În urmă cu mai bine de 100 de ani, în comunitățile săsești de pe Valea Secașelor se vorbea despre un demers pe care sașii din Păuca ar trebui să-l facă: să ceară ca oamenii de știință să consemneze faptul că linia Ecuatorului trece exact peste satul lor.
Foto: Consiliul Județean Sibiu
Și aveau un argument de necontestat, vizibil cu ochiul liber: turnul bisericii evanghelice din sat nu face umbră. „Este singura biserică săsească fără turn, iar oamenii au taxat prin această glumă situația existentă. Nu a fost dintotdeauna așa, dar când lucrurile se schimbă oamenii observă și reacționează într-un fel sau altul ”, spune Michael Reger, preotul evanghelic din Cârța, localitate sibiană renumită pentru fosta Abație Cisterciană clădită la începutul secolului XIII.
Foto: Consiliul Județean Sibiu
În fapt, gluma sașilor făcea trimitere la biserica evanghelică din Păuca rămasă, la 1910, fără turn. Ironic, între primele consemnări ale localității, în anul 1309, satul este menționat ca „Duabus Turribus” („Două Turnuri”), iar șase secole mai târziu, localitatea avea să se evidențieze tocmai prin lipsa acestora.
„A fost o furtună puternică, iar turnul a fost doborât la pământ. Bucăți din acesta au ajuns până în centrul localității”, spune Niculae Dancu, primarul comunei Păuca despre sfârșitul turnului, așa cum l-a aflat de la bătrânii satului.
Foto: Consiliul Județean Sibiu
Este toamnă rece iar un voal alburiu tronează peste satul de pe Valea Secașelor, așezat la o aruncătură de băț de granița cu județul Alba. De pe dealul în care sașii și-au zidit biserica se observă cu ușurință și celelalte două biserici din sat, fiecare cocoțată pe câte o înălțime, aparținând credincioșilor ortodocși și reformați. Pentru acestea, lumea are o vorbă: „tri coline, tri biserici”.
Foto: Consiliul Județean Sibiu
Maria Botta este soția curatorului bisericii evanghelice din sat. Localnicii îi spun „Maia” și își face vreme pentru a-i însoți pe cei care vor să viziteze lăcașul ce poartă hramul Fecioarei Maria, devenindu-le ghid. Are un fel aparte de a vorbi, graiul păucenilor amestecându-se cu termeni săsești. Zice că mai sunt doar vreo 30 de sași în sat, majoritatea bătrâni sau bolnavi. „Acum, clopotul se mai trage doar când moare cineva sau în zi de sărbătoare”, spune femeia arătând spre clopotniță, o clădire mică din scânduri, aciuită lângă biserică.
Într-un fel, pare că ar fi turnul lipsă al bisericii. „A fost un vânt mare, atunci când a doborât vechiul turn. A ajuns până în curtea bunicului meu, care locuia în centru”.
Biserica este luminoasă, cu strane din lemn și băncuțe acoperite cu mochetă roșie. Biblii cu coperți stacojii așteaptă să fie deschise, iar imnurile bisericești să urce, din nou, spre bolta arcuită. „Fetele stăteau jos, în stranele din față, iar sus urcau feciorii. Erau unele zile în care slujbele se țineau cu ușa larg deschisă întrucât nu putea fi închisă din cauza numărului mare de oameni”.
Foto: Consiliul Județean Sibiu
Ochii doamnei Maia sclipesc cu gândul la vremurile de odinioară pentru ca, mai apoi, să se întunece. Are o apăsare, un dor care o mână des în dealul de pe care biserica sașilor veghează satul: aici și-a îngropat unul dintre copii. „I-a fost mai mult drag de Dumnezeu și a plecat la El. Au trecut 40 de ani de atunci, dar și acum parcă-mi văd băiatul.”
Femeia își descrie viața ca fiind una bună: mai are un băiat care lucrează „la pădure” și două fete învățătoare. După 1990 a înotat împotriva curentului: „Sașii au plecat în Germania, dar noi nu am vrut. Este bine și aici. Apoi, cu o moarte toți suntem datori și mai bine-i să mori acasă”.
Urmează un tur prin amvonul acoperit cu lemn meșteșugit sculptat, pe la altarul impunător și orga montată la 1942. Totul este încremenit în timp, învăluit de o tăcere ce parcă așteaptă să fie alungată de rugăciunile credincioșilor sau de pașii turiștilor.
Foto: Consiliul Județean Sibiu
La Păuca ajungeți ușor, fie dinspre Slimnic, Ocna Sibiului sau Hașag. Drumurile recent modernizate sunt căi sigure spre Păuca, sat în care anecdotele săsești se împletesc cu trecutul și prezentul locuitorilor săi.
„Cine își îngăduie răgazul necesar pentru a vedea biserica ciuntită de forța naturii și de asculta istorioarele sătenilor, va afla încă o dată că județul Sibiu are oameni și locuri de poveste!”, a postat Consiliul Județean Sibiu.
