La cumpăna dintre anii 2020/2021, un gând versificat al umilului „cronicar” al timpului său și al tău, cititorule de ziar ”Mesagerul de Sibiu”: „La mulţi ani cu sănătate,/Domnul să vă dea de de toate./ Poate un strop de fericire,/ Poate un strop de iubire,/ Poate un strop de noroc,/ Poate toate la un loc./Iar la Anul care vine n-ar fi rău să fie bine”!
Ioan Vulcan
Motto: Dacă nu eram român, fugeam în România! Chiar și când sunt în Țară, mereu îmi este dor de Țara mea!
Copilăria mea și părinții mamei mele din ”Casa de pe Deal”
O scriitură dedicată memoriei fratelui meu, Vasile, cizmarul-păpucar și pescar, care a devenit profesor de istorie, cel care era cu patru ani mai mare decât mine, dar care de aproape un an a trecut la cele veșnic-odihnitoare, în urma unui tragic incendiu petrecut în apartamentul său din Mediaș.
Țin minte că printre rudele cele mai dragi inimilor noastre de copii era străbunicul și străbunica pe linie maternă. El, un ţăran beneștean vânjos la trup şi frumos la chip. Cu faţa puţin negricioasă, înfrumuseţată de doi ochi albaştri, mici şi ageri, plăcut umbriţi parcă de o singură sprânceană, într-atât de stufoasă şi de bogată mi se părea. Tot la fel şi mustaţa lui căruntă, ţanţoşă şi fin arcuită în josul colţurilor gurii, astfel încât cu greu îi puteai zări buza de deasupra. Cea care ascundea, în dosul ei, câţiva dinţi îmbrăcaţi în aur american gălbui-albicios, tot mai slab sclipitor. Din întreaga, frumoasa şi îngrijita lui făptură, numai buzele păreau uitate şi ”pedepsite” de purtătorul lor! În sensul că mai tot timpul erau crăpate şi însângerate la mijloc. De vină fiind vânturile şi arşiţele verilor fierbinţi şi secetoase, dar şi crivăţurile şi frigurile pătrunzătoare ale iernilor viscolite şi geroase de altădată.
Soția lui, Eufimia, o țărancă bârghișeană și aproape neștiutoare de carte, deci bunica mamei mele, Victoria Popovici, fiică a hotarului Hevăzului îndepărtat al Agnitei, dimineaţa când se spăla pe obraji, cu apa călduță a ligheanului, şi îşi pieptăna părul înălbit de trecerea multor ani, nu numai că mereu îmi repeta aceleaşi vorbe, dar o făcea cu atâta exactitate și claritate în glas încât până şi rostirea cuvintelor ei erau mereu la fel. Ca urmare, aveai ferma convingere că spusele sale erau ecouri peste timp. Și o făcea indiferent dacă era veselă sau tristă. Neuitând nici măcar un cuvințel și nici o cât de mică intonaţie a glasului: „ Cât de frumoasă eram în anii tinereţii mele….! Acum, dragă Neluţule drag, din chipul meu de altădată a mai rămas doar culoarea albastră a ochilor. Numai ei îmi mai întineresc obrajii zbârciți de anii bătrâneţii. Noroc cu tabloul ăla de nuntă, de deasupra patului meu şi al răpostului tău străbunic. Când ne-o tras în chip fotograful Ferningel, cu atelierul în curtea bisericii sașilor. Era în toamna anului 1889, iar eu nu împlinisem 17 ani. În vreme ce „badea Ion”, cum îi spuneam până a nu mă fi măritat cu el, abia sfârşise cu armata la împăratul…”.
