Un sociolog clujean (strămutat din București) anticipa o prăbușire a PSD în perspectiva seriei de alegeri ce va începe odată cu europarlamentarele din 2019. Să ne mire asta?
Viorel NISTOR
E un semn bun sau unul prost? Să considerăm prea timpurii efectele în rândul cetățenilor ale unor politici controversate și contestate ale partidului de guvernământ? Sau să apreciem ca tardive efectele în rezultate electorale ale unei proaste guvernări? Oricum ar fi, până la completa lămurire, eu consider că PSD și alianța de guvernare se află în situația (paradoxală) pe care o numesc „abuz democratic”. Înțeleg prin asta că, actuala putere, legitimată prin vot în 2016, se dedă unui „abuz de putere” (atac asupra statului de drept și a instituțiilor sale reprezentative – președinție, justiție, instituții de securitate, servicii secrete etc., nerespectarea separării puterilor în stat, sfidarea opoziției, ignorarea societății civile și nesocotirea protestelor acesteia, interferarea libertății de exprimare, vulnerabilizare economică prin măsuri/legi aleatorii și ne-sustenabile, expunere externă prin declarații, intenții și decizii neconforme cu interesul și strategia naționale, cultivarea intereselor personale și de grup politic etc.), invocând (și imputând) celorlalți tocmai respectarea regulilor democrației (alegeri libere, ciclul electoral, dreptul de a decide ca învingător). Acceptând acest sofism al argumentării puterii pesediste, democrația ar putea duce direct la dictatură. Ca și contraargument, reamintesc doar că PSD a câștigat alegerile cu 46% în condițiile unei prezențe vot de aproximativ 40%, ceea ce înseamnă că avea suportul a doar 18% din populație. Scăzut atunci și mai scăzut acum.
Însă nu despre acest aspect doresc să vorbesc acum, ci despre modul în care este perceput în mase actul politic și despre felul în care comunicarea politică (când, cum, unde și de ce) ajunge la cetățeanul alegător. Cu alte cuvinte, despre cum, când și de ce cad partidele în sondaje și când se trece prezumtiva linie roșie (interzisă) în exercitarea puterii. Simplificând, să spunem despre comunicarea politică (procesul de emitere, transmitere și receptare a deciziei politice) că a devenit azi la fel de/mai importantă decât actul decizional în sine și că atunci când ai depășit un prag al (in)dezirabilității și (in)suportabilității, iar percepția în rândul oamenilor devine preponderent negativă, se produce căderea liderului sau partidului. Actele, măsurile și deciziile politice, pentru că sunt chestiuni intenționale și oportuniste, vor avea întotdeauna o receptare diferită în rândul publicului, care va avea reprezentări diferite, uneori opuse, asupra acelorași lucruri. Intuitiv și reducționist, putem identifica, descrescător, mai multe niveluri de receptare a mesajului politic: cel mai sus vor fi specialiștii în comunicare politică și consultanții politici, dar ei sunt puțini și își valorifică contracost expertiza (rareori public, gratuit) și nu sunt de mare ajutor pentru publicul extins; apoi putem lua în considerare actorii politici, care sunt nevoiți de regulile competiției să înțeleagă perfect jocurile/lucrurile, dar ei vor emite, la rândul lor, mesaje politice oportuniste,eventual de sens contrar, de ajutor pentru publicul larg, dar nu pe de-a-ntregul credibile; de cel mai mare sprijin ar fi jurnaliștii politici, acesta fiind rolul lor primordial, de a decripta și explica pe înțelesul omului de rând mesajul politic, dar doar atunci când sunt obiectivi, de bună-credință și acționează în interesul publicului; pe nivelul următor de înțelegere a „politicii” aș plasa activiștii și militanții civici,o categorie de oameni informați, implicați, angrenați și antrenați în situații de acest fel și beneficiind de un capital de credibilitate; la pragul următor s-ar situa „elitele” profesionale sau mai precis intelectualii, a căror instrucție, nivel de cultură, convenționalism, putere de abstractizare etc. le permite să înțeleagă, dar nu să și reacționeze întotdeauna corespunzător, unii din pasivitate, neimplicare, neîncredere, proastă înțelegere, alții din motive „emoționale”, conjuncturale, oportunism îngust, trădarea propriei cauze majore; pe ultimul loc (în această împărțire simplificată) se află omul obișnuit, de rând, mulțimea, majoritatea populației și a alegătorilor, principalii beneficiari (numeric) ai actului politic, cei care au cea mai mare „inocență” și cel mai scăzut nivel de înțelegere a manifestării politice, cea mai mare răbdare și toleranță în raport cu actanții politici activi. Ei vor înțelege ultimii, cel mai târziu și cel mai greu, adevăratele intenții și interese ale politicienilor. În compensație, oamenii obișnuiți reprezintă marea masă de alegători și ei câștigă întotdeauna alegerile.
Așa e jocul politic pretutindeni și trebuie să ținem cont de asta cu toții. Numesc trecerea „liniei roșii” momentul în care percepția maselor largi cu privire la deciziile majore ale puterii devine critic sau majoritar negativă. Puterea pesedistă, în opinia mea, a trecut de mai multe ori această linie de demarcație simbolică prin: „țopăiala”(instabilitatea) fiscală, creșterea/scăderea salariilor, creșterea accizei la combustibili, inflația generalizată și altele. Mai adaug două, de dată recentă, aparent, mai puțin evidente și cu amorsare mai lentă: devierea politicii externe a României și „sancțiunea” bugetară dată marilor universități românești. Nu e spațiu de explicații aici, dar sunt atât de grave, încât vor trebui să renunțe sau să suporte consecințe grave din partea maselor.
Viorel NISTOR
