Nu de puține ori, de-a lungul celor peste 20 ani de antreprenoriat, am auzit diverse persoane spunând: „m-am săturat să fiu antreprenor, mi-a ajuns! Vreau să mă angajez în instituțiile statului, să nu mai simt povara taxelor, să nu mai am de-a face cu multiplele schimbări legislative cu impact asupra economicului, să nu mă mai preocupe disponibilitatea banilor din conturi în ziua de salarii, să nu mai fiu răspunzător pentru angajații companiei, să nu fiu constant verificat de instituțiile statului”.
Ciprian Faraon
Nu intenționez să „divinizez” antreprenorul și să discreditez persoanele aflate în slujba statului, însă a începe o afacere, a o dezvolta și conduce, și a răspunde de patrimoniul acesteia, necesită o responsabilitate uriașă, dar și implicare, dăruire. Pot apărea momente în viața unui antreprenor, când acesta simte că orice inițiativă sau decizie adoptate nu produc efectele dorite pentru a depăși o anumită criză. Apar temerile, nesiguranța, riscul de a lua decizii care pot produce expuneri juridice, financiare sau fiscale. Începe să se gândească la salariați, la faptul că va putea ajunge să le solicite să își caute de lucru pentru că nu și-ar mai permite să-i plătească. Riscă să-și piardă anii în care a muncit și s-a implicat, bunurile firmei sau chiar personale, întrucât a crezut în afacerea sa și a dorit să o dezvolte sau măcar să o mențină. Dar sunt și momente, poate mai rare, de bucurie, de împlinire, momente în care antreprenorul privește satisfăcut la realizările sale, la bunăstarea pe care a creat-o propriei familii și angajaților, că participă la bunul mers al comunității. Chiar daca aceste momente sunt mai puține, antreprenorul le trăiește mult mai intens, dându-i curajul de a continua, de a lupta pentru firma sa.
În administrația publică, lucrurile stau însă diferit. Motivația profesională este mai rar întâlnită, meritocrația lipsește din sistemul de evaluare, responsabilitatea pentru deciziile luate sau neluate, realizarea sau nu a unor servicii de calitate creează prea puțin impact asupra mentalului acestui salariat. Veniturile salariale în administrația publică sunt astăzi net superioare celor din mediul de afaceri, comparație valabilă până la cel mai ridicat nivel ierarhic. Comportamentul unor șefi de instituții încurajează incompentența, nepăsarea, disprețul față de banul public. Sistemul de valori, sistemul de evaