Jandarmii sibieni contribuie la securitatea din Afganistan

„Viaţa în Afganistan e ca mersul pe sârmă“, vorbesc jandarmii sibieni despre ţara în care armele se găsesc mai uşor decât apa. Trei dintre cei care şi-au riscat viaţa în misiuni internaţionale şi au reprezentat cu onoare România vorbesc cu reporterul Mesagerului de Sibiu despre experienţele trăite într-o ţară măcinată de conflicte.

„A fost o onoare pentru noi. O măsurare a profesionalismului, un test de viaţă. Acolo îţi testezi limitele”. Aşa descriu, în câteva cuvinte, jandarmii sibieni care au fost în misiuni în Afganistan, experienţele trăite acolo. Maiorul Marian Brâncoveanu, şeful Serviciului Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei din cadrul Inspectoratului Judeţean de Jandarmi (IJJ) Sibiu, căpitanul Ion Dan, şeful Compartimentului Misiuni, Ordine Publică şi Negociatori, plutonierul Nicolae Cazacu, din cadrul Detaşamentului II Jandarmi, şi plutonierul Rareş Stoia, din cadrul Detaşamentului I Jandarmi Mobil, au petrecut mai bine de jumătate de an într-o ţară în care aproape orice civil ştie să mânuiască o armă şi să confecţioneze dispozitive explozive.

„Veteran” în străinătate

Trei jandarmi sibieni au participat sub egida Naţiunilor Unite în misiunea de mentorat în Afganistan şi de instruire a formatorilor şi a personalului Poliţiei Naţionale Afgane, instituţie aflată în formare, în perioada mai-iunie 2011. Cel de-al patrulea, plt. Rareş Stoica, a fost Afganistan în perioada mai-iunie 2012. Toţi s-au aflat la prima experienţă de acest fel, cu excepţia maiorului Marian Brâncoveanu, care participă la astfel de misiuni încă din 2002, când a fost prima dată în Kosovo. Absolvent al Academiei Trupelor de Uscat, ofiţerul lucrează la IJJ Sibiu de 15 ani. Şi-a petrecut în misiuni internaţionale patru ani şi jumătate din viaţă. La început a fost în Kosovo, imediat după război, apoi au urmat mişcările sociale de independenţă. „Când am luat prima dată decizia să particip la o astfel de misiune, am considerat-o ca pe o provocare”, mărturiseşte ofiţerul. În Afganistan a executat misiuni operative de instruire, îndeplinind funcţia de adjunct al comandantului contingentului de jandarmi români. Riscurile pândeau la tot pasul. „Baza era atacată, nu exista garanţia zilei de mâine. Transportul terestru era deficitar, aproape inexistent, aşa că pentru misiunile de transport se prefera calea aeriană. Dar şi aici exista riscul ca transportul să fie aruncat în aer, aeroportul să fie atacat sau avionul să fie doborât. Am avut colegi din alte ţări care au fost răniţi sau chiar ucişi. Nu e deloc uşor să lucrezi şase luni de zile într-o bază militară, cu acei oameni, iar la o jumătate de zi după plecarea ta să afli că, dintre colegii care au rămas, unii au fost aruncaţi în aer”, îşi aminteşte emoţionat maiorul Brâncoveanu.

La prima misiune

Jandarm din 2005, când a fost încadrat din sursă externă, plutonierul Rareş Stoia, care s-a întors din Afganistan la sfârşitul anului trecut, şi-a dorit să participe la o astfel de misiune pentru a-şi testa limitele. „Am vrut să văd, în primul rând, dacă pot trece de examene. Apoi, după ce am trecut de examene şi m-am văzut în Afganistan, recunosc că mi-a fost teamă până în ultima zi petrecută acolo. Dar totul a trecut cu bine. Încă din a treia zi de când am ajuns la bază a început bombardamentul. Am stat ascunşi în adăpost zeci de ore, dar am scăpat. Misiunea noastră acolo, a mea şi a colegilor din celelalte state, a fost aceea de a pregăti şi instrui ofiţerii şi subofiţerii din poliţia afgană”, explică el. Ceea ce l-a uimit probabil cel mai tare a fost că, odată ajuns în Kabul, înainte de a merge la bază, cinci zile a fost instruit cum să acorde primul ajutor, să trateze răni provocate de arme şi explozii şi cum să transporte răniţi. „Ne băgau în simulatoare care creau senzaţia de răsturnarea maşinii. Aşa ne arătau tehnicile de suravieţuite în astfel de cazuri, ne învăţau cum să ieşim din maşina răsturnată şi avariată şi cum să ne salvăm şi colegii”, povesteşte subofiţerul. Apoi, la unitate, a învăţat o regulă elementară de supravieţuire: „Niciodată să nu iei nimic de pe jos, decât dacă ţi-a căzut din mână”.

„Cultul” războiului

Plutonierul Stoia a deprins de la colegii cu vechime câteva lucruri esenţiale despre insurgenţi şi despre afgani în general. „Ascundeau dispozitive explozive în măgari, în căşti, în obiecte simple şi uzuale… oriunde. De asemenea, puteau confecţiona exploziv din orice. Nu aruncam la coş obiecte precum baterii, cabluri, căşti etc, decât după ce le distrugeam. Afganii recuperau ce puteau şi le foloseau la confecţionarea de explozivi. Ei au învăţat să compenseze lipsa de tehnologie cu inventivitatea şi creativitatea. Se infiltrau în poliţie, învăţau de la noi tehnicile, apoi mergeau şi îi învăţau pe insurgenţi. Erau foarte silitori, atenţi, sârguincioşi. Aşa puteai bănui cam cine e insurgent infiltrat, dar nu aveai ce face. Nu puteai dovedi acest lucru. Şi cum misiunea noastră era să-i instruim, îi instruiam”, explică Rareş Stoia. El adaugă că, de cele mai multe ori, cei care îi ajutau pe insurgenţi nu o făceau din credinţă sau din cauza vreunei doctrine religioase, ci pur şi simplu din cauză că erau şantajaţi. Insurgenţii le sechestrau sau le ameninţau familiile. Afganii de rând trăiau în condiţii mizere, în sărăcie, mai ales că acolo armele se găseau mai uşor decât apa. În aceste condiţii, speranţa de viaţă era undeva la 42 de ani. De altfel, instanţa supremă era reprezentată de bătrânul satului.

Dincolo de aşteptări

Misiunea în Afganistan a fost şi pentru plutonierul Nicolae Cazacu o provocare. Jandarm încadrat din sursă externă la IJJ Sibiu din 2005, şi-a dorit dintotdeuana să participe la misiuni sub egida Naţiunilor Unite. „Colegii mei care fuseseră deja în misiuni m-au impulsionat şi ambiţionat să merg şi eu. Când le ascultam poveştile, îmi doream să fi fost şi eu acolo. Mi-aş fi dorit să merg în Kosovo ca să îmi testez şi să îmi dovedesc valoarea. Dar în cele din urmă m-am înscris şi am participat la selecţia pentru Afganistan. A fost destul de complex: examenele medical au fost foarte riguroase, la fel şi testele psihologice, au urmat apoi probele sportive, testele de limbă engleză şi cele de specialitate. Nu ştiam dacă le voi trece, dar am reuşit. Ajuns acolo, însă, am descoperit că era cu totul altfel decât mă aşteptam. E greu de descris în cuvinte. Însă m-am convins că noi, românii, avem tendinţa de a ne subevalua şi subaprecia. Însă, eu şi colegii mei am dovedit că nu suntem cu nimic mai prejos decât camarazii din alte ţări. Am făcut faţă cu brio misiunilor. E o onoare să purtăm această uniformă, iar dacă ne-am putut dovedi şi pe plan internaţional valoarea, cu atât mai bine”, spune, mândru, Cazacu.

Acolo şi aici

I-au trecut fiorii de când au pus piciorul pe pământ afgan. „La aeroport, o nebunie totală. Toată lumea alerga, vehicule blindate, saci de nisip peste tot… ca la război. Acea gălăgie şi agitaţie ne-a urmărit pretutindeni. Ţin minte că, după misiune, când am ajuns acasă, vreo două săptămâni m-a deranjat efectiv liniştea. În Afganistan, totul huruia. Trăiai şi dormeai cu huruitul grupului electrogen, că doar tabăra era în mijlocul deşertului, sunetul motoarelor blindatelor, ale elicopterelor, bubuitul gloanţelor şi al exploziilor. Ne obişnuisem că, dacă se face linişte, e de rău. S-a întrerupt curentul, se pregăteşte ceva grav. Odată ajuns acasă – linişte. M-am obişnuit greu cu ea”, recunoaşte plt. Cazacu. Se lasă un moment de tăcere. Maiorul  Brâncoveanu încuviinţează, apoi, ascultând spre geamul deschis, exclamă: „acesta este zgomotul!”. Se ridică în picioare alături de mine. Vedem pe fereastră un tanc vopsit pentru camuflaj, transportat pe Calea Poplăcii, prin faţa sediului Jandarmeriei. Firul poveştii se reia. Nicolae Cazacu rememorează cum, după ce s-a întors acasă, era permanent în căutarea pistolului. „Acolo nu ne despărţeam de armă. Nici la toaletă, nici la duş, nici în dormitor. Era permanent încărcată cu muniţie de război şi cartuş pe ţeavă. Când am ajuns acasă, eram mereu cu mâna pe centură, în căutarea tocului armei. Mă trezeam căutându-mi disperat arma de care şase luni nu m-am despărţit nicio secundă”.

