Ioan Vulcan
Amintirea dragă a fratelui nostru drag
În orice împrejurare, moartea – când vine – aduce cu ea multă întristare. Iar dacă acel OM ți-a fost rudă apropiat, sau un prieten tare drag ție și celor ai casei tale, atunci jalea este și mai mare. Este și cazul aducerii aminte a plecării dintre noi a profesorului de istorie Vasile Vulcan, din Mediaș. Cel care, în urmă cu un an, a prins a călători în Ceruri, nedându-ne nici măcar răgazul de a ne lua rămas bun. Amintirea ta dragă mereu ne va fi vie în mintea și în sufletele noastre! Îți revedem chipul tău drag încrustat în rama Crucii de la căpătâiul mormântului tău și al soției tale, Irina, din Cimitirul Dealului Agnitei. Te îmbrățișează, la creștinescul și tristul tău parastas, sora Victorița și soțul, Ioan Cornea, precum și fratele cel mai mic, cronicarul-gazetar Ioan Vulcan-Agniteanul, înpreună cu toate rudele și prietenii lor.
DACĂ NU ERAM ROMÂN, FUGEAM ÎN ROMÂNIA! ŞI CÂND SUNT ÎN ŢARĂ, TOT MEREU ÎMI ESTE DOR DE ŢARA MEA! (I. Vulcan-Agniteanul)
De „Dragobete”, autorul „vulcanismelor” împlinește vârsta de 86 de ani
Visând vise visătoare printre muritori, am strâns cu măturicea pe făraşul vieții mele firimituri de amintiri și în loc să le arunc, în tot mai neîncăpătorul coș al gunoaielor vremurilor de ieri și de astăzi, am alcătuit din ele un ghemotoc de pagini scrise, pe care, doar imaginar, le-am legat între coperțile unei „Cărţi cu dragi şi triste amintiri”. Aşadar tu, NĂSTRUȘNICULE ȘI SIMPATICULE OMULEȚ-CINEFIL AL LUI GOPO de vei avea răgaz şi răbdare citeşte-le și adu-ţi aminte de noi amândoi. Pentru că în multe dintre ele te vei regăsi şi tu, cititorule de slove scrise pe hârtie! Și nu care cumva să uiţi că străbunicii, bunicii și părinţii tăi și ai mei au fost, mai sunt și încă vor mai fi SFINȚII PĂMÂNTENI, IERTĂTORI ȘI SFĂTUITORI. Ei ne numără mersul pașilor și ne veghează liniștea somnului și viselor. Și tot ei sunt cei care se bucură de bucuriile noastre și se întristează de tristețile, necazurile și greșelile noastre. Iar dacă încă mai sunt în viață pe Pământ, sau doar plutesc dincolo de nori, tot dânșii sunt cei care se roagă Bunului Dumnezeu să ne ocrotescă, să ne îngrijescă și ne sfătuiască ce și cum este mai bine! Și te mai previn, dragă cititorule, să nu care cumva să crezi despre mine că sunt un mare deştept!. Dimpotrivă. Sunt la fel ca toți asemeni mie și ție! Adică: un permanent plagiator al oamenilor deștepți și cuminți. Și nu numai ai celor de acum, ci și ai celor dinaintea ivirii mele în lume. Pentru că cu toții suntem nişte oameni obişnuiţi. Și apoi ce am fi fost noi, cei de acum, fără cei din trecut!? Fără strădaniile lor de a aduna în tot mai neîncăpătoarea ENCICLOPEDIE UNIVERSALĂ A LUMII roadele muncii lor fără de odihnă și fără de răgaz?! Cu siguranță că am fi devenit căutătorii nepricepuți ai lucrurilor deja inventate și perefecționate de mintea lor iscoditoare și de brațele lor harnice și îndemânatice. Ca urmare, cei care au învăţat ceea ce ştiu ei acum nu fac și nu vor face nici în viitor nimic altceva decât să culeagă roadele cititului scrisurilor şi înţeleselor gândurilor înaintaşilor lor. Tot aşa cum, dacă va fi PACE PE PĂMÂNT şi BUNĂ ÎNVOIRE ÎNTRE OAMENI, o vor face şi urmaşii urmaşilor noştri. Într-un fel, ne vor imita şi plagia „plagiaturile”! Ştiindu-se că absolut nimeni nu o poate lua de la începutul-începuturilor! Nici plugarul, nici pădurarul, nici fierarul, nici cojocarul, nici păpucarul, nici croitorul, nici brutarul, nici floricultorul, nici șoferul, nici medicul, nici dascălul, nici scriitorul, nici gazetarul, nici savatul laureat al Premiului Nobel. Inclusiv neghiobul de mine care mult prea târziu am aflat că DRĂGUȚUL SOARE mai face încă ceva benefic, în afară de a ne da căldură, hrană și putere. El toată viața noastră ne încălzește pașii, ne luminează ochii și ne deșteaptă mintea.
