Ioan Vulcan
O nescrisă poveste, a neamului meu românesc
Și pe care ți-o propun lecturii tale, dragă cititorule de ziar, cu speranţa nu numai de a o înţelege, dar şi de a-i memora întâmplările şi pricepe învăţăturile. „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai îşi avea castelul-cetate un crai vestit în toată lumea. Atât pentru ţara sa frumoasă şi bogată cât şi pentru fiica lui fără asemănare. Îşi spunea Nemuritorul şi se închina Dumnezeului Cerului Prea Înalt. Când veni vremea, isteţul şi viteazul crai de la miază-noapte îl înduplecă pe bătrânul rege să-i dăruiască fiica de soţie, după care avea să primească ca zestre măreaţa lui ţară. Făcură nuntă mare şi Dumnezeu le hărăzi trei preafrumoase fiice: Valahia, Moldova şi Transilvania. Când au crescut măricele, părinţii le-au dăruit fiecăreia partea ce li se cuvenea din acea țară mare. Fiecare s-a aşezat la casa ei și erau harnice și înţelepte. Și ţineau cu sfinţenie nu numai la credinţa străbună a bunicilor lor, dar şi surorile una la alta. Cu timpul le-au dăruit părinţilor nouă nepoţi şi nepoate, cu prenumele de Muntenia, Oltenia, Banatul, Crişana, Maramureşul, Ardealul, Basarabia, Bucovina şi Dobrogea. Și au trăit veacuri de-a rândul, avându-se bine cu toții împreună. Numai că „Ucide-l-ar Toaca” a ridicat iar şi iar asupra lor războinici cruzi de la capătul pământului, de le-au răpit moşiile, iar pe fetele de crai le-au făcut roabe în propria lor Ţară. De atunci au robit pentru binele stăpănilor, care prin minciuni și intrigi le-au depărtat una de alta, vlăguindu-le moşiile şi învrăjbindu-le urmaşii, să uite că toţi sunt de un sânge şi de același Dumnezeu. Însă Atotţiitorul nu a îngăduit la nesfârşit împilarea lor în robie. Şi-a adus aminte de credincioşia lor din neam în neam şi le-a ridicat jugul de pe grumaz, risipind vrăjmaşii în cele patru vânturi. Urmaşii fetelor de crai au binecuvântat pe Domnul şi au hotărât să unească moşiile înstrăinate şi fărâmiţate, jurând să trăiască uniţi în cuget şi simţiri în vecii vecilor, spre cinstirea strămoşilor, dăinuirea strănepoţilor şi spre slava lui Dumnezeu, căci „Unde-i unul nu-i putere/La nevoi şi la durere/Unde-s doi puterea creşte/Şi duşmanul nu sporeşte”. Iar „Unde-s doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”, spune Mântuitorul”.
Și iată că au trecut 102 ani de când sărbătorim, în fiecare 1 Decembrie, Ziua Națională a României, noi fiind strănepoții și strănepoatele din această minunată poveste. Ca urmare, trebuie să păstrăm și să apărăm atât rotundul acestei țări, cât și frățietatea întregului neam românesc.
Amintiri din trecutul îndepărtat
Păstrate într-un încântător sătuc de munte cu numele venit din vechimea lui. Acela de Habic. Ivit de după dealurile care stau să urce abrupt din „Reghinul viorilor româneşti” în susul văii Beicii, iar de aici spre munţii împăduriţi ai Gurghiului. Este acel loc în care vei fi surprins să îţi iasă cale o sală de clasă şcolară-primară transformată în muzeu. Privindu-i exponatele strânse şi rânduite de vrednicul fiu al satului, învăţătorul-pensionar Radu Tulbure şi de consăteanca sa, regretata Olimpia Strachină, cercetător în domeniul istoriei, vei putea admira şi două piese unicat în muzeistica naţională. În primul rând un foarte reuşit mulaj, „decupat” de pe originalul vestitei Columne de la Roma a împăratului Traian, pe ale cărei trepte de marmoră, spre sfârşitul lunii ianuarie a anului 1896, adormise, obosit de atâta mers pe jos, ţăranul-patriot Badea Gheorghe Cârţan (1849-1911), din Cârţişoara streaşinei transilvane a Munţilor Făgăraş.