Ca fraţii

Colegul său, care a fost la altă bază militară, îşi aminteşte că, cel mai plăcut lucru acolo a fost că nu avea nevoie de telefonul mobil şi de portofel. „Am şi uitat de existenţa lor. Acolo nu aveam ce face cu mobilul. Cu banii, nici atât”. Asta era bine. Măcar nu cheltuiam”, râde Stoia. În puţinele perioade de calm din timpul misiunii, jandarmii români şi-au descoperit o pasiune inedită: shopping-ul pe internet. „Nu primeam pachete sau scrisori de acasă… nu aveam cum. Aşa că simţeam nevoia de ceva familiar. Stăteam uneori ore în şir şi admiram un obiect pe vreun site de cumpărături, îl analizam, îl comparam cu altele, reveneam de zeci de ori asupra deciziei şi în cele din urmă îl comandam. Apoi, aşteptam pachetul precum îl aşteaptă copiii pe Moş Crăciun, deşi ştiam ce va conţine. Aşteptam cu nerăbdare elicopterul cu pachetul, mă bucuram împreună cu colegii ca nişte copii”, spune plt. Cazacu. Mr. Brâncoveanu remarcă faptul că acolo se închegau altfel relaţiile între colegi: „Marele merit al acestor misiuni a fost că am devenit foarte buni prieteni. Acolo, departe de casă, chiar dacă între mine şi colegul meu erau mii de kilometri, deoarece eram în baze diferite, am fost mai apropiaţi şi mai uniţi ca niciodată. Când vizitam vreun coleg sau venea vreun coleg în vizită, parcă îmi venea cineva din familie. Am învăţat că ne putem baza pe românii noştri şi asta a contat şi contează foarte mult”.

Încrederea în camarad

În Afganistan, jandarmiii sibieni au învăţat să aibă încredere oarbă în camarazi, indiferent de naţionalitate şi doar în ei. „Nicio clipă nu puteai sta singur acolo. Nu aveai intimitate. Dormitoarele erau de zeci de paturi şi oriunde mergeai trebuia să mergi cu un camarad sau să anunţi unde mergi şi cât stai. Era pentru siguranţa proprie. Nu puteam avea încredere în localnici, nici măcar în studenţi sau interpreţi. Relaţia cu aceştia era destul de ciudată. Noi vorbeam în engleză, iar ei le traduceau studenţilor în afgană. Niciodată nu aveam certitudinea că le-au tradus exact ce am spus noi. Trebuia să avem încredere. Vedeam doar reacţiile studenţilor, citeam semnele comunicării neconvenţionale… limbajul trupului, limbajul mimico-gestual şi aşa ne dădeam seama dacă totul este OK sau nu. În orice moment, un student putea întoarce arma împotriva ta”, descrie plt. Cazacu. Trebuia să fii tot timpul în alertă. „Toţi eram mereu surescitaţi. Era o continuă stare de alertă. Trebuia să ai grijă la interpret, la studenţi, la ce fel de oameni intră în bază, dacă e prea gras, poate să ascundă sub haine o vestă cu explozibil, sau poate să lase o plasă cu explozibil. De abia pe la jumătatea misiunii am început să ne relaxăm. Dar nu era bine să ne treacă teama, doarece în acel moment intervine rutina şi aşa se întămplă lucrurile rele. Aşa că eram mereu în alertă”, îl completează celălalt subofiţer.

Onoarea de a fi români

Deşi au trecut prin momente foarte grele, cei trei jandarmi abia aşteaptă să plece într-o nouă misiune. „Acolo se lucrează la un alt nivel, în alte condiţii. Acolo totul e o provocare”, explică Cazacu Nicolae. „E o onoare deosebită să-ţi reprezinţi ţara acolo. Jandarmii români s-au descurcat excelent, au fost lăudaţi şi apreciaţi. La început am fost priviţi cu prejudecăţi, dar am demonstrat că ne ridicăm la nivelul provocărilor, şi putem întrece orice aşteptări. Principala noastră grijă acolo a fost să nu lezăm onoarea şi demnitatea României. Acolo, onoarea nu ne mai aparţine. Acolo ne reprezentăm ţara. Ceilalţi văd întâi românul şi abia apoi jandarmul”, susţine mr. Brâncoveanu. „În Afganistan ne-am câştigat respectul colegilor şi cel al afganilor. Afganii şi-au dat seama că au ce învăţa de la noi şi ne-au respectat. Să stai închis şase luni într-o bază militară în mijlocul deşertului e o probă psihică teribilă. Dar am trecut cu bine peste, cu ajutorul şi cu încrederea camarazilor. Mai greu a fost pentru familiile noastre. Nici nu vreau să ştiu prin ce treceau de fiecare dată când la ştiri vedeau că a mai fost câte un atentat în Afganistan…”, încheie plt. Cazacu.

Marian Brâncoveanu | maior

„La început am fost priviţi cu prejudecăţi, dar am demonstrat că ne ridicăm la nivelul provocărilor şi putem întrece orice aşteptări. Principala noastră grijă acolo a fost să nu lezăm onoarea şi demnitatea României. Acolo, onoarea nu ne mai aparţine. Acolo ne reprezentăm ţara. Ceilalţi văd întâi românul şi abia apoi jandarmul.”

Nicolae CAZACU | plutonier

„În curtea unităţii erau arborate drapelele tuturor naţiunilor care şi-au trimis soldaţi în misiune. În fiecare dimineaţă, când deschideam ochii, prima dată verificam drapelul României. Dacă era coborât în bernă, era semn că a căzut la datorie un camarad roman.”