O vorbă cuminte rostită de gura aurită a unei ciobănițe din Rășinarii Mărginimii Sibiului: ”În aceste zile ne nevoim în Marele și Sfântul Post al Nașterii Domnului și Sărbătoarea Crăciunului”.
Cu colindul imaginar pe meleagurile copilăriei mele
Să ne închipuim că într-o astfel de zi, de ireală și de suferindă iarnă românească (cu repetatul și capriciosul său aspect meteorologic de toamnă târzie), m-aș fi aflat pe vârful stâncos și viscolit al Negoiului din Munţii Făgăraş. În acei falnici Carpați Românești care, încă de prin toamnă, îşi aveau piscurile acoperite de albul zăpezilor. Și că de acolo, de sus de tot, privirea mi-ar fi coborât spre istorica şi creştineasca Mănăstire și Curte Domnească de pe Argeş, iar pe parte opusă a acelor munți cărunți s-ar fi lăsat purtată de lina şerpuire la vale a apelor puțin înghețate ale Oltului, ajungând până sub zidurile falnicei Mănăstiri a Brâncovenilor-Martiri de la Sâmbăta de Sus. Şi, astfel, pe retina ochilor mei s-a fixat un neasemuit de frumos crâmpei din imaginea imensului tablou al acestei ţări. O Românie care se află, nu numai la cumpăna dintre ani și la răscrucea vieții multor semeni de-ai noștri, dar și care înaintează pe tot mai scurtul drum care ne va duce în zorii zilei de vineri, 25 decembrie. Atunci când, cu 2000 de ani în urmă, în Bethleemul din vecinătatea Ierusalimului se năștea Iisus Hristos, Pruncul Sfânt, pe acest Pământ, al Maicii Domnului.
Ioan Vulcan
Şi pentru că amintirile din trecut îmi readuc aminte de îndepărtatele ierni transilvane, n-am decât să constat cu bucurie că din toate cele mai frumoase, mai trainice şi mai adevărate tradiții și obiceiuri din sărbătorile Crăciunului, vrednicul ţăran român a izbutit să păstreze și meșteșugul de a pârli cu paie porcul tăiat şi de a afuma, cu fumul rumegușului de fag, în amestec cu cel al cojilor nucilor, chişca ardeiată, usturoiată și piperată a sarmalelor; de a aduce în casa lui crenguțele cetinei munților şi vâscul sălcilor şi plopilor pentru împodobitul pridvoarelor primirii cetelor copiilor colindători.
Veniți mult mai devreme pe la casele părinților și bunicilor lor din sate și cătune (de teama răutăților bolilor mortale ale lumii), copiii și nepoții bătrânilor țărani au luat în grija lor treburile mai grele ale moşnegilor, obosindu-se în a deschide largi cărări printre cele dintâi zăpezi stătătoare ale iernii; de a hrăni și a adăpa animalele din grajduri; de a trage cu furtunul vinul limpezit de pe drojdie; de a fierbe borhotul prunelor țuicilor; de a crăpa cu securea buștenii şi de a reîmprospăta rezerva lemnelor de foc; de a coborî, de sub caferii și grinzile şurilor, paiele de așternut, precum și fânurile şi otăvurile pentru hrănitul vacilor, bivolițelor, vițeilor, cailor, oilor și mieilor de timpuriu fătați; de a sparge crusta înghețată din preajma găleților cumpenelor fântânilor şi a adăpătorilor din albia pâraielor și râurilor; de a primeni pridvoarele caselor în aşteptarea preoţilor, cantorilor şi crâsnicilor bisericilor satelor care ne vor reboteza creștinește cu mătăuzul din busuiocul plăcut mirositor, înmuiat în apa sfinţită a Sfântului Ioan Botezătorul. După care ”oaspeții și musafirii-orășeni” își vor lua rămas bun de la părinţi, fraţi, surori, bunici și bunice, în vreme ce, atât școlarii satelor și orașelor, cât și studenții universităților rămân în vacanța de iarnă prelungită, trăgând nădejdea că, în curând, vor reveni atât în bănci cât și între rafturile pline cu cărți ale bibliotecilor; în amfiteatrele, laboratoarele și atelierele de lucrări practice, pentru a continua, firescul și bunul obicei al învățării față în față cu profesorul. Și cât de bine ar fi să fie ca zilele și săptămânile care premerg sărbătorile Crăciunului și ale Anului Nou să aducă cu ele cât mai multe zăpezi, sub ale căror plapume albe și călduroase să doarmă și să vegeteze liniștit și cu folos viitoarele holde ale grânelor, ca și lăstarii roditori ai viilor și livezilor.