Cel de-al doilea exponat valoros, expus în acea sală de clasă școlară, este un voluminos pergament, reprodus identic după un manuscris ce poartă semnătura autografă a împăratului Napoleon al III-lea al Franţei. Rândurile ineditei scrisori îi sunt adresate principelui Alexandru Ioan Cuza, sub sceptrul căruia, la 24 ianuarie 1859, s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române. Sunt gânduri de îmbărbătare, venite din partea monarhului francez, după ce domnitorul a fost nevoit să abdice, plecând în exil şi alegând ca loc de reşedinţă oraşul Heidelberg, vestit centru universitar german, în care va şi muri. A trecut de atunci atâta amar de vreme până când, relativ de curând, s-a găsit cineva să-i eternizeze memoria pe pământ străin, printr-o încântătoare lucrare de artă sculpturală. Astfel, s-a reuşit, ca prin demersurile Consiliului Judeţean Prahova şi prin strădania specialiştilor Muzeului de Arheologie şi Istorie din Ploieşti, să fie realizată, dezvelită şi sfinţită o statuie cu chipul vrednicului unificator de ţară, continuator a ceea ce a izbutit să înfăptuiască, la 1600, voievodul Mihai Viteazul. Autorul lucrării artistice avea să fie sculptorul ploieştean Constantin Ionescu, iar al soclului, inginerul Ştefan Breiller (Brăiloiu), român stabilit în oraşul german Karlsruhe. Monumentul este amplasat în grădina publică din apropierea hotelului „Der Europäische Hof”. Pe o placă de bronz, în care a fost gravat bustul domnitorului, stă scris, în limbile română şi germană, următorul text: „În această clădire a locuit, în ultimele zile ale vieţii sale, marele om politic şi patriot Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite Române. Stins din viaţă, aici, la Heidelberg, la 15 mai 1873”.
Aşadar, s-au împlinit, dumincă, 24 ianuarie, 162 de ani de la Unirea Principatelor Române şi 173 de ani de la naşterea lui Badea Gheorghe Cârţan, iar în ziua de 15 mai, 201 de ani de la ivirea în lume a celui care avea să fie principele-domnitor Alexandru Ioan Cuza, sub a cărei cârmuire se va înfăptui Unirea Moldovei cu Muntenia, noul stat independent având să poarte frumosul nume de România. Însă, precum am scris mai la început, la fel ca şi în cazul multor oameni de seamă ai neamului românesc, nici Cuza nu şi-a găsit sfârşitul vieţii în ţara pe care a slujit-o cum s-a priceput el mai bine! Din nefericire, istorile scrise şi nescrise ale României şi românilor sunt pline de astfel de exemple prin care se adevereşte zicala din popor: „Fă bine şi aşteaptă rău”! Sau: „Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită”!
Scurtă fişă biografică a Principelui unificator de ţară
Al. I. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. El se trăgea dintr-o veche şi vrednică familie de boieri moldoveni din zona Fălciului. După ce obţine la Sorbona, în 1835, diploma de bacalaureat în litere, doi ani mai târziu revine în Moldova pentru o scurtă perioadă de timp. Apoi, se va reîntoarce la Paris pentru a-şi continua studiile. Înflăcărat de ideile progresiste ale tinerimii europene revoluţionare, intră în conflict cu stăpânirea moldoveană a acelor vremuri şi este exilat la sud de Dunăre. Fuge de aici şi ajunge în Transilvania. Va locui o vreme la Sibiu, într-o veche clădire situată în vecinătatea actualului complex turistic „Împăratul Romanilor”. Foloseşte acel prilej pentru a participa la Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii a Blajului, din martie 1848. Aici erau strânşi peste 40.000 de români transilvăneni,în marea lor majoritate ţărani și mineri aurari și cărbunari nevoiaşi, chinuiţi şi batjocoriţi de mai marii venetici ai Ardealului, îmbogăţiţi prin truda celor fără de pământ şi drepturi naţionale, între care și acelea de a învăţa carte şi de a se ruga creştineşte în limba română; de a fi stăpâni şi ei măcar pe un iugăr din pământul românesc acaparat cu brutalitate de cei aduşi între Carpaţi de bătaia vânturilor reci ale istoriei! Aici îi va cunoaşte pe unii dintre liderii mişcărilor revoluţionare paşoptise, între care pe Mitropolitul Ardealului, Sf. Ierarh Andrei Şaguna, pe episcopul greco-catolic Ioan Lemeni şi pe mulţi alţi intelectuali-revoluţionari, cum ar fi Avram Iancu, Axente Sever şi Simion Bărnuţiu. Şi, astfel, lui Cuza i se întregeşte imaginea de mare luptător pentru idealurile de unitate ale tuturor românilor. După ce îndeplineşte mai multe funcţii ca deregător al statului, inclusiv cea de pârcălab, de hatman şi de comandant al oştirii moldovene, în două zile diferite ale lunii ianuarie a anului 1859 (5 şi respectiv 24), este ales succesiv domn al Moldovei şi Munteniei. Şi devine întâiul-domnitor al Principatelor Unite. La aflarea veştii că uneltirile din ţară şi din afara ei îl obligă să plece în exil, Cuza va rosti următoarele cuvine pilduitoare ale patriotismului său înţelept: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine… Să trăiască România!”.
Grav bolnav, trist, îngândurat şi departe de ţară, el se va stinge din viaţă la vârsta de numai 53 de ani. Într-un târziu, osemintele i-au fost aduse în ţară, pentru a fi reînhumate creştineşte în pământul strămoşesc al parcului din preajma conacului familiei sale, din aşezarea ieşeană Ruginoasa.
Maria Cunţan – o talentată poetă ardeleană… (n. 7 feb. 1862, Sibiu – d. 23 nov. 1935, Bucureşti)
… de la a cărei moarte (23 noiembrie 2020) au trecut 85 de ani, iar miercuri, 27 ianuarie, l-am comemorat pe distinsul său tată, Dimitrie (1837-1910), la împlinirea a 111 ani de la înhumarea trupului său în pământul îngheţat al cimitirului multisecularei „Biserici din Grui”, locul de veci al multor cărturari-academiceni ai Săliştei Mărginimii Sibiului. Tatăl ei era nu numai un foarte îndrăgit preot orodox şi destoinic cadru didactic universitar sibian, ci şi un prolific compozitor şi talentat dirijor de formaţii corale bisericeşti şi laice. Iar ea, fiica lui, Maria, una dintre inspiratele poete românce ale acelor vremuri. Un fel de viitoare Veronica Micle transilvană şi bucureşteană din perioada interbelică. Atât el, cât şi fiica sa, pe nedrept lăsaţi pradă nemiloasei uitări omeneşti. Pentru că, bunăoară, câţi dintre cei care fredonăm sau ascultăm la radio încântătoarea romanţă „Pe sub fereastră curge-un râu…” ştim că versurile sale aparţin Mariei Cunţan!? De asemenea, că linia melodică a acelui duios cântec este creaţia tatălui acelei frumoase şi talentate poete sibiene?! Iar dacă totuşi ştim câte ceva anume, bănuiesc că nu ştim că apa râului din acel încântător cântec este tocmai cea care încă mai clipoceşte de-a lungul uliţei mari a satului Dobârca, aşezarea natală a lui Dimitrie Cunţan. Iar dacă vom răsfoi filă cu filă volumul de versuri intitulat „Din caierul vremii”, tipărit în anul 1916, atunci vom da şi peste două reuşite poeme dedicate lui Mihai Eminescu şi iubitei sale, Veronica Micle. Cu precizarea că întâmplarea a făcut ca cei doi poeţi îndrăgostiţi să se ivească şi să dispară din această lume în aceiaşi ani: 1850 şi 1889. Ca urmare, multă vreme locuind în Bucureşti şi, deci, fiind contemporană cu cei doi îndrăgostiţi, este imposibil ca Maria Cunţan să nu fi fost măcar în anturajul lor literar. Ba mai mult, presupun că a şi vegheat la căpătâiul lui Eminescu, în vreme ce Veronica şi-a aflat sfârșitul vieţii, mult mai departe. Adică: la Mănăstirea Agapia, în al cărei cimitir monahal îşi doarme somnul de veci. Ca urmare, toate aceste detalii la un loc erau pentru Maria suficiente motive de a alcătui măcar două dintre creaţiile sale lirice, dedicate lui Mihai Eminescu și Veronicăi Micle. Ei, ce zici cititorule-iubitor şi înţelegător de poezie şi de cânt românesc!? Suntem sau nu datori să ne aducem aminte de această talentată poetă a meleagurilor sibiene, cu pseudonimele literare de „Liliac” şi „Rim”, precum şi de tatăl său: preot, învăţător, compozitor şi publicist; autor al studiilor „Cântările bisericeşti după melodiile celor opt glasuri ale Sfintei Biserici Ortodoxe” şi „Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru cor în două voci”. Eu cred că da! Fie şi numai la datele calendaristice și onomastice ale fiecăruia în parte. Cum este şi cazul acestei scriituri gazetăreşti.
