Ioan Vulcan-Agnițeanul, unul dintre seniorii presei vorbite și scrise de la noi, împlinește azi, 24 februarie, chiar de Dragobete, 89 de ani.
Un profesionist de la care toți jurnaliștii au oricând ceva de învățat, maestrul cuvintelor nu s-a oprit nici acum din scris, și continuă să le împărtășească cititorilor din vasta sa experiență și din gândurile sale.
Redacția Mesagerul de Sibiu îi urează mulți ani buni și frumoși și multă sănătate!
*Sunt Ioan Vulcan-Agnițeanul, cel căruia nu îi este câtuși de puțin rușine să recunoască că la a sa împlinire a vârstei de 89 de ani (sâmbătă, 24 februarie 2024, de ”Dragobete”) încearcă să schițeze un mai puțin modest autoportret sentimental. Așa se face că visând vise visătoare printre muritori, am strâns cu ”măturicea”, pe făraşul vieţii mele, firimituri de amintiri. Şi în loc să le deșert în imensul coș de gunoi al vremurilor trecute, am alcătuit din ele un ghemotoc de pagini scrise, pe care le-am așezat între coperțile unei posibile viitoare cărți ”cu dragi amintiri”. Aşadar, de vei avea răgaz şi răbdare, citeşte-le şi adu-ţi aminte şi de mine şi de tine. Pentru că în multe dintre ele te vei regăsi şi tu cititorule de slove scrise pe hârtie! Şi nu care-cumva să uiţi că părinţii mei și ai tăi au fost și încă mai sunt ca niște sfinți, trăitori printre muritori. Ei ne păzesc pe noi şi când suntem în viaţă şi când vom fi în Ceruri! Și apoi, să nu creadă cumva cititorul scrisului meu că sunt un mare deştept. Nicidecum. Sunt un om obişnuit. Cel care a învăţat ceea ce ştie citind scrisurile şi înţelegând gândurile şi sfaturile bune ale celor de dinaintea sa. Tot aşa cum, dacă va fi PACE PE PĂMÂNT şi BUNĂ-ÎNVOIRE ÎNTRE OAMENI, o vor face şi urmaşii urmaşilor noştri. Într-un fel, ne vor imita şi plagia „plagiaturile”! Ştiindu-se că absolut nimeni nu o poate lua de la începutul-începuturilor! Nici plugarul-cultivării pământului; nici pădurarul-pădurilor; nici potcovarul-potcoavelor cailor; nici păpucarul-păpucilor; nici croitorul-hainelor; nici brutarul- pâinilor; nici floricultorul-florilor; nici doctorul-bolnavilor; nici dascălul-învățător al școlarilor; nici scriitorul-cărților; nici gazetarul-ziarelor; nici savatul Laureat al Premiului Nobel.
*Tot urcând și coborând pe întortocheata scară a vieții, am pășit peste treapta cu numărul 89 a vieții mele, continuând să mărturisesc cu mândrie că sunt plugar, grădinar și îngrijitor de animale din născare, iar cu puțină strângere de inimă de mai bine de șase decenii, radioreporter și gazetar din întâmplare. Răstimp în care, străbătând ulițe și hotare de sate și cătune, am rămas încântat de acei oameni care purtau în glasurile lor melodicitatea graiului românesc, care se îmbrăcau în frumusețea straielor țărănești și se îmbunau din înțelepciunea slujbelor religioase și cântărilor bisericești. Apoi, toate aceste amintiri le-am adăpostit în cuvintele-cuvântătoare ale unui simbolic ciclu de scrieri gazetărești.
