În urmă cu câteva zile, am scris un text după ce am urmărit, preț de mai multe săptămâni, fenomenul emigrării masive a absolvenților de liceu spre universitățile occidentale.
Mame și tați fericiți își fac poze din locuri pe care le descoperă ca fiind incredibil de curate, de ordonate și de adaptate nevoilor unui student, apoi scriu rânduri în care se amestecă bucuria de a-și vedea copilul drag ajuns la o școală bună și sfâșierea de a trăi ani buni de-acum înainte cu dorul lui.
Acești tineri, abia ajunși la majorat, sunt ultimul val al emigrației românești și, probabil, cel mai dureros dintre toate.
Au plecat pe rând cei mai temerari, care au ajuns pe jos în Occident, au plecat muncitorii sezonieri, au plecat disponibilizații din fabricile jefuite, ca să se angajeze pe șantiere acolo, au plecat tinerii de 25-30 de ani formați în universitățile românești, acum pleacă generația ajunsă la majorat.
Pleacă îndemnați de părinți, care nu mai au ei înșiși curajul sau energia de a o lua de la capăt în altă parte, sau pleacă pur și simplu pentru că lumea digitală le-a oferit toate informațiile care le permit să compare instantaneu condițiile de dezvoltare personală într-un sistem școlar falimentar de aici cu condițiile oferite acolo de sisteme decente și respectuoase cu talentul individual.
Pleacă adolescenții proveniți din familii de intelectuali, din familii de profesori universitari, pentru că profesorii din universitățile românești știu mai bine ca oricine, în adâncul sufletului lor, că odraslele lor nu au șanse reale să se realizeze formați fiind în universitățile în care predau ei. Pleacă fiice și fii de medici, de magistrați, de ingineri, de jurnaliști, de funcționari publici, de orice.
Și abia aceasta este generația care nu se va mai întoarce.
Din toate celelalte, s-au întors și se vor întoarce o bună parte din cei plecați, pentru că sunt legați visceral și, de multe ori, irațional, de aceste locuri: părinții bătrâni, casa de la țară, sărbătorile, obiceiurile, gusturile etc.
Dar acești tineri nativi digital nu mai au decât atașamente firave și pe care le pot controla de la distanță. Sunt tineri mobili, care se adaptează cu mare ușurință, care au călătorit mult înainte de a pleca de tot. Sunt tineri ale căror mize și valori sociale nu au fost niciodată luate în considerare de guvernanții de aici, dar care se regăsesc în idealurile lor și în preocupările lor mai degrabă cu cei de vârsta lor din alte țări decât cu oricine din România.
Pentru ei, România e o țară înapoiată înainte chiar ca ei să ajungă altundeva și să compare: e o țară înapoiată când văd o clasă politică analfabetă și coruptă, când văd profesori triști, uzați prematur de vremuri și inapți de cele mai elementare operațiuni digitale, când văd accidental că societatea se ocupă de lucruri complet străine lor și viitorului lor.
Iar numele pe care cred că trebuie să-l dăm acestui nou val de migrație este „Marea Scăpare”.
În acești termeni descriu părinții și copiii plecarea la studii în alte țări: ca o scăpare, măcar copiii au scăpat, dacă noi nu mai putem scăpa. Dar despre ce e vorba în „scăpare”? E vorba de conștiința acută până la durere a unui eșec sau chiar a unui dezastru. E conștiința naufragiului unui vapor de pe care trebuie să scape cine poate, măcar cei tineri, prin sacrificiul celor bătrâni. A scăpa înseamnă a pleca mâncând pământul, fără să privești înapoi, înseamnă a evada, a te elibera dintr-o cușcă.
Aceste elite ale României care își trimit azi copiii la studii (și nu doar la studii…) în Occident știu că ele, elitele, nu mai au nicio șansă aici. Că și-au consumat cei mai frumoși ani din viață, de la 20 la 45 de ani, sperând că ar putea să conteze în construirea unei țări decente.
Și constată acum, înainte de a îmbătrâni, că asta nu se va mai întâmpla. Și atunci decid să-și salveze măcar copiii de la această teribilă înșelare a speranței. Ei știu, în intimitatea lor, că nicio societate nu s-a dezvoltat prin impostură, analfabetism sau corupție. Ei știu că fără școală ești nimic în lumea de azi, așa cum ești nimic în orice lume de secole încoace.
De aceea, cu inima frântă, lucrează de zor la „Marea Scăpare”: copiii lor au văzut și auzit toată copilăria lor ce se întâmplă în școli, în spitale, în instituțiile de stat, în politică și au înțeles că trebuie să asculte de părinți și să plece. Și să plece în așa fel încât să nu se mai întoarcă.
La final, dați-mi voie să mai fac o afirmație riscantă: acești tineri care merg să se școlească în orașele europene nu refac visul pașoptist al unei generații luminate, iubitoare de țară și dornică să revină aici să contribuie la propășirea ei.
Desigur, asta nu înseamnă că unii dintre ei nu se vor întoarce, dar nu cred că miile, zecile de mii, poate sutele de mii de absolvenți de liceu care pleacă în UK, Olanda, Germania, țările scandinave, SUA, Canada, pleacă motivați de vreun mesaj patriotic al părinților lor și al celor rămași în urmă.
Dimpotrivă, e mai probabil ca părinții lor să-i urmeze la un moment dat, ca să-și petreacă o senectute tihnită și senină acolo unde copiii își vor găsi un job bine plătit, pe măsura talentului și dedicației lor.
Fiecare „scăpare” e o decizie personală. Dar un milion de scăpări sunt un destin. Este destinul unei țări care nu încetează să-și alunge rând pe rând generațiile și care nu are nicio putere de convingere să le aducă înapoi, să contribuie măcar la stoparea hemoragiei, dacă nu la dezvoltarea acestei țări, care merită mult mai mult decât ceea ce vedem zilnic în spectacolul trist al politicii și educației românești.
Spuneam la început că am scris un text; la acel text am primit foarte multe reacții, care au inspirat titlul acestui articol. Dintre ele, îmi îngădui să citez în încheiere mărturia unei bune prietene:
„Când m-am întors de la aeroport, cu un an în urmă, am intrat în camera fiului mic şi am urlat ca un animal rănit. Câteva ore mai târziu, mi-a dat mesaj din trenul spre Karlsruhe: Este incredibil de frumos aici unde totul e verde şi curat. Au urmat mesaje despre ordinea de acolo, despre cum şi-a putut organiza orarul cel mai potrivit pentru el, dotările institutului, primul proiect practic, primul mişto despre nota 1 pe care o luase, primul job în cadrul universității, care va începe în noiembrie. Nu mai urlu de ceva timp, mai plâng uneori de dor, însă văd ce se întâmplă aici şi-mi trece gândindu-mă că măcar unul dintre copii mi s-a salvat”.
Articol PRESShub, autor: Ciprian Mihali