Notă: Precizez că în Israel mai este o localitate cu o denumire asemănătoare cu aceea în care s-a născut Iisus Hristos, iar ca să nu poată fi confundate între ele, celeilalte i se spune Bethleemul Galileei. Situată pe drumul măslinilor, portocalilor, rodiilor, lămâilor și chiparoșilor dintre Nazaret și Haifa. Cam la o distanță aproape egală, respectiv de 30 de km. Cât privește etimologia numelui de Bethleem, în limba arabă el înseamnă ”Casa pâinii”.
In memoriam, poetul Hristea (Nichita) Stănescu (n.31 martie 1933, Ploieşti-d.13 dec. 1983, Bucureşti)
„56 de ani voi trăi, asemenea Colosului din Rhodos!”, încerca Nichita să anticipeze durata vieţii sale, într-unul dintre versuri. Numai că din păcate, atât pentru el cât şi pentru cultura română, nici măcar atâta nu a trăit, trecând la cele veşnice nu numai cu şase ani mai devreme, dar şi în deplină putere de creaţie. Şi cu toată scurtimea vieții sale, el avea să rămână în istoria literară a neamului său românesc ca un poet unic în felul lui. Atât prin gândirea filosofică cât şi prin surprinzătoarea sa artă de a îmbina şi mânui cuvintele vorbite şi scrise.
Aşadar, duminică, 13 decembrie, se împlineau 37 de ani de la moartea celui care a spus: „A venit îngerul şi mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de ştiinţă şi tu până acum n-ai inventat nimic! Cum să nu; am inventat; numai că ştiinţa pe care am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografie, adică scrierea cu tine însuţi”. Apoi, continuă în aceeaşi notă distinctă şi inteligentă: „A vorbi despre limba în care gândeşti, este ca o sărbătoare. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se cheamă, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte”. „Am cunoscut pe cineva care vedea electricitatea. Cineva m-a cunoscut pe mine care cunoşteam cuvintele”. „El îmi spuse:/scrisul e un mod de a încetini gândirea,/de a desena primitiv/chipul fiinţelor fără chip”. „Acel cuvânt îl visez/care a fost la începutul/lumilor lumii,/plutind prin întuneric şi despărţind/apele de lumină”. „Tu, atât apuc să strig, tu/şi cuvântul începe să se vadă/încet, încet, cum se vede lăsarea de noapte,/cuvânt din două litere: tu”. „Stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte/lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart/fluviul rece de delta fierbinte”. „Cine eşti tu, cel care eşti,/şi unde eşti, când nimic nu este?”. „Litere cu caracter literar am scris cred încă de la 6 ani, evident fără umbră de conştiinţă literară, ci suflat de vântul poeziei populare şi lăutăreşti care bântuia atât de vehement prin oraşul meu de baştină”. (n.a.Ploieşti) „Întâmplările mele ţin minte întâmplările mamei mele care ţin minte întâmplările tatălui ei”. „Eu fac parte din categoria luptătorilor pe care nu-i intimidează ceea ce nu ştiu de la părinţii lor şi nici ceea ce părinţii lor nu au ştiut de la părinţii lor”. „Au făcut un chip al tău din cuvinte,/te-au desenat inimă şi ţi-au dat forma lui A.(…) Voi alerga deci din toate părţile/deodată/după propria mea inimă voi alega”. ”Eminescu: Atâta să nu uiţi,/că el a fost un om viu,/viu,/pipăibil cu mâna (…) Atâta să nu uiţi./Numai atât/că El a trăit,/înaintea noastră…/Numai atât.”