În ceea ce urmează, vă rog să mă lăsați în plata Domnului și să-mi imaginez că de sărbătoarea „Dragobetelui” (miercuri, 24 februarie 2021), cea a ivirii mele în această lume, m-aș afla pe Vârful Negoiu al iubiților mei munți cărunți Făgăraș. Cei care, încă din toamnă își aveau piscurile acoperite de albul zăpezilor. Și că de undeva, de sus de tot, privirea îmi coboară către istorica și creștineasca Curte Domnească de pe Argeș, iar pe partea opusă a muntelui alunecă spre Ardealul Transilvan, urmărind lina șerpuire a Văii Oltului ajunge până sub zidurile Mănăstirii Brâncovenilor-martiri de la Sâmbăta de Sus. Și, astfel, pe retina ochilor ne rămâne un încântător crâmpei din imensul tablou al unei țări cu numele de România Pitorească.
Melancolii
Cât de frumoase pot fi, uneori, gândurile unor versificatori de talent, precum cele ale regretatului meu concitadin, Ioan Gyuri Pascu (n. 31 aug. 1961 – d. 26 sept. 2016, Agnita): „Ştiu că pot să fiu/Un strop de lapte în cafeaua ta/Sau chiar un val pe ţărmul spaniol/Ştiu că pot să fiu/Un câmp de maci pictat de ochii tăi/La întâmplare pe tavanul gol/Ştiu că pot să fiu/Un strop de rouă/Plâns de cerul prea senin/Ascuns sub pleoapa ta/Ştiu că pot să fiu/Un cântecel pe care-l ştii/Chiar înainte de a-l asculta/Ştiu/Ştiu că pot să fiu/Orice vrei tu să fiu/După ce număr stelele/Noaptea târziu.”
Meditaţii fugare
Sălciile despletite și plângătoare, cele care străjuiesc și umbresc malurile sibiene ale apei Cibinului, îmi par a fi, de la un an la altul, tot mai bătrâne. Privindu-le și înțelegându-le rostul și firea, constat că sunt ca și mine: triste și îngândurate. Cândva, de mult de tot, ele erau mici şi plăpânde, iar eu un copilandru. Numai că au trecut ani şi ani și acum suntem de-o făptură și de-o samă. Cu toate că par la chip tot mai zvelte şi pletoase. Plăcut înverzite şi frumos întinerite. Precum apele râului, coborâte din munţi la vale. Și și-au păstrat același multisecular obicei: în „Orașul de Jos” apele dau binețe bătrânelor poduri și străzi. După care, lăsate în voia sorții, pornesc spre melancolica lor întâlnire cu apele învolburate ale Oltului. Este locul din care privim falnica trecătoare Turnu Roşu și măreţia Munţilor Făgăraş, încărunţiţi de albul zăpezilor. Numai eu, în a mea trecătoare viață, mă simt precum o biată frunză căzătoare lăsată în voia neodihnitoarelor bătăi ale vânturilor. Și, apoi, țin să te avertizez, dragă cititorule, că numai vremelnic am lăsat satul natal în grija altora din neamul meu! Curând, mă voi reîntoarce în el din ale mele rătăciri prin lume. Numai că fi-va-mi atunci tare somn, eu dormi-voi pentru totdeauna!
De-ale vieții valuri
Maestrul-bucătar Mircea Dinescu, în vechea şi actuala lui postură de poet-fermier oltean, țambalagiu, acordeonist și trompetist, şi-a readus aminte câteva vorbe înţelepte ale bunicului său. Uitând să ne precizeze, însă, care anume dintre ei! Pentru că, vrem-nu-vrem, recunoaştem sau nu, fiecare om muritor are doi bunici și tot atâtea bunice, un tată oficial şi o mamă adevărată! Iar acele vorbe ale unuia dintre bunicii lui suna cam aşa: „Americanii îs băieţi faini şi deştepţi, da’ numai când dorm. Fiindcă în restul timpului muncesc prea mult şi n-au timp să gândească”. După care același „Mirciulică-revoluționarul”, dintr-odată mimează că a uitat cine este el în realitate și începe să viseze în stihuri, precum cele care urmează să le citiți: „Nici timpul nu se poartă cu mănuși/Îi simt în ceafă răsuflarea rece/De parcă-n cer ar fi deschise uși/Să treacă Amurgul singur, ca un rege”.
