Jurnalist pasionat de meseria ei, Andra Albu, actualul subprefect al județului Sibiu, a fost unul dintre oamenii din echipa care a pus bazele primului spital privat multidisciplinar din România, Polisano, alături de medicul Ilie Vonica. A ajuns în politică îndrumată de dorința de a schimba ceva în bine pentru România, locul care, pentru ea, este și va fi mereu „acasă”. Ascensiunea în politică a culminat până la funcția de subprefect al județului. Despre Omul Andra Albu, despre schimbrile din carieră, despre intrarea în politică dar și despre temerile și pasiunile din viața de zi cu zi, a vorbit, în exclusivitate pentru Mesagerul de Sibiu.
De Margareta LUPU
subprefect andra albu
Reporter: Cine este Andra Albu?
Andra Albu: Este pentru prima dată în viața mea când dau un interviu, și nu îl iau, deci nu sunt prea obișnuită să vorbesc despre mine.
Sunt un om normal, banal, un cetățean cu supărări, cu bucurii, ca noi toți.
R.: Care este pregătirea, formarea ta profesională?
A.A.: Am terminat Liceul Sanitar din Sibiu, iar în timpul liceului am avut o doamnă profesoară de limba română absolut fantastică și, în mare parte, ceea ce sunt azi este datorită faptului că dumneaei mi-a deschis mai tare apetitul pentru scris, pentru literatură, pentru partea umanistă.
La momentul respectiv era un pionierat al ziarelor din licee și am fost invitată să scriu la o gazetă de liceu și așa am început eu, de fapt, să cochetez cu partea de scris, de jurnalism. De acolo am mers în următorul proiect (era prin 1995-1996) la Tribuna Tinerilor, unde am devenit reporter. Încă nu eram studentă.
De la Tribuna Tinerilor, în clasa a XII-a, deja fiind în zona asta a gazetăriei, mi-am șocat familia spunând că eu vreau să fac jurnalism. Tata este profesor de istorie, mama trăgea de mine să fac dreptul, ea fiind consilier juridic. Dar eu am ținut că vreau jurnalitică.
Și așa am ajuns studentă la Facultatea de Comunicare, Relații Publice, Jurnalism, sau cum se numea atunci. Și din anul I, practic, m-am băgat în tot ce se spunea, media locală. Am fost reporter la Radioactiv, la Radio Antena Sibiului, care era un post școală ce ținea de Radio Cluj, Radiodifuziunea Română. Apoi am lucrat la Antena 1, unde am fost reporter de teren și mi-a plăcut extrem, extrem de mult televiziunea. Lucrarea mea de licență a fost despre TV.
În 2004, doctorul Vonica, Dumnezeu să-l ierte, m-a cooptat cumva să vină acasă, spre Sibiu. Eu visam la București…
El avea o clinică, Clinica Polistano, pe Moldoveanul nr. 25. Și mi-a spus: „Andra, mie îmi trebuie un om care se ocupe de imaginea clinicii, pentru că eu vreau să fac spitale, distribuție de medicamente etc…. Îmi trebuie cineva care să se ocupe de promovarea și de lansarea ideilor mele”.
Și, practic, din momentul respectiv, viața mea s-a transformat complet. Pentru că, dintr-o lume haotică a presei, m-am dus într-o lume foarte disciplinată, a medicinei. Și tot ceea ce sunt eu acum, ca formare profesională, cred că se datorează oamenilor cu care am lucrat acolo, pentru că am fost una dintre pietricelele, sau rotițelele care au ajutat la construirea primului spital privat multidisciplinar din România, în 2004, cel de pe Constituției și ulterior, spitalul de pe Izvorului.
Acolo am făcut și cursuri de management, curs de auditor intern. Acolo m-am format ca OM, pentru că, să lucrezi cu medicii nu e o treabă ușoară, mai ales pentru un gazetar, care habar nu avea ce înseamnă, de exemplu, o hemoleucogramă.
Și a trebuit să le învăț. Și le-am învățat. Și acolo am învățat, practic, diplomația, acolo am învățat partea de stăpânire, că no, gazetar tânăr, eram tot cu pasul mai fierbinte înainte, așa…
Și am rămas în Polisano până dupa 2017
Am omis să spun că acolo am dezvoltat, pentru prima dată în Sibiu, partea de abonamente medicale de sănătate.
Am luat-o de la zero prin 2004-2005 și în 2016-2017, când am plecat, am lăsat o bază de date de undeva la 35.000 de abonați. N-a fost o muncă ușoară, dar mi-a plăcut foarte, foarte mult să lucrez cu oamenii de acolo și mereu o să-mi aduc aminte de ei cu extrem de mare drag așa…..ca de oamenii care m-au format.
În 2017 am plecat din Polisano și am lucrat doi ani în MedLife, tot pe partea de vânzări servicii medicale.
Una dintre pasiunile mele a fost, de fapt sunt, consumele populare, astfel încât în 2019 m-am asociat cu o bună prietenă de-a mea din copilărie și ne-am ocupat de magazinul IA Sibu. După care mi-am deschis propriul meu magazin, primul concept store care făcea haine unicat, la comandă, dar pe de altă parte se ocupa și de recondiționarea consumelor populare autentice.
Din nefericire am prins pandemia și vremuri destul de dificile pentru un antreprenor. În anul 2022 am renunțat la afacere și m-am reangajat, la Casa de Cultura a Studenților din Sibiu, ca referent de specialitate, comunicare și relații publice, dar și proiecte culturale.
Așa se rezumă, pe scurt, cei peste 25 de ani de muncă.
Între timp m-am căsătorit, am un băiat de 20 de ani, care este student la două facultăți, la Management și la Psihologie și care, evident, ca pentru orice părinte este minunea și împlinirea mea. Ce mă bucură cel mai mult este că cochetează cu partea de politică, cochetează cu partea de comunicare, este înebunit acum de partea asta de editare, de video. Ceva nu s-a pierdut din ADN-ul moștenit.
R.: Politica. Unde, când și cum a ajuns Andra Albu în politică?
A.A.: În politică, ca mulți din USR și din partidele mai progresiste, s-a întâmplat după Colectiv în 2016-2017. După marile proteste, după ce toți am înghețat în stradă, m- am decis. Și să fac o mică paranteză: când eram în anul II de facultate și lucram la Antena Sibiului, am luat interviu, în exclusivitate, președintelui în funcție de atunci, Emil Constantinescu, care era într-o vizită la Universitate.
În timp ce luam acel interviu, mă gândeam: „Doamne, dar ce mișto e să fi politician!”. Mi se părea ceva „wow”. Cumva, de acolo mi s-a aprins beculețul: ce ar fi să fac și politică?
Nu m-am regăsit până în 2016 în politică, așa cum o vedeam eu. După Coletiv și simțind atunci năduful ăla, că nu mai putem, că trebuie să schimbăm ceva, că nu putem schimba nimic de acasă din fotoliu, că un simplu vot nu ne duce în direcția pe care ne dorim toții, mi-am zis „ hai să încerc” . Și în 2016 am intrat în USR. Cred că am fost membrul cu numărul 8 la înființarea USR Sibiu.
Și am trecut prin toate furcile USR-ului, pentru că nu este un partid comod, nu a fost un partid liniștit niciodată și nici nu cred că o să fie. Sunt foarte mulți oameni extrem de inteligenți, bune intenții maxime și de aici apar și tot felul de tumulturi, cred.
R.: Cum s-a întâmplat să ajungi la Prefectură?
A.A.: În USR, la început am fost un simplu membru, după care m-am implicat pe partea de comunicare. Și timp de câțiva ani de zile am fost omul de comunicare a USR-ului și omul care a stat în spatele unor candidați importanți.
În toată activitatea mea profesională ”am lansat la apă” servicii medicale, medicamente, dar și persoane. Astfel încât în USR m-am ocupat de campaniile unor personalități ale partidului. Prima dată am lucrat cu Claudiu Mureșan, fostul senator, apoi am lucrat cu Ruxandra Cibu Deaconu, care era atunci președintele partidului, cu consilierii locali și județeni din fosta legislatură, iar în campania de anul trecut am fost omul de campanie al lui Adrian Echert, actual deputat, dar și a primarului din Turnu Roșu, Andreea Anghel.
Astfel, după ce am tot stat în spate, mi-am zis că e cazul să înțeleg mai mult ce însemană administrația publică locală. Am văzut, mai ales după alegerile de anul trecut care ne-au cam bulversat pe toți, că este o foarte mare prăpastie între cetățeanul de rând și înstituțiile publice, administrație locală. Și nu e corect! Vreau să înțeleg și mai bine unde se rupe firul. Cred că în ficare instituție publică sunt oameni buni, frumoși, competenți, care uneori sunt judecați pe nedrept. Si poate e doar o problema de comunicare.