Notă: Câteva mărturisiri mai personale. După un an de la debutul meu profesional ca dascăl suplinitor la Şcoala Generală din Nocrich, satul natal al baronului sas, sibianul prin adopţie Samuel von Brukenthal (1721-1803), în vacanţa mare a anului 1953 m-am trezit în oraşul Ploieşti „elev-învăţăcel” în ale pedagogiei copilului şcolar. Eu însuşi părând la chip şi la minte un copil ceva mai măricel, având doar vârsta de 18 ani împliniţi. Erau tocmai zilele Festivalului Mondial al Tineretului şi aveam în grijă, la Snagov, 50 de elevi-pionieri din două ţări socialiste: Republica Populară Cehoslovacia şi Republica Democrată Germană. Ţin minte că într-una din acele zile i-am adus cu autocarul la Ploiești pe pionierii detașamentului de care răspundeam, pentru a vizita, între altele, „Muzeul Ceasurilor şi Orologilor lumii”. Se nimerise să ascultăm explicaţiile ghidului împreună cu un grup de tineri localnici. Între ei şi un băiat tare frumuşel la obraji şi liniştit în gesturi. Aproape timid. Cu plărul lung, răsfirat peste umeri, cu faţa-i zâmbitoare, luminată de doi ochi mari şi căprui spre albăstrui. La sfârşitul periplului muzeal mi-a cerut voie să îl las să facă schimb de adrese cu un unul dintre pionerii pe care îi însoțeam. Ţin minte că acel băieţel era din Leipzig. Conversau împreună într-o engleză combinată când cu o fărâmă de germană când cu puţină rusă. Aşa aveam să aflu că se numea Nichita Stănescu. Recunosc că mulţi ani după aceea nu mai auzisem mai nimic nici de el şi nici de Nicolae Labiş, colegul său, de mai târziu, la aşa zisa „Şcoală de poeţi” din Bucureşti. În schimb aveau să ştie de numele său şi de reuşitele sale poetice cei mai valoroşi şi exigenţi critici literari şi scriitori consacraţi din acele îndepărtate timpuri, între care: Mihail Sadoveanu (1880-1961), Tudor Arghezi (1880-1967), George Călinescu (1890-1966), Zaharia Stancu (1890-1966), Dumitru Perpessicius (1891-1971), Constantin Noica (1909-1987) și Ovidiu Crohmălniceanu (1921-2000). Numai ingnorantul de mine nu aflasem mai nimic despre el şi opera sa! Când am dat să mă dezmeticesc din puţinătatea minţii mele eram fie prea înaintat în vârstă, fie prea bătrân! Dovadă că în viaţă omul mereu învaţă şi moare tot neînvăţat!
„Într-un Sibiu încet cant-o-ncăpere/În care e un mort./Pe partea dreaptă/
Am zidurile surde de tăcere/Pe partea stângă inima-nţeleaptă./În jur văd
numai porţi şi-n porţi ferestre/Iar în ferestre ochi care mă-ngheaţă./Într-un
Sibiu domol ca-ntr-o poveste/În care port viziera peste faţă…”.
(Radu Stanca)
Poetul, dramaturgul şi regizorul Radu Stanca, 58 de ani de la moarte (n.5 martie 1920, Sebeş Alba-d.20 dec.1962,Cluj Napoca)
Este un mic colţişor de două străzi sibiene îmbătrânite de vremi şi vremuri, avându-și caldarâmul scâlciat şi lustruit de paşii din trecut şi de cei de acum ai oamenilor mergători și visători pe acest Pământ. Două străzi medievale cu numele lor de acum: ”Alexandru Papiu Ilarian” şi „Tipografilor”. La numărul 9, din apropierea zidurilor, turnurilor şi bastioanelor de apărare şi de breaslă ale fostei Cetăţi Medievale și Fortificate Cibinensis, scrisul decolorat de pe o placă de marmură, cândva de culoare albă, ne vestește cum că în acea casă a locuit, o bună bucată de vreme, omul de înalt spirit românesc, Radu Stanca. Sebeşean prin naştere, sibian și clujean prin adopţie. Omul lipsit de onorurile unei statui sau a unui bust. Aşadar, facem vorbire scrisă despre un eminent slujitor al artei teatrale şi al scrisului, în versuri şi în proză. Toate înnobilate cu mult har şi dar. Redactor-jurnalist iscusit; estetician şi distins cadru didactic universitar, dovadă că filosoful-poet şi profesor Lucian Blaga (1895-1961) a preferat să îl învrednicească şi să îl preţuiască alegându-l ca asistentul său la catedra de filosofie şi literatură din cadrul Universităţii Clujene Ferdinand I. După trecerea câtorva ani de la acea întâmplare, îndemnat de sfaturile istoricului şi criticului literar Eugen Lovinescu (1881-1943), Radu Stanca îşi va asuma şi responsabilitatea de coordonator şi de membru activ al Cenaclului Literar din Sibiu, în paralel cu integrarea sa discretă în cadrul colectivelor artistice (de limbă română şi germană) ale ceea ce reprezintă şi astăzi Teatru Naţional, instituţie culturală de prestigiu internaţional, purtătoare cu cinste şi mândrie a numelui şi prenumelui său de naştere. Acela de RADU și de STANCA.
Aşadar, distinsul nostru personaj al acesteor neîndemânatice scrieri gazetăreşti, vedea lumina zilei în Sebeş-Alba, în urmă cu 100 de ani. Respectiv la data de 5 martie 1920, şi se stingea din viaţă la tânăra lui vârstă de numai 42 de ani împliniţi. Adică, în ziua de 20 decembrie a anului 1962, trupul său firav find înmormântat în Cimitirul Central din Cluj-Napoca. Un mormânt şi un însemn funerar uitat de lume, cum multe altele sunt în astă lume ca nelumea!