Notă: Ce frumos și inteligent scris! Numai că, precum vă spuneam, între timp poetul s-a făcut când măscărici și comentator politic de televiziuni, când maestru-bucătar și lăutar-țambalagiu amator în conacul său oltenesc de pe malul stâng al Dunării. Și ce mare păcat de talentulul lui, risipit precum nisipul vânturat de vânturile deșerturilor lumi în cele patru zări ale Pământului! Apropo: întrebatu-v-ați vreodată de ce și pentru ce, teoretic vorbind, avem patru zări și nu mai multe sau mai puține!? Eu cred că doar mintea noastră negânditoare e de vină, nu geografia reală și adevărată a rotundului Pământ! Așadar, presupunând că timpul acestei vieți ne mai dă un pic de răgaz, ce ar fi să ne gândim-nerăzgândindu-ne și la acest minor și neînsemnat aspect al viitorului nu prea îndepărtat al pământenilor!
„Întrebările la care trebuie să răspunzi cel mai sincer sunt cele care ți le pui singur.”
„Nu există inimă mai mare decât inima care ştie să ierte”.
(Grigore Moisil)
Acad. Grigore Moisil (n. 10 ian. 1909, Tulcea – d. 21 mai 1973, Ottawa, Canada)
Într-o friguroasă și vânturoasă zi de 10 ianuarie, a îndepărtatului an 1908, vedea lumina zilei cel care avea să fie înzestrat cu una dintre cele mai iscoditoare și luminate minți dintre toți academicienii români ai timpului său. Cel care avea să își găsească sfârșitul vieții nu în țara lui natală, ci în metropola canadiană Ottawa. Acolo unde se întâmplase să reprezinte interesele României, participând la o prestigioasă reuniune ştiințifică internaţională. Ţin minte că, la auzul acelei triste veşti, primul lucru de care aveam să-mi readuc aminte a fost surprinzătorul său răspuns la o întrebare, aparent nevinovată, a unui confrate în ale gazetăriei: „Dumneavoastră fiind un reputat om de ştiinţă, iar pe deasupra şi academician într-un domeniu atât de exact precum matematica, mai credeţi cumva în vise?”. „Da. Desigur că mai cred. Ca dovadă am visat că devenisem academician, că eram în aulă şi prezidam o şedinţă. Şi când m-am trezit, într-adevăr eram academician în aulă şi prezidam o şedinţă”.
De la acest plăcut şi pilduitor episod gazetăresc, uşor mi-a fost să-mi imaginez că mă aflu, împreună cu dânsul, în cabinetul său de lucru, şi că am fi convenit împreună ca domnia sa să aştearnă pe o coală de hârtie albă ce crede că ar vrea să comunice cititorilor ziarului „Monitorul de Mediaș”, timp în care eu să răsfoiesc paginile unor ziare şi reviste în încăperea alăturată. Şi iată ce am fi putut afla din mărturisirile scrisului său fugar: „Cea mai mare schimbare ce se va petrece în Ministerul Învăţământului Românesc va fi atunci când nu se va schimba nimic”; „Ni se cere să facem ştiinţă productivă şi producţie ştiinţifică. Ar fi mai bine dacă am reuşi să facem ştiinţă ştiinţifică şi producţie productivă” (n.a. Și era pe vremea vechiului regim politic). „E bine să cunoşti bine pe cineva. Dacă-l cunoşti foarte bine e rău”; „Odată, când era să avansez în ierarhia universitară, decanul de atunci al facultăţii m-a învinuit că sunt prea tânăr, la care eu am spus că în fiecare zi mă străduiesc să scap de acest defect”; „L-am întrebat pe un meteorolog cam ce probabilităţi dă prognozei vremii. Mi-a răspuns că maxim 40%. Atunci de ce nu spuneţi pe dos, că aveţi şanse de 60%?”; „Ştiinţa merge astăzi mai repede ca omul de ştiinţă. Ai pornit împreună şi ţi-o ia înainte. Ar fi de scris odată povestea celor care şi-au pierdut răsuflarea alergând după propriile lor idei. Şi tragedia celor ce, nevrând să rămână în urmă, nu pot să oprească puhoiul. Şi comedia amară a celor ce neputând alerga, încearcă să o oprească. Şi dramele provocate de cei ce, neînţelegând noul, îl prigonesc pe cel ce-l practică”; „Marea calitate a unui şef de şcoală este de a fi bucuros când e depăşit de elevii săi”; „Un