Deși am avut oportunități să plec din țara asta, nu pot. Sunt așa, într-o parte, o visătoare. Pentru mine țara asta este „acasă”, pentru mine România asta înseamnă felul meu de a fi. Eu nu aș putea să mănânc și să-mi cadă bine mâncarea în altă parte decât acasă. Merg în concediu, pot să stau în concediu o săptămână, două, dar apoi, după două săptămâni simt că nu sunt la locul meu. Nu sunt unde trebuie. Toate au o legătură. Nimic nu ni se întâmplă în viața asta fără un sens, fără un scop și toate se așează așa cum trebuie să se așeze.
R.: Ce te vezi făcând peste trei ani, cinci ani?
A.A.: Îmi place mult partea de politică, să spun că îmi place partea de administrație… încă nu pot, e prea devreme. Văd provocările colegilor mei din administrație, și nu le este ușor.
Am o mare problemă cu venind dintr-un mediu privat unde întâi era acțiunea, după care procedura și mă întorc la procedură și acțiunea cum o fi.
Pe lângă asta, cred că ne este foarte greu să ne gândim ce vom face peste un an, peste trei, când noi suntem bubuiți efectiv de lucrurile care vin tăvălug peste noi.
Pot clar să-ți spun că nu mă las ușor. Și n-o să mă las ușor. Și dacă o să vorbim la anul, pe vremea asta, o să-ți spun clar atunci ce vreau.
Sunt deschisă la oportunități. Copilul are 20 ani. Nu mai are nevoie atât de mare de mine încât să-mi dedic timpul liber. Un soț și un cățel.
Cred că am ajuns și la maturitatea aia în care îmi dau seama că nu doresc nimic decât să mă cunosc și să mă simt bine acolo unde sunt.
Sunt deschisă să învăț, sunt deschisă la lucruri noi și întotdeauna am fost autodidactă. Acolo unde m-am simtit în dezavantaj, am punctat ca să nu fiu.
R.: Cum îți petreci timpul liber? Ce îți place să faci?
A.A.: Nu mă plictisesc niciodată. Îmi găsesc mereu o preocupare. Îmi place foarte mult să citesc. Sunt abonată la bibliotecă. La două săptămâni merg la bibliotecă și îmi iau cărți.
Îmi place să gătesc. Îmi place mai ales când am pentru cine să fac mâncare. Sunt cea mai fericită.
Îmi place să-mi petresc timpul cu prietenii și întotdeauna la un telefon distanță mă duc să beau o cafea sau un pahar de vin cu prietenii. Mă uit la seriale, pentru că mai am probleme cu somnul … Mă plimb cu cățelul… Cățelul nostru, Max, un shitsu de 8 ani. L-am luat pentru fiul meu, Teo, dar Max a rămas cu noi și e al doilea copil al nostru.
Mai nou am descoperit că îmi place migăleala. Acum mă joc și fac tablouri din acelea cu diamante, cum fac și copiii. Un fel de puzzle, dar super migălos, pentru că mă liniștește și reușesc să mă detașez de toate, să stau foarte focusată.
Mă uit la talk show-urile politice, în fiecare seară. Le iau ca analiză profesională.
Ce nu-mi place la mine este că fumez. Este un viciu de care trebuie să scap, și o să scap…
R.: Probabil ai avut de multe ori ocazia să pleci din Sibiu, de ce nu ai făcut-o niciodată?
A.A.: Sunt sibiancă get-beget și tare mă mândresc cu asta. Părinții, bunicii, străbunii mei, toți sunt sibieni.
Am avut oportunitatea să plec și să lucrez la București și în altă parte, dar, de felul meu, sunt un om loial și stabil. Sunt așa, ca un câine: numai dacă dai cu piciorul în el fuge de acolo.
Și când spun că sunt un om loial nu sunt neapărat față de persoane, ci și față de contexte. Întreg Sibiul ăsta este „acasă” pentru mine. Nu m-am văzut niciodată în altă parte. Știi…îți faci niște proiecții cu tine la un moment dat și la mine proiecțiile au fost întotdeauna acasă. Am crescut într-o familie cu niște valori destul de tihnite și așezate. Nu mă văd plecând în altă parte, și chiar dacă aș pleca, ar fi doar temporar. Am totuși o vârstă și cred că am devenit și tabietară, pentru că îmi place să știu lucrurile ordonate.