De-ale tăiatului porcului de Crăciun
Tot mai adevărat pare a fi faptul că ţăranul român „modern”, cel al zilelor noastre, forţat de domnii-orăşeni şi de „comercianţii” de datini şi obiceiuri din străbuni („furişaţi” prin casele și bucătăriile pensiunilor turistice şi restaurantelor lăudăroase că păstrează tradiţia mâncărurilor ţărăneşti), a trebuit să se prefacă, chipurile, că ar fi uitat că „Ignatul” începe doar cu patru zile înaintea Ajunului Crăciunului. Nu mai devreme! Ca urmare, a consimţit cum că vechea şi pitoreasca datină din străbuni a locuitorilor satului românesc să înceapă fie odată cu cele dintâi semne ale sosirii iernii, fie imediat după sărbătoarea creştinească a Sfântului Ierarh Nicolae (6 decembrie). Iar dacă, cumva, îl întrebi pe stăpânul porcului înjunghiat, pârlit, spălat şi despicat, care să fie rostul unei astfel îndeletniciri mult grăbite, de cele mai multe ori îţi va răspunde că aşa vor fraţii, surorile, cumnaţii, cumnatele, ginerii, nurorile, copiii şi nepoţii de la oraş. De asemenea, că la cumpăna dintre ani, încearcă pe furiș să revină pe la casele lor cu vechi şi dragi amintiri, ca şi în stranele bătrânelor biserici ale satelor, neamurile plecate la muncă în străinătăţuri. Şi că dacă fac o atât de lungă cale, îi aduc şi pe prietenii lor din ţări străine. Pe petrecăreţii şi cântăreţii italieni şi spanioli, pe meticuloşii şi sobrii nemţi, austrieci şi olandezi, ca şi pe chibzuiţii de englezi, scoţieni şi irlandezi. Însă cu toţii, la un loc, însoţiţi de un teribil dor de mâncăruri şi băuturi gustoase şi sănătoase, precum şi de un nestăvilit chef de a recita şi cânta româneşte şi pe limba lor colindele. Ale noastre fiind cunoscutele „Trei păstori se întâlniră” şi „Sara bună, gazdă bună! Ne dați ori nu ne dați, pită cu cârnați, dar și o sticluță cu răchie”. Iar potrivit bunului obicei la români, ţăranii-gazdă le pun musafirilor, la plecare, în „traistele încăpătoare ale portbagajelor mașinilor”, tot ce au ei mai bun de-ale gurii, din care nu lipsesc „porcăriile” de tot felul. Bine afumate şi sărate. Să se ţină multă vreme. Adică, până s-or fi gătat de degustat la ei acasă, din îndepărtatele străinătăţi!
Astfel stând lucrurile, badea Gheorghe şi a lui nevastă, lelea Floarea, se văd obligaţi să facă uitate, pentru o zi-două, canoanele postului Crăciunului, şi mai gustă din tocătura piperată şi usturoită a cârnaţilor, caltaboşilor, tobei şi sângeretelui. Ba mai mult, pentru ca priceputul măcelar să binevoiască să le arate cât îi de groasă slănina ascunsă sub şoricul de la ceafa porcului, vor cinsti împreună un păhărel-două de ţuică fiartă, îndulcită cu zahăr ars, dar aromată cu piper şi chimen. Însă într-atât de „tare” încât să o simți în nădragii iernii și în gîtlejul gurii cum îl curăță de microbi, iar trupul de zile. Şi tot contra frigului şi mahmurelei, ca şi pentru dezlegarea limbilor, mai beau şi câteva căni cu vin fiert cu scorţişoară. Apoi, când înserarea a prins să cadă peste uliţele satelor văii Hârtibaciului, toţi cei ai caselor de vrednici gospodari s-au aşazat la mesele „Pomenilor porcului”, „asortate” cu mari mămăligi galbene ca ceara de albine. Lângă ele, castroane cu varză acră mărunţită, „scăldată” în moarea sifonată ce poartă în limpezimea ei gusturi şi arome de hrean, mărar şi cimbru. Au fost atunci unele dintre cele mai gustoase mâncăruri din toate câte pot fi puse pe mesele ţăranilor-plugari ardeleni! Aveau să le egaleze, și chiar să le depășască, doar sarmalele de Crăciun, gospodinele având grijă ca porcii să fi „călcat” bine cu picioarele în oalele din lut ars. Vor urma, de Anul Nou şi de Bobotează, ciorbele de perişoare, înăcrite cu zeama de varză murată, sarmalele umplute cu păsat, în amestec cu creste de slănină şi cu chişcă, precum şi tradiţionalele răcituri, servite, la alegere, cu pâinile coapte pe vetrele încinse ale cuptoarelor din curţile ţăranilor, sau cu mămăligile fierbinți, asortate cu un blide zdravăne de ceapă roşie de Făgăraş sau de Turda, acrită cu oţet şi potolită cu ulei de floarea soarelui. Iar cât vor fi sărbătorile creştine de frumoase și de prelungite, în timp, de lungile nopţi de iarnă, de pe mese nu vor lipsi cozonacii cu mac şi cu miez de nucă, merele, perele şi nucile, ca şi scoverzile şi lichiele, date pe deasupra cu smântână şi cu albușuri și gălbenușuri de ouă, îndulcite cu miere de albine. Notă: Dacă n-ar fi fost beteșugul COVID-19 cam așa trebuiau petrecute sărbătorile creştine ale iernii, în casele celor mai vrednici gospodari ai satelor acestei ţări!
