna, iar printr-un jgheab, din trunchiuri de lemn scobit, am adus în casă apa bună de băut, de gătit și de îmbăiat. Timp în care împreună am mai avut încă trei copii. În total am născut, alăptat şi crescut până i-am căsătorit şi îmbătrânit, patru băieţi şi două fete. Cea mai mică dintre ele avea să fie mama mamei tale, Neluțule, ca şi a fraţilor tăi mai mari ca tine: Vasile şi Victoriţa.
Până la urmă aşa s-a nimerit că acea poveste cu Alba Iulia să fie o întâmplare nu tocmai întâmplătoare! Nu de alta, dar ajungând gazetar şi radioreporter, aveam să fiu în repetate rânduri în acel mult îndrăgit oraş-istoric al Unirii. Ca urmare, la al său Centenar, am avut toate motivele să mă fălesc, în faţa colegilor de breaslă, cu pantofii mei de domn care păşeau pe urmele lăsate de cizmele de sărbători ale vrednicului meu înaintaș! Ba mai mult, celor care nu mi-au prea dat crezare atunci, le-am promis că le voi trimite un exemplar din acest articol! Iar de-o fi ca vreo gazetă să-l tipărească pe hârtie atunci am toate şansele să mă ţin de cuvânt! Așadar, ați lecturat o nevinovată mărturisire autobiografică, făcută tocmai acum când lumea mă consideră mai mult decât OCTOGENAR. Iar buna şi exigenta mea soţie, împreună cu cei doi copii ai noştri, ne reamintesc că suntem căsătoriţi şi părinţi, cu acte în toată regula, şi fără opreliști la fericire, de 60 de ani. Iar de mai mult de trei decenii și bunicii nepotului Cătălin. Așadar, de mult au rămas la timpul trecut nu numai plăcutele noastre amintiri ale „Nunţii de Aur”, ci și chipurile frumoase şi vorbele înţelepte ale unor vrednici oameni. Cei care au fost, iar acuma nu mai sunt. Prin pilda lor de plugari ne-au învățat că marea artă a vieţii oamenilor, în general, şi a celor familişti în special, este nu numai viața armonioasă dintre soţ, soţie şi copiii lor, dar şi relaţiile cât mai omenești și prietenești cu rudele şi cu vecinii caselor de locuit, gospodăriilor de gospodărit şi pământurilor de plugărit. Şi apoi n-am cum să nu constat cu fală și mândrie că data de joi, 24 februarie 2022, va fi nu numai ziua ivirii mele în lume, cu 87 de ani în urmă, ci şi „Ziua îndrăgostiţilor la români”.
„Aș vrea iar anii tinereții, și mintea mea de-acum”
Constat cu amărăciune că puţini, foarte puţini oameni au întârziat în viața mea, rămânând sau reîntorcându-se lângă mine. Şi mă mir de ce și pentru ce! Nu ştiu să-i fi făcut cuiva vreun rău-voit. Ba mai mult, mereu am fost nevoit să negociez fiecare clipă de viaţă trăită și trudită. Multora dându-le răgazul nu numai de a mă uita dar şi de a mă regăsi. Din păcate, cu trecerea anilor, mult prea mulţi oameni au murit în amintirile mele. Fericirea şi norocul meu este că i-a ocolit pe cei dragi ai mei. Gândesc dacă-i cumva adevărat şi corect ceea ce mi s-a întâmplat de când mă ştiu! Pentru că mi-se pare că n-am prea ştiut să-mi trăiesc viaţa ca lumea, cu toată strădania de a înbătrâni și trăi frumos până la capăt! De unde învăţătura căpătată de la înaintașii mei străbuni: „Greu se mai fac Oamenii Oameni”! Bag-seama că mă apropriu de capătul lungului şi anevoiosul drum al vieţii. Iar cum am simțit că mi se tot scurtează timpul „şederii” în această lume ca nelumea, într-un târziu m-am hotărât să aştern pe hârtie întâmplări și gânduri răzlețe, pentru a nu fi uitate definitiv. Ştiind că, cu timpul, noi, oamenii, devenim o lumânare care stă să-şi ardă şi puţina feştilă care a mai rămas și aprinsă încă de la ivirea noastră în lume. Şi cu toate că a trecut atâta amar de vreme de la îngropăciunea lor, nimic nu-mi astâmpără dorul de părinţi, de frați, surori, bunici, unchi, mătuși, veri și verișoare. Dar și de foștii mei colegi de școală și de muncă. La fel şi de meleagurile mele natale și Transilvane. Intuindu-mi gândurile şi crezul patriotic, cineva avea mare dreptate atunci când mărturisea că dintre toate ţinuturile locuite de români şi de limba română Ardealul este o eternă alinare. Pe suprafaţa lui „jucându-se” marile drame ale poporului român. O trăire tragică şi o existenţă eroică. Sper ca acest mândru şi bogat ţinut să nu se desprindă niciodată definitiv de marele trunchi al neamului. Fiind un etern zbucium istoric al pământului şi locuitorilor săi. Vis neîmplinit pe deplin niciodată. Nimic nu se uită și nimic nu trebuie dat uitării!