profesor bun e cel care te face ca lucrurile grele să ţi se pară uşoare”; „Problema morţii este vie (la o anumită vârstă)”; „Un om este uman nu numai prin defectele lui, ci şi prin calităţile lui”; „Ştiinţa nu e bună azi, dacă ieri nu s-a gândit la mâine”; „Ştiinţa este formată numai din afirmaţii şi negaţii, doar trăirea unei ştiinţe e formată din întrebări şi răspunsuri, din bănuieli şi îndoieli”; „Nu ar trebui ca adevărul să supere pe cineva. Pe mine, bunăoară, o temă de matematică nu m-a supărat niciodată. O teoremă e o scrisoare de dragoste”; „Ştiinţa se răzbună ca o femeie: nu când o ataci, ci când o neglijezi”; „Nu trebuie crezut că dacă se decretează o lege, ea se va şi aplica. Nu se aplică decât legile cu care sunt de acord cei care o aplică”; „Eu cred că omul trebuie să caute şi să găsească plăcerea în însăşi munca lui. Consider că munca e o pedeapsă numai dacă omul nu se află la locul potrivit, dacă face altceva decât îi place. Sunt unii oameni care consideră că matematica trebuie făcută între cutare şi cutare ore. Nu e adevărat. Matematica nu se face la ore fixe. Matematica se face când îţi vine o idee. Noaptea sau dimineaţa când te scoli, când te speli, te gândeşti. Dacă nu te speli, te gândeşti când nu te speli”; „Ce este un pesimist? Un optimist bine informat”; „Scaunele prezidenţiale sunt periculoase, ca un microb care se urcă la cap”; „Legile ţării nu interzic nimănui să fie imbecil”; „Duşmanii se recrutează dintre prieteni”; „Nimic nu costă mai mult decât neştiinţa”; „Libertate totală: ai impresia că e un joc de cuvinte; cel puţin pentru mine pare o expresie corectă gramatical, dar de fapt nu are sens, căci fiecare trebuie să se încadreze în legile societăţii”; „Greu nu e să ai dreptate, greu e să convingi pe alţii. Nu întodeauna e greu, ci numai când ai dreptate. Şi mai ales e greu să convingi pe cei care spun că s-au convins”; „Imaginaţia e şi ea o sursă de informare”; „Matematica va fi limba latină a viitorului, obligatorie pentru toţi oamenii de ştiinţă”; „Când îmbătrâneşti nu mai ai inimă, ai cord!”; „Spre deosebire de vin, ştiinţa nu trebuie lăsată să îmbătrânească”; „Un om la 20 de ani trebuie să fie admirat, la 30 apreciat, la 40 invidiat şi la 60 stimat”; „Iubesc oamenii, începând cu mine”; „Marele regret al vieţii mele este de a nu fi avut nici unul”; „Nu văd altă formă a teatrului în viitor decât circul”.
Notă: Un exemplu de real curaj şi de riscantă sinceritate a distinsului academician-matematician. Când totul era gata pregătit ca doamnei Elena Ceauşescu să i se acorde titlu de academician în domeniul chimiei polimerilor, Grigore Moisil a fost singurul, din toţi reputaţii oameni de ştiinţă din ţară, care a declarat în mod public că nu este de acord. Iar dânsa nu numai că a primit acel titlu, dar l-a şi aşezat ca o emblemă de mândrie înaintea numelui şi prenumelui său. Parţial, o îndreptăţea faptul că cu a sa binecunoscută severitate şi mână de fier a făcut din ICCHIM Bucureşti un institut de cercetări ştiinţifice de prestigiu mondial! Numai că, între timp, nici el nu mai există. Și chiar dacă ar mai fi supravieţuit acestor timpuri, la ce folos de vreme ce marile combinate chimice, precum cele de la Făgăraş, Târnăveni, Oraşul Victoria, Râmnicu Vâlcea, Govora, Craiova, Arad, Piatra Neamţ, Slatina, Codlea, Săvineşti, Turda şi Dej, sunt fie o jalnică ruină, fie amplasamentele unor imense magazine. Toate străine de ţară şi de nevoile ei. Cele care i-au transformat până şi pe românii harnici şi chibzuiţi, din producători pricepuţi în înfocaţi şi nesătui cumpărători şi consumatori de te miri ce. De la produse alimentare dubioase calitativ şi gustativ şi până la haine purtate şi ghete scâlciate. De unde şi balanţa comercială (export-import) mereu în defavoarea României!