Gânduri și întâmplări răzlețe (A1)
*Pe Crucile mormintelor eroilor militari ai țării mele, din toate timpurile și din toate locurile Pământului, stau înscrise astfel de prenume românești: Ion, Ilie, Vasile, Constantin, Gheorghe, Mircea, Grigore, Călin, Cătălin, Mihai, Ilarie, Viorel, Aurel, Lisandru, Dumitru și Nicolae. *O țărăncuță bătrânică și ardeleancă mi s-a adresat, mai zilele trecute: ”Ionică, dragule, așa s-o făcut lumea asta de rea de mă mir că dimineața se mai face zâuă”.*Mai zilele trecute săteam în fața gurei sobei încinse a unei cămăruțe dintr-un saivan de oi din înalții Munți Făgăraș. Afară era frig năprasnic, vânt, lapoviță și ninsoare. Vjelie, fulgere, tunete și trăsnete. Însă multă liniște, pace și îngândurare în sufletul meu și în mintea mea! *Dacă gându-mi pleacă spre cei care au fost și acuma nu mai sunt, este și pentru că mereu mi-am readus aminte de părinții, bunicii, străbunicii dascălii și colegii mei de școală. Și constat, cu amărăciune, că timpul nu mai are răbdare nici cu mine. Se grăbește tot mai tare. Dovadă și că lista cu foștii oameni de seamă ai țării mele este mult prea lungă pentru mintea mea de-acum, tot mai scurtă. *Erau acele vremuri de demult, cu greu păstrate de obosita mea minte şi de uitatele mele amintiri. Ca urmare, n-am de ales şi mă consolez cu gândul că până la urmă toţi sfârşim prin a ne lăsa în seama timpului şi uitării. Şi ce bine-i că-i aşa şi nu altfel. Adică: și mai rău decât răul de acum! *Despre un om tare bătrân, bolnav, părăsit şi neajutorat se spune că atât de mult a întârziat în a nu muri încât lumea a uitat că mai trăieşte. *Trist de adevărat! Viaţa, cu ale ei valuri, m-au determinat să-mi cenzurez până şi propriile mele dorinţe şi aspiraţii, după care am reușit să le ascund chiar şi de mine. *O spusă poetică: „M-am urcat între stelele cerului, în care tu şi eu ne vom contopi pe deplin în ele”! *Mă întreb într-o doară: Oare războiul acesta, în care poporul român este târât să lupte împotriva lui, al cui să fie!? Al meu şi al altora ca mine, sigur nu! *Când vrem să caracterizăm, în bine sau în rău, populația unui anumit popor, argumentăm, sumar, prin a spune că „nu există pădure fără uscături”. Dar ce te faci atunci când, de pildă, pădurea românească are mai multe uscături decât arbori verzi şi viguroşi, care mai cutează să mai rămână în picioare?! *Trecută la cele veşnice, la vârsta de 86 de ani, Shirley Temple (1928-2014), „fetiţa minune a cinematografiei americane”, spunea că cea mai bună şi plăcută slujbă pe care a avut-o vreodată a fost aceea de ambasador al Statelor Unite ale Americii în Cehoslovacia . Aşa o fi fost, pe vremea ei, pentru că în diplomaţie e o adevărată domnie dacă ai parte de o ţară civilizată! *Inventatorul teatrului universal al absurdului, dramaturgul româno-francez Eugen Ionescu (1909-1994), avea 58 de ani când scria următoarele gânduri autobiografice: ”Sunt la vărsta când îmbătrâneşti cu zece ani într-unul singur, când o oră nu face decât câteva minute, când nici nu mai poţi înregistra sferturile de oră”. *Priviţi cât de aglomerate devin, la sfârşit de săptămână şi în zilele din preajma unor sărbători, marile şi micile magazine care vând produse alimentare şi diverse băuturi! Minunându-te şi crucindu-te de ceea ce vezi parcă aştepţi să-i auzi pe cumpărători rugându-se: „Dă-ne, Doamne, două guri să le putem hrăni şi îndestula!”. *Când munceşti zi şi noapte din răsputeri, trăgând ca animalul cornut în jug, n-ai nici timp şi nici chef să-ţi dovedeşti ţie că eşti fericit de propria-ţi bunăstare. În economia socialistă era lejer, relaxant, odihnitor, fără teama de şomaj şi de grija zilei de mâine, pentru că funcţiona principiul, cel puțin teoretic: ”De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după necesităţi”. Numai că se întâmpla ca cei cu posibilităţile cele mai mici să aibă necesităţile cele mai mari! În capitalism numai oferta din magazine este atrăgătoare, în rest, fiecare cum şi cât poate!*Să te temi de cel, sau de cea, care nu are nimic de pierdut în viață. Sunt cei mai imprevizibili și periculoși oameni. De cele mai multe ori ei sunt autorii unor fapte mai mult decât reprobabile. Neavând ce pierde, sunt capabili de orice lucruri rele.*Trăiește fiecare zi ca și când viața abia atunci începe. *Fă orice, numai să nu ajungi la convingerea personală că trăiești cu adevărat doar atâta vreme cât muncești cu simbria de la stat sau de la patronul de firmă privată. Și ține minte că omul adevărat, niciodată nu stă degeaba, dar și că părinții de copii se nasc tot din părinții altor copii.
