Sunt liberă și totuși am senzația că sunt îngrădită că mă aflu în interiorul unei sfere invizibile ce-mi stăvilește avântul.
Elena Olaru Miron
Mă mișc, râd (fără a râde cu-adevărat) și ceva îmi limitează mișcările, gândurile. Sunt imobilizată mental, sunt încorsetată în anumite limite care deși nevăzute nu-mi permit să mă mișc liber. Aerul se prelinge pe lângă mine îmbâcsit, greu, se îndreaptă spre bronhiile mele în ritm încetinit, molatec de parc-ar fi împins de la spate. Înviorarea, răcoarea, sprinteneala brizei tinere nu mai aleargă zburdând aducând cu ele în fiecare sezon parfumul florilor, răcoarea dimineților cu iz de iarbă crudă, mirosul frunzelor îngălbenite sau sprințara aromă a troienelor. Acum nu mai este decât o mișcare greoaie fadă aproape în fiecare zi la fel de banală. Același orologiu ruginit se mișcă din ce în ce mai bătrân, mai obosit. Se nasc angoasele astfel și se așează unele peste altele, îngroșând stratul mâlos. Praful neșters de multă vreme zace peste tot pufos scos în evidență de o rază de soare rătăcită care s-a strecurat printre perdelele îngălbenite din camera în care mă aflu. Și ce-i cu asta? Dacă altădată săream ca „arsă”, scuturând, ștergând, aerisind, iată că n-o mai fac! Ce rost are? Mâine va fi la fel. Și tot astfel, zile, luni, ani. Nu-mi mai pasă de praf ca și de multe altele. Am încetinit și cu ritmul preocupărilor ca și când puterea supremă nu mai are răbdarea să mă îndemne să mă străduiesc a-mi găsi mereu preocupări. Ce, parcă praful nu se va așeza din nou? Iar și iar? Să devenim slugile unor mașinații pe care noi înșine ni le-am impus? De ce? Pentru a trece viața? Pentru a o traversa? Ce plăcere ciudată!?
Dar ceea ce-mi doream nu mai poate fi ca altădată. Să nu mai vorbim e faptul că, am și eu o vârstă. Nu spun câți ani înseamnă aceasta, ci spun că uneori mă amuz de tragismul acestui ansamblu de aspecte. Multe! Cineva afirma: „om condamnat la viață” considerând că avea în vedere tot amalgamul de bune și rele strânse ghemotoc în corpu-i scofâlcit. Las deoparte clipele plăcute bune. Plăcerea la urmă! La… desert. Și-așa nu sunt ele prea multe. Clipele bune desigur. Mă afund în cele triste cu plăcerea sadică de a mă tăvăli și scormoni cât mai adânc, retrăind deziluziile și înfrângerile peste care nu știusem să trec. Mă ard încă cicatricile rămase, deși simt uneori că mă purific în focul aproape sacru al birului depus pe altarul sacrificiului. Aceasta este și știu că fiecare om are la rândul său un astfel de tribut de plătit. Trezită de dimineață, mă dușez cu apa călâie tremurând vârtos. Îmbrac maieul la repezeală, o bluză subțire apoi încă două mai grosuțe. Urmează o vestă lungă, indispensabili groși, două perechi de pantaloni, ciorapi treisferturi groși ( cumpărați de la un second hand – dar noi), trei perechi de șosete (două din ele de lână). Papucii de casă, desigur îmblăniți. Ce vreți, e iarnă și focul în sobă de-abia pâlpâie. Bine că nu-i iarnă grea, altfel îmi mai erau necesare încă un rând de haine. Cât despre dușul obișnuit cred că ar fi necesar să-l mai răresc. Mă spăl mai puțin deoarece apa costă! Și apa la WC costă, așa încât, iată, sunt oameni care trag apa mai rar. Asta-i.
Nici apă potabilă nu prea este, pentru că-i secetă mare. Zăpadă n-a fost. Nici anul trecut. Așa, doar o păcăleală. Bine că n-am fost obligată să curăț zăpada din curte și din stradă. La vârsta mea, știți voi, tinerii, că spinarea este din ce în ce mai șubredă? Un singur creștin mai vine să-mi ajute la câte ceva. Restul vecinilor mai tineri sunt distanți, aroganți. Niciunul n-ar întreba pe vreo bătrână singură (și sunt mai multe) dacă nu cumva are nevoie să i se cumpere o bucată de pâine. Trec pe lângă ele șezând la volanul mașinii, mimând încordarea atenției oriunde în altă parte numai la biata femeie gârbovită nu. Și cei dacă sunt bătrâne? Bătrânețea nu se ia, dragilor! Nu-i boală și mai ales nu-i molipsitoare. Poate doar oleacă de scrânteală să le tulbure atenția acestor rebuturi omenești. În fine… Ce dezastru. Mai ieri eram tânără, frumoasă, șarmantă. Respectată peste măsură pentru nenumăratele calități. Atât moralmente, cât și din punct de vedere al prestațiilor în cadrul serviciului. Eram „Cineva”. Acesta este adevărul. Modestia nu mi-a lipsit niciodată. Până și acum nu m-aș sfii să prestez o muncă simplă fizică, doar că puterile nu mă ajută. Altădată, până-n prânz eram „doamnă”, iar după amiaza lucram, stând în genunchi, plivind cu mâinile în pământ sau spălând covoare, rufe și podele cu leșie de-mi dădea sângele din vârfurile degetelor.