Notă: Mărturiile ajunse până la noi o portretizează pe Maria Cunţan ca fiind o femeie cu un chip tare plăcut privirilor oricărui bărbat. Şi cu atât mai mult ochilor literaţilor şi muzicienilor din acele timpuri, precum I.L. Caragiale, Ioan Slavici, George Coşbuc, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Cincinat Pavelescu, Octavian Goga, Ilarie Chendi, Emil Gârleanu, Ioan Agârbiceanu, Victor Eftimiu, Ciprian Porumbescu, Gavriil Musicescu, George Enescu sau Ionel Perlea. Fără tăgadă că era stăpânită de un real talent literar. Şi nu numai în arta versificării propriilor sale creaţii poetice, dar şi în cea a traducerilor impecabile din lirica universală a unor poeţi reprezentativi de limbă germană, între care: Goethe, Heine, Schiller şi Leman. Ca urmare, poeziile sale, strânse între coperțile a patru volume (tipărite între anii 1901-1925), i-au determinat pe criticii literari ai acelor îndepărtate timpuri de glorii culturale naţionale, să o numescă „Cântăreaţa duioasă a Ardealului”!
P.S.: Şi o constatare personală: Comparând data morţii sale cu cea a anului şi lunii ivirii mele în lume (1935, 24 februarie), rezultă că 11 luni am fost contemporan cu poeta Maria Cunţan!
Duminică, 24 ianuarie, se împlineau 66 de ani de la moartea…
celui care scria și rostea următoarele vorbe înţelepte: „Munceşte ca şi când nu ai avea nevoie de bani; iubeşte ca şi când nu ai suferit niciodată; dansează ca şi când nu te vede nimeni; cântă ca şi când nu te ascultă nimeni; trăieşte ca şi când Raiul ar fi pe Pământ”. Autorul lor este vestitul amiral al marinei engleze de război, Sir Winston Churchill (n. 30 nov. 1874 – d. 24 ian. 1965). Cel care, o lungă perioadă de timp, a fost un foarte capabil şi mult îndrăgit prim-ministru al Regatului Unit al Marii Britanii. Omul despre care se spunea că doar în timpul somnului nu bea whisky şi nu poartă, între buzele gurii sale, trabucul arzând şi fumegând, învelit în foiţele celui mai fin şi scump tutun din întreaga lume. De unde şi a mea certitudine că i-au dat puterea şi curajul necesar de a lupta nu numai gustul şi tăria acelei vestite băuturi alcoolice, ci şi aroma parfumată a fumurilor albicioase ale trabucurilor sale. Astfel că a avut puterea, curajul și inteligența necesare de a-i convinge pe englezi şi pe coloniştii Imperiului Britanic să înfrunte singuri, la început, îngrozitoarea maşinărie de război a Germaniei lui Hitler. Şi apoi nu trebuie uitat nici faptul că în vremea tinereţii sale a fost un iscusit combatant al marinei militare britanice, luptând în Primul Război Mondial împotriva armatelor a două imperii ale acelor vremuri (1916-1918): German şi Austro-Ungar, aflate sub comanda Kaizerului.
Ioan Vulcan-AGNITEANUL