Rășinăreanul sibian, așa cum este el
Adică, un om aproape cumsecade, ca și mine!
Drumeţind prin ţară cu turmele lor de mii și mii de oi, răşinărenii au rămas, alături de sădeni, gureni, orlăţeni, tilişcani, poienari şi jinari printre cei mai vestiţi ciobani şi stăpâni de stâne din aşezările care împodobesc lunga şi înalta Mărginime a Sibiului. Şi cu toate că luni în şir rămân departe de satele lor natale, familiile urmașilor aşa zişilor „ciobani de transhumanţă” sunt printre cele mai statornice. Astfel că bărbatul răşinărean-oier are nu numai casă şi gospodărie bine tocmite, dar şi o soţie demnă şi drăgăstoasă, mândră de a fi mamă bună a mulţilor săi copii. Iar aceştia de mici sunt deprinşi nu numai cu priceperea meşteşugului oieritului, dar şi cu dragostea pentru învăţătura şcolară şi cititul cărţilor. Dovadă că în cataloagele claselor celor două mari şcoli gimnaziale, în care au deprins slova scrisă fii de seamă ai acestei aşezări de munte, precum poetul Octavian Goga şi filozoful Emil Cioran, sunt trecute numele a aproape o mie de elevi şi copii de grădiniţă, iar în catastifurile celor trei multiseculare biserici ortodoxe sunt consemnate anual zeci şi zeci de cununii şi botezuri. Şi doar puţine divorţuri în registrele Primăriei. Pentru că nu-i fală mai mare în sat decât să fii vrednic gospodar şi familist statornic. Dar şi om bun, răbdător şi îngăduitor; dus la biserică, vecin de treabă şi de mare ajutor. Ca urmare, răşinărenii se mândresc cu numeroşii lor copii deştepţi şi cuminţi, silitori la învăţătură şi pricepuţi în deprinderea meşteşugurilor trebuincioase şi bănoase. Purtaţi cu mândrie la şcoli, dar şi cu grijă şi cu multă cheltuială, chiar dacă familia este mai sărăcuţă. Indiferent că-i băiat sau fată, copilul cel mai zdravăn la trup şi sănătos la minte, având multă dragoste faţă de părinţi şi de satul natal, rămâne pe curte de bunăvoie şi nesilit de nimeni. Tânăra nevastă a răşinăreanului-oier va sta mai mult pe lângă casă, în sat, ocupându-se atât de treburile gospodăreşti cât şi de cele de soţie şi de mamă. Când copiii sunt mai mărişori, o vreme putându-se descurca doar cu bunicii, atunci mama lor, nevastă de oier, va fi când băciţă la stână, când precupeaţă în pieţele marilor orașe ale țării, vânzând telemeaua sărată și brânza frământată, urda dulce, carnea de miel şi de oaie. Dacă, după caz, e ficior de însurat, sau viitor ginere, bărbatul răşinărean ştie să se rânduiască la stâna oilor şi cu cărăuşia cu caii de povari, muncind atât la pădure, cât şi la coasă şi la plug. Cu timpul, în grija copiilor famililor va sta întreaga rânduială a casei, ca şi gospodărirea averilor agonisite cu truda şi priceperea părinților, buniciilor, socrilor şi soacrelor. Tot ei se îngrijesc şi de bătrâneţea acestora cât mai tihnită. Ca urmare, arareori se întâmplă să se supere și să se dușmănească definitiv frate cu frate şi soră cu soră; avocaţii, judecătorii şi notarii sibieni neavându-i printre frecvenții lor clienţi. Așadar, precum spuneam și în titlul acestei scriituri gazetărești, rășinăreanul-sibian este un om aproape cumsecade, ca și mine, care sunt agnițean!
Notă: Stând pe colina ”Cimitirului din Deal” şi citind inscripţii funerare, scrise pe crucile vechilor morminte, între care și cea a Mausolelui Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, întâiul Mitropolit Ortodox al Ardealului (1809-1873), şi având în mintea şi în sufletul său amintirea înaintaşilor lui de mare fală, baciul Ilarie, cel mai bâtrân om din sat, îşi purta privirea până-n depărtări, spre Munţii Făgăraş, imaginându-şi că de acolo, din vârful înalt al Negoiului, troienit de albul zăpezilor, vede întregul rotund al ROMÂNIEI MARI. Cumintea, creștineasca și blânda Țară dintre Carpații împăduriți, tumultoasa Mare Neagră şi legănarea valurilor albastre ale Dunării!
Ioan Vulcan-Agniteanul