-//-
Ce dor mi-a fost, Doamne, să mă întorc în satul meu cu oameni buni, bătrâni şi faini! Cu casele și gospodăriile sale presărate printre dealuri şi coline! Să trec pragul vechii case părinteşti şi să caut, prin lentilele ochelarilor, pozele cu chipurile bunilor mei părinți și bunici atârnate sub Icoana Maicii Preceste cu Fiul Iisus în brațe. Înadins să-i caut şi să-i găsesc dormind odihnitor în cimitirul de lângă bătrâna bisericuţă de pe dealul cu meri, peri, pruni, zarzări și nuci. La căpătâiul lor să las o lacrimă fierbinte şi să aştern pe morminte regretele mele, luminate de făclia unei lumânări aprinse lângă Sfintele Cruci. Să mă podidească plânsul dorului de părinţi, de casa copilăriei şi de satul meu natal! Să rătăcesc în neştire pe uliţele lui şi să întârziu la vorbe înţelepte cu bătrânii care îmi ies în cale. Să le readuc aminte că sunt fiul rătăcitor al Onului și Victoriței din „Casa de pe Deal, cu vechi și dragi amintiri”. Să-i las să se minuneze cât de mare domn, cu multă carte am ajuns şi cât de bine seamăn la chip cu frumoasa şi prea buna mea mamă, iar la vorbă și în glas cu vrednicul meu tată, meşter plugar și cantor la biserica în care, copil fiind, băteam toaca cu ciocănelele în „Lemnele cântătoare ale Cerului”. Să le promit că revin curând şi pentru totdeauna în satul lor drag şi al meu. Că am să înlocuiesc ţigla scorojită de pe casă și să dreg gardul îmbătrânit şi caferii şurii, gârboviţi de poverile anilor. Că în sfintele duminici şi în sărbătorile creştine o să mă aşez smerit, împreună cu soţia, în strana moştenită de la credincioşii mei părinţi, ascultând cuminte învăţătura predicilor şi rugăciunilor tânărului preot al satului, fiul unui nepot de-al meu. Că am să revin la ei, de acolo de unde continui să rătăcesc prin lumea largă! Pentru că oricât de înstărit sau de sărac ai fi, nicăieri nu-i mai bine ca ACASĂ! Şi niciodată nu-i prea târziu să te reîntorci acolo de unde ai plecat în anii tinereţii! Adică la ai tăi. Oameni omenoși și de suflet. De credinţă, de limbă și de neam. De cântec popular. De mândre straie româneşti! Sunt multe țări în lume, iar Patrie, numai una!
Scurt epilog: Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi adevăratul plugar român, atâta vreme cât el munceşte şi trăieşte pe acest pământ: gospodar harnic şi truditor pe pământul neamului său românesc, în a cărui glie străbună îşi va găsi şi veşnica sa odihnă! Şi atunci, la fel ca şi acum, va avea obrajii înnegriţi de arşiţa soarelui; zbârciţi de necazuri, de griji, de nevoi și de tăcutele dureri ale trupului! Palmele mâinilor sale sunt bătătorite de coarnele plugului și de cozile din lemn ale coaselor, sapelor, greblelor, furcilor, măturoaielor și securilor! El știe mai bine ca oricine că Omul poate muri de moarte bună, de moarte rea, de bucurie, de moarte violentă, de moarte fulgerătoare, de oftică, de teamă, de disperare, de inimă rea, de boală, de singurătate, de uitare, de nepăsare.
Ioan Vulcan-AGNITEANUL