În copilărie nu avusesem decât două rochițe și eram mereu flămândă. Eram refugiați. Primii ani de serviciu au fost pe Bărăgan, în noroaie până la genunchi, în crivăț și cu apa din lighean înghețată iarna în camera în care dormeam. O căsătorie nereușită, iar a doua împestrițată cu nevoi, greutăți, drame. Dispariția părinților, apoi a soțului, uneia din surori. Zile și nopți de zbucium și disperare au constituit cea mai mare parte a vieții mele. Au fost episoade de o cruzime greu de crezut, pe care nu le mai redau, știind că datorită apatiei și indiferenței semenilor mei în majoritate, nu mai prezintă nici cea mai măruntă atenție.
Dar iată că m-am rătăcit prea mult în trecut, uitând să amintesc și de clipele bune. Da! Am fost îndrăgostită și eu la vremea juneții. Și de atunci există și mai nenumărate opreliști, însă, care mă țineau mereu în alertă să nu fiu văzută întorcându-mă de la plimbare că eram însoțită de un băiat, pentru că în zilele următoare începeau să circule în cartier fel de fel de bârfe incredibile. Morala fiind considerată cea mai importantă calitate, nici o abatere – chiar și doar imaginară – nu putea fi tolerată. În această situație, trăind acel frumos sentiment care constituise unul din aspectele (aproape unice la acea vreme a adolescenței) fusesem nevoită să-l tăinuiesc, să-l ascund, deși practic nu exista absolut nimic ce putea fi ascuns. (Îmi amintesc de faptul că, pe atunci, lipsiți fiind de un mijloc de comunicare, hotărâsem ca atât eu, cât și băiatul să ne transmitem ce doream lăsându-ne câte un bilețel în crăpătura unui arbore din centrul parcului).
Mai târziu, altă bucurie a constituit-o nașterea fiicei mele, iar mai apoi a celor doi nepoți care mi-au împlinit într-un oarecare fel viața.
O latură care a pus stăpânire pe sufletul și gândurile mele și care a sosit destul de târziu, iată, este preocuparea pentru scris și citit, încercând în acest fel să trec pragul mediocrității în care fusesem obligată să viețuiesc o bună parte din viață. Am învățat să prețuiesc calitatea. O figură din care răzbate inteligența, sprinteneala gândirii ca și blândețea și îngăduința. Uneori, așa cum spuneam, ceva (poate sunt reminiscențe din trecut) mă reține. Este un fel de a privi în jurul meu cu teama de a nu depăși niște limite care mi-erau întotdeauna impuse. De vreme îndelungată aștept o eliberare din această angoasă și nu reușesc. Este posibil ca toate acele cadre în care am fost închistată să fi fost atât de dure, încât iată că s-au imprimat adânc în cugetul meu și nu pot să mă eliberez și să mă mișc absolut liber. Totodată uneori mă deziluzionează și mă mâhnesc feluritele figuri (tot mai multe) anoste care exprimă o totală lipsă de sensibilitate la calitate, rafinament și frumusețe. Am obosit să tot aștept o evoluție din ce în ce mai autentică, mai adâncă în acest sens. Nu mai am tăria și nici timpul să mai aștept alte noi și valoroase dovezi de emancipare, de cucerirea noilor performanțe.
Mă întreb de ce drumul spre o civilizație autentică s-a oprit? Nu mai este loc pe tărâmul binelui? De ce adeseori suntem nevoiți să înțelegem că drumul nostru, cotind, se întoarce? De ce ne întoarcem în perioadele tribale când oamenii se căsăpeau între ei? Azi, când pretindem că inteligența și colaborarea pașnică pe baze raționale au evoluat și omul (cea mai inteligentă creatură) are posibilitatea de a dialoga, creând punți de legătură în secolul XXI, există războaie?! Nu poate fi folosită orice altă cale de tratare a unor conflicte decât cele care folosesc forța și distrugerea? Sau crima?! Într-atât au dispărut sentimentele umanitare, încât ne întoarcem la epoca de piatră, distrugând habitatele și trimițând femei, copii și bătrâni pe drumuri în toiul iernii?
Speranțele mele se prăbușesc rând pe rând asemeni unor cărți de joc: una câte una.
Loialitatea este pe cale de dispariție, „minciuna stă cu regele la masă”.
Întreg arealul pare a fi devenit minciună. Oameni ahtiați după averi și sex. Atât!
Bărbați pântecoși cu bărbii din care curg osânzile cu cefe groase, bondoci și cu mințile pierdute, dar cu buzunarele doldora, aleargă după fetișcane dornice și ele de vieți luxoase. Iubirea, dragostea nu mai are nici o valoare, ba nici nu mai există.
Moare natura, flora și fauna pământului în mod aproape neobservat. Cataclismele abundă, boli noi atacă vietăți și plante. Iată, până și știrile noi din mass media ne informează că în ultimii ani au murit mai mulți pensionari ca niciodată.
Traiul săracilor s-a deteriorat masiv. Pare că totul este pus la cale undeva, de către cineva.
Să dispară nevoiașii și gurile lor care cer să mănânce. Nu mai este nevoie de aceștia. Misiunea lor s-a încheiat. Urechile mai marilor noștri sunt surde la strigătele disperate ale flămânzilor.
Iată așadar constatarea că niciun astfel de strigăt nu este luat în seamă în mod serios. Minciuna, acesta este „tâlcul”vremi..
Cum se poate simți un om liber luat în seamă și ajutat în astfel de condiții?
Elena Olaru Miron