R.: Cinci defecte și cinci calități ale Andrei Albu.
A.A.: Sunt dezordonată.
Sunt emotivă (nu știu dacă este defect sau calitate) și foarte empatică.
Sunt încăpățânată – din nou, poate fi un defect, dar și o calitate.
Mă plictisesc ușor. Nu am răbdare. Și câteodată sunt cam rea de gură.
La calități: sunt un om extrem de loial și de cuvânt. Dacă spun ceva fac, iar dacă nu reușesc, chiar sufăr.
Sunt o fire foarte prietenoasă și mă apropiu relativ ușor de oameni. Asta poate fi și un defect.
Darnică. Extrem de darnică. Și acesta poate fi un defect în ziua de azi.
Și vreau sa cred ca sunt un om emodest. Eu cred că Dumnezeu mi-a dat în viața asta tot ce am avut nevoie, în proporțiile corespunzătoare: nu m-am considerat niciodată o femeie frumoasă, nu m-am considerat niciodată o persoană extrem de inteligentă…mereu am considerat că mă încadrez în medie și mereu mi-am propus să mă autodepășesc.
Am ajuns la vârsta aceasta, după ce am căzut și m-am ridicat de foarte multe ori, și sunt recunoscătoare pentru ceea ce sunt și pentru tot ceea ce am. Nu vreau nimic mai mult decât împăcare și sănătate. Am avut ceva probleme de sănătate în trecut și știu că orice am face, oricât am face, oricum am face, trebuie să înțelegem că sănătatea este cea mai importantă.
Și încă ceva despre mine: fug de clișee. Nu îmi plac clișeele și nu îmi plac lucrurile repetate de toată lumea. Dar când vine vorba de sănătate este un clișeu aceptat. Trebuie să avem sănătate.
Cea ce cred că ne lipsește mult, și este o teamă în sufletul meu, urmărind ce se întâmplă cu partea de social media, cred că ne lipsește… morala. Nu mai avem bun simț. Și nu știu unde le-am pierdut, efectiv. Și nu știu cum s-a ajuns aici.
Toată lumea spune că educația este de vină. Dar tocmai: printre oamenii care înjură și se comportă urât sunt și de vârsta mea. Eu nu am avut o altă educație față de ei. Toți am făcut o școală la stat, toți am învățat din aceleași manuale…toți am avut șansa să mergem la bibliotecă…nu înțeleg ce s-a întâmplat și cum ne-am dezrădăcinat în halul ăsta.
Aaa…că s-au schimbat radical valorile: cel care era repetentul clasei, poate conduce acum nu știu ce mașină de lux….dar asta e o valoare?
R.: Ce îți dorești pentru tine?
A.A.: Îmi doresc să am capacitatea să înmagazinez și să învăț foarte repede ce am de făcut. Provocarea pentru mine, de la această funcție, este să nu dezamăgesc. Și când spun asta, mă refer să nu îi dezamăgesc pe cei care m-au format ca să ajung ceea ce sunt astăzi. Să nu-mi dezamăgesc părinții, să nu-mi dezamăgesc familia. Și ce îmi mai doresc penru mine este înțelepciunea, să înțeleg unde să mă opresc. Eu știu că, indiferent dacă stau pe scanul acela, sau pe scaunul acesta, eu sunt aceași. Pe mine nu mă poate schimba nimic, pentru că asta sunt. Și întotdeauna, clopoțeii mei care îmi arată drumul, sunt cei de acasă. Pentru că mă sună mama și îmi sune: vezi că ai spus nu știu ce, ai făcut nu știu ce….am 46 de ani, dar mi-e la fel de rușine dacă greșesc.
Deci…asta îmi doresc pentru mine: înțelepciune!
Se spune că, dacă faci politică, nu mai poți fi un jurnalist obiectiv. Pe de altă parte, cred că niciun jurnalist nu poate să înțeleagă pe deplin ce e pe partea cealaltă a drumului. Mai ales în ziua de astăzi.
R: Îți mulțumesc mult. Și îți doresc mult succes în continuare.