*Cu mare drag îmi amintesc cum, copil de o şchioapă fiind, buna mea străbunică Eufimea (deci, bunica mamei mele, Victoria Popovici), adeseori, dimineaţa când îşi spăla obrajii şi îşi pieptăna părul înnălbit de gânduri, nu numai că mereu îmi repeta aceleaşi vorbe, dar o făcea cu atâta exactitate în tonalitatea vocii sale, încât aveam impresia că ecourile vorbelor sale rămăseseră pitite într-un ungher al casei noastre. Ca urmare, lesnicios îmi readuc aminte că îmi spunea cam aşa: „Nu numai eu, ci şi copiii mei încă mai ţin minte cât de frumoasă eram în anii tinereţii mele! Acum, însă (n.a.Era în greaua iarnă a anului 1941 şi a Războiului, iar eu aveam vârsta împlinită de 6 ani), din chipul meu de atunci a mai rămas numai culoarea albastră a ochilor. Astfel că doar ei îmi mai întineresc cumva obrajii veştejiţi de mulţii ani ai bătrâneţii. Noroc şi cu acel tablou de nuntă, de deasupra patului meu şi al răpostului tău străbunic. Când bătrânul fotograf Weber Johann din Agnita (n.a. de pe strada de după biserica şi şcoala saşilor), ”ne-o tras în chip”, era în toamna anului 1880. Iar eu încă nu împlinisem 17 ani. În vreme ce „badea Ion”, cum îi spuneam eu bărbatului meu până a nu mă fi măritat cu el, avea 22 şi sfârşise cu cătănia la împăratul de la Viena. Şi mai ţine minte, dragă Neluţule, şi că străbunicul tău, fiu al satului Beneşti, de pe Valea Hârtibaciului, împreună cu încă şase consăteni de-ai lui, a mers cu căruţa trasă de cai până în Alba Iulia, unde au ajuns în chiar zorii zilei de 1 Decembrie a anului 1918, pentru a participa la acea mare adunare populară care se zice că ar fi făcut România Mare. Apoi, după o bună bucată de vreme, Onu meu o mărs la Constanţa, în port, lăsându-mă acasă cu trei copii mici şi cu părinţii şi bunicii lui, şi ai mei. Şi după o călătorie cu vaporul de douăzeci de zile şi tot atâtea nopţi, a ajuns la lucru, ca hamal la ocean, într-un mare oraş din îndepărtata şi bogata Americă, ca apoi, după patru ani de şedere la americani, să se întoarcă acasă cu trei ”cufere mari” (geamantane cu lăcate) pline de ţoale bărbăteşti şi femeieşti, dar şi cu pânzeturi din mătăsuri scumpe şi cu dulciuri şi jucării pentru copiii noştri şi ai vecinilor şi rudelor. Iar printre ele a dosit câteva zeci de mii de dolari. Cu acei bani, am cumpărat pământurile şi vitele cu care am scăpat nu numai de slugăritul la saşii bogaţi, dar ne-am făcut şi casa, şi gospodăria noastră. Timp în care am mai avut cu el, odihnească-se în pace că a fost un om tare vrednic şi bun la suflet, încă trei copii. În total am născut, alăptat şi crescut, până i-am căsătorit şi îmbătrânit, patru băieţi şi două fete. Cea mai mică dintre ele avea să fie mama mamei tale şi a fraţilor tăi mai mari ca tine, Vasile şi Victoriţa”.
Mi-am tot amintit de ce îmi spusese străbunica de acel 1 Decembrie 1918, de fiecare dată când aveam să merg ca radioreporter în orașul Marii Uniri. Ca urmare, aveam toate motivele din lume să mă fălesc, în faţa colegilor de breaslă, că pantofii mei de domn-plugar păşeau pe urmele adâncite în pământul transilvan de păpucii vrednicului meu străbunic matern!
*Un vechi gând gândit și scris pentru ţara mea şi neamul meu, cel românesc. Iar acel gând îşi are începuturile în îndepărtaţii şi sărăcăcioşii ani ai părinţilor mei şi ai celor doi fraţi, mai mari decât mine, toți trei stând aşezaţi în băncile a două clase primare ale micii şcoli elementare din Râuşorul văii Oltului și Ţării Făgăraşului. Venise Sărbătoarea Naţională a Primăverii-Ziua de 10 Mai a anului 1942. Atunci când înaltul cer senin, de deasupra Munţilor Făgăraş, cu crestele încă înzăpezite, era brăzdat de sclipitoarele bombardiere ale războiului, iar noi, copii-elevi, împreună cu părinţii şi bunicii noştri, îmbrăcaţi în costume populare, împodobite cu eşarfe tricolore, intonam, în curtea şcolii, melodia şi versurile Imnului Regal „Trăiască Regele”. Apoi, bunii noştri învăţători, regretaţii soţi Silvia şi Alexandru Dâmboiu, prindeau a ne povesti povestea primului rege încoronat al României, Carol I. Dar şi izbânzile de la 1877 ale eroicei oştiri române, obţinute pe redutele de la Vidin, Plevna și Smârdan, împotriva turcilor-otomani, după care fie iertatul meu frate, Vasile, elev eminent al clasei a IV-a, doinea la fluier şi recita, cu patos, balada eroică „Peneş Curcanul”, în vreme ce regretata mea surioară,Victorița, împreună cu mine, fredonam ”Doina Oltului și a Munților Făgăraș”.
foto: Ioan Vulcan Agnițeanul
*O altă veche și plăcută ducere aminte vine tocmai de pe la sfârșitul clasei a patra. Era după terminarea războiului, iar familia se mutase în Agnita, după ce au primit ceva pământ, un car, două bivolițe și semințe de la Reforma Agrară a lui Petru GROZA. Învățătorul meu și al surorii mele, avea să fie bunul și omenosul dascăl Nicolae Nițescu. Acel simpatic oltean, despre care aveam să aflu că s-a căsătorit în draga mea Agnită în vacanța școlară de vară a anului nașterii mele-1935. Și ce plăcută întâmplare , ca anii bătrâneții sale să și-i petreacă, împreună cu familia lui, în casa construită de răposatul meu tată. Iar acest învățător de o aleasă Omenie, când avea să închidă ochii pentru totdeauna, va lăsa în urmă lui nu numai cei 95 de ani ai vieții sale, ci și semnătura pusă pe mai mult de 2500 de certificate de absolvire a patru clase primare. Din care mai mult de jumătate erau ale agnițenilor și sătenilor hârtibăceni considerați a fi, între anii 1945-1950, analfabeți. Adică neștiutori de carte.
*Primăverile, undeva la țară, în copilăria mea și a altora ca mine. Acolo unde nimic nu era mai plăcut decât să privești pomii înfloriți și plini cu albinele culegătoare și zburătoare din floare-în-floare. În drumul dimineților spre școală eram luați de mânuțe de bunici și de bunicuțe, care la despărțire ne spuneu cu blândețe: ”Fii cuminte și ascultător, măi dragă copile!” În unele după-amieze călduroase ne opream la margine de lan de grâu înspicat și ne rugam creștinește în fața icoanelor unei Sfinte Troițe. Sorbeam cu nesaț din apa rece și bună de băut, scoasă din fundul Pământului cu găleata agățată de înalta cumpănă a fântânii de la margine de drum de hotar. Ne scăldam și prindeam pescuți, cu mâinile goale, din repezișul limpede al Iazului Morii. Ne așezam pe iarba înflorată, ”clătindu-ne” privirile cu jocul săltăreț al mieilor turmei oilor din sat, în timp ce mamele lor se odihneau și rumegau. Ceva mai jos, în vale, la asfințit de Soare, priveam cum se ridicau, din hornurile roșiatice ale caselor sătucului nostru drag, rotocoalele albicioase ale fumurilor lemnelor arzânde din vetrele sobelor. Iar la venirea înserărilor intram pe ulița mare a satului odată cu ciurda vacilor și bivolițelor, copiii gospodarilor grăbindu-se să le deschidă larg porțile curților și ușile grajdurilor, pentru ca tații și bunicii lor să le mulgă în șuștare laptele dulceag și înspumat. Timp în care mamele și fetele lor mai mari mestecau făinurile cucuruzelor în cirul mămăligilor cinelor gata de cinat.
*Până a nu fi venit încă tăcutele tăceri ale celui care a fost și rămâne cu sufletul un ţăran-plugar, iar din întâmplare un gazetar-autodidact. Timp în care am ajuns să pun câteva „semne de carte” între filele tipărite care mi-au trecut prin mâini, minte și suflet, după care nu am mai avut timpul necesar să mă întorc la lectura lor. Şi ce rău îmi pare acum, ajuns la anii înaintaţi ai vieții mele! Dovadă că nici acum nu reuşesc să găsesc un răspuns adevărat la următoarea mai veche întrebare: Ce aş fi făcut mai mult decât am făcut cu învăţătura scrisului acelor cărţi uitate?! Astfel că nu îmi rămâne decât să mă consolez cu propria-mi concluzie autobiografică: aceea că am trăit relativ mult, numai în timpul şi în spaţiul geografic românesc, pregătindu-mă să las în urma mea doi copii buni, un băiat și o fată, Călin și Carmen. Și amintirea dragei și mult regretatei mele soții, Herta Rehner, cu care am împărțit și bune și mai puțin bune timp de 65 de ani. Și voi mai lăsa în urma mea și un maldăr de cărţi citite sau numai răsfoite. Un cufăr mare (geamantan) plin cu manuscrise şi cu însemnări răvăşite, precum şi sute şi sute de articole publicate în diferite ziare și reviste , fără vreo răsplată financiară. Și voi mai lăsa şi vocile, și gândurile și bucuriile şi tristeţile mele şi ale miilor de oameni cărora le-am aţinut calea cu microfonul Radioului Românesc în mână, vreme de mai bine de 66 de ani. Un trudnic-zbucium, într-o aparentă lungă viaţă, pentru un Om care şi-a iubit limba cea română, neamul, credinţa creștină străbună, trecutul țării sale, tristul ei prezent şi viitorul pe care numai Bunul Dumnezu știe cum va fi. Așa este țara mea din ale cărei fruntarii lipsesc străvechi pământuri dacice, precum și milioane de români împrăștiați prin lumea largă. Cutez să vă spun că mi-am făcut datoria cum am ştiut şi am putut mai bine, mai frumos şi mai omenos. Nădăjduind ca ultima mea lacrimă fierbinte să întârzie cât mai mult a se zvânta în noianul îndepărtat AL TĂCUTELOR TĂCERI ALE VEŞNICIEI ! De ar fi cu putinţă aş duce cu mine, să-mi domolească dureroasa răceală a tristului mormânt, Cântările, Poeziile și Muzicile Lumii, din care n-ar lipsi, de bună-seamă, „Rapsodiile Române” ale lui George Enescu, versurile lui Mihai Eminescu „Ce te legeni codrule” şi „Sara pe deal”, dar şi „Moartea lui Fulger” a ardeleanului-năsăudean George Coşbuc.
Şi o altă destăinuire: În speranţa de a-i îndrepta şi pe nedrepţii acestei Lumi, temător și cu iertăciune am cutezat să-i sugerez Bunului Dumnezeu, printr-o şoptită rugă, să ne facă pe toți mai buni și iubitori unii de alții! Pentru că eu trag nădejde că mereu va dăinui acest Sfânt şi Ocrotitor Pământ al Omenirii!
*Recunosc că vedem nu numai mult necaz și aspră sărăcie, dar şi tristă nedreptate în România, astfel încât din toate dorinţele mele neîmplinite doar la una singură nu pot să renunț: Îmi vreau ŢARA înapoi! Tot așa de frumoasă. Tot atât de bogată. Tot atât de cuminte și de credincioasă cum a fost ea și atunci când eu eram copil! Puțin încrezător în vremea și în vremurile de acum, ca și în cele viitoare apropiate, Ion Românul continuă să se întrebe: Oare în ce Primăvară, în ce Vară, în ce Toamnă, în ce Iarnă, și în care anume an, fi-va puțin mai bine țării mele și neamului meu, cel românesc?!