Câtă vreme a fost regizor şi estetician-îndrumător la teatrul sibian, Radu Stanca a pus în scenă, după concepţii originale (nu năstruşnice), însă îndrăzneţe şi de bun-gust artistic, numeroase spectacole de mare succes. Și nu numai la rafinatul public local din acele vremuri, dar şi la exigenta critică de specialitate. Montări scenice devenite repere teatrale ale timpului său, abordând un repertoriu larg şi divers în exprimarea mesajului regizoral şi interpretativ.
În memoria sa, în decursul anilor, colectivele artistice ale teatrului sibian, ca şi ale altor prestigioase instituţii culturale şi de învăţământ superior, între care cele ale Universităţii „Lucian Blaga”, Bibliotecii Asociaţiunii Transilvane ASTRA şi Librăriei „Humanitas-Constantin Noica” din Sibiu, au organizat şi găzduit numeroase manifestări omagiale. Membrii redacţiei ziarului „Tribuna”, (gazetă legată de fapta de curaj patriotic românesc, din vremea îndepărtatului an 1884, a cel puţin doi distinşi literaţi: Ioan Slavici (1848-1925) şi George Coşbuc (1866-1918)), precum şi condeierii săptămânalului ”Mesagerul de Sibiu” și revistelor literare ”Plumb”-Bacău, ”Transilvania” şi ”Rapsodia”-Sibiu, au publicat ample articole dedicate celui care a fost Radu Stanca. De asemenea, literatul Dragoş Varga, a redactat şi tipărit lucrarea intitulată „Radu Stanca. Sentimentul estetic al fiinţei”, iar preşedintele Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România, universitarul Ioan Radu Văcărescu, a alcătuit antologia „O sută şi una de poezii” de Radu Stanca. Eu însumi, precum aţi prins a citi, îmi asum riscul să mai aştern pe hârtie, din când în când, câte un gând răsleţ, menit a ne readuce aminte de oamenii vrednici ai acestei ţării, cei care au fost şi acuma nu mai sunt, iar Radiodifuziunea Română, instituţia pe care o slujesc de peste 60 de ani, păstrează în „Fonoteca-i de Aur” nu numai glasul-recitator al poetului Radu Stanca, dar şi cântecele pe versurile sale. Multe dintre ele dedicate gingăşiilor şi frumuseţilor fără de asemănare ale femeilor acestei tot mai debusolate lumi. Nu de alta, dar nu simţi şi tu, cititorule, că ne surâde trista iarnă a COVIDULUI-19 cu florile de gheață de pe la ferestre?! Iar ca să te mai liniștesc oleacă, îți propun câteva scurte fragmente ,”decupate” din unele poeme ale lui Radu Stanca
Urcuş: „Pe cât de neschimbată ai rămas,/Pe-atât sunt eu schimbat de vreme…/Tu urci colina cu aceaşi paşi,/Eu mai anevoios şi mai alene”.
Și acum, vă rog să încercaţi a vă readuce aminte linia melodică a poeziei-cântate de Mirabela Dauer, Despărţire, având în faţa ochilor dumneavoastră pescăruşii nesfârşitelor întinderi ale apelor mărilor şi oceanelor lumii. Reamintiți-vă zborul lor avântat şi reascultaţi-le şi plânsetul, şi ţipătul și bătăile zburătoare ale aripilor : „Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim/Ce-am sfărâmat aseară cu despărţirea noastră/Şi nici atunci nu-i sigur c-am mai putea să fim/Eu creanga ta de aur, tu frunza mea albastră (…) Dar liniştea de-atunci n-o vom mai găsi,/Şi singuri vom petrece cele din urmă clipe/În timp ce pescăruşul iubirii va muri/Bătând încă o dată din largile-i aripe…”;
Sonet: „Speram că-niciodată n-o să piară/Acel minut – şi totuşi a pierit,/Aşa încât mi-am zis că o să moară/Şi dragostea – dar, vezi, ea n-a murit…”.
Şi ce tristeţe, şi ce deznădejde în cea de pe urmă poezie a sa- „Vizita”-. Un fel de RĂMAS BUN din partea „flăcăiandrului muribund”, Radu Stanca, din prevestitorul, şi frigurosul, și capriciosul decembrie al acestui an 1920: „De la un timp mă vizitează moartea/Aproape zilnic la căderea serii,/Mi-apare-n prag, ministru al tăcerii,/Şi-mi ia din mâini, încet, cu grijă, cartea…/ Şi stăm aşa de fiecare dată/Până târziu, la ore matinale,/Doi cunoscuţi ce pun tăcuţi la cale,/În taină, o afacere-nesemnată”.
Ioan Vulcan-Agniteanul