*România prezumțiilor de nevinovăție. Cu toate că hoţii continuă să o jefuiască, iar duşmanii din născare să o batjocorească, năravul din fire al procurorilor seamănă tot mai mult cu verdictele judecătorilor, iar cel al recuperatorilor-executori ai averilor ilicite cu bişniţarii-cămătari. De unde trista şi enervanta constatare cum că nici actuala Uniune Europeană, nici fostul Tratat de la Varşovia, nici NATO, nici SUA, nici ONU, nici Țările Grupului de la Vişegrad, nici ungurii, nici ruşii, nici nemţii, nici francezii, nici olandezii, nici austriecii, nici englezii şi nici alţi străini de limbă şi de neam nu ne-au duşmănit şi ne vor atâta rău aşa cum ne duşmănim noi între noi şi ne facem rău unii altora. Dacă am fi mai cuminţi la minte şi mai patrioţi la inimă atunci nu ne-am lăsa aţâţaţi de propria noastră duşmănie şi prostie. Şi am avea o ţară precum Raiul Raiurilor pe Pământ! Dar ce păcat că întârziem s-o facem! Dovadă şi că de prea multă vreme, politicienii încearcă să ne tot convingă că ne este mai bine, când de fapt ne este tot mai rău.
*Într-un fapt de seară, undeva, cândva, în fața altarului unei bătrâne biserici de lemn, dintr-un sat ardelean și transilvan, am privit chipurile și straiele faine ale unor țărani bătrâni. Cei care erau tare bucuroși și mândri că sunt cu toții, împreună. Le veniseră acasă, din îndepărtate țări străine, bogate și bine gospodărite, feciorii, fetele, nurorile, ginerii, nepoții și nepoatele. Și nu veniseră cu mânile goale de vreme ce le-au adus medicamente scumpe de domolit dureri de spate, de palme bătătorite și picioare tare obosite. Și cum mult prea repede venise și vremea plecării, îi aud pe părinții și bunicii lor că-i întreabă dacă n-au rătăcit, cumva, prin mașinile lor luxoase și niscaiva bumbi și prafuri pentru alungarea tristeții și singurătății bătrâneței?! Le-au răspuns că până în primăvară, de Paști, leacuri la inimă nu-s decât telefoanele celulare și camerele de filmat și de vorbit. Și duși au fost, pe aici în jos și în sus, până în Spania, Italia, Franța, Germania, Anglia, Irlanda, Belgia, Olanda și țările arabe ale petro-dolarilor americani!
*Era tâziu, în noapte. Tăciunii jăratecului stăteau să se stingă în cenușa fierbinte a vetrei sobei de tuci negricios. Zgribulit de vifornița păgână de afară și din tinda casei mele, din nou am ațâțat cu surcele focul adormit, după care cu unghiile mâinilor am decupat un luminiș de geam înghețat, prin care priveam atât Cerul înstelat cât și rotunda Lună oprită deasupra nucului bătrân și a cumpănei fântânii. De departe se auzeau câinii lătrând, de parcă vorbeau între ei, iar ciobanii saivanelor și stânelor de oi fluierând de teama lupilor și urșilor flămânzi. Vreascurile arzânde încearcau să le răspundă prin rotocoalele fumului albicios al hornului de pe acoperișul înzăpezit al casei mele. După o vreme, mă înfofolesc din nou în lâna țoalelor patului și privesc, cu ochii mijiți, umbrele jucăușe de pe pereți ale flăcărilor de sub plita înroșită a sobei. Moțăind, aveam să mă simt îndreptățit să particip la singurătatea Bunului Dumnezeu! Adorm cu El în gând și în suflet! Și Doamne, cât de bine și de mângâietor avea să fie somnul ademenitor al viselor mele! Toate mi le-am reamintit și scris pe hârtie în zorii dimineții zilei următoare! Un nimerit prilej de a constata că avea să fie, din toți acei 89 de ani ai vieții mele, nici nu mai știu a câta noapte de iarnă adevărată, petrecută în vise moțăite! Și gândeam că mult prea ades trecutul-visător al vieții a rămas singura mea certitudine din zilele și nopțile care vor urma în a mea bătrânețe bătrână!
Autor: Ioan Vulcan-Agnițeanul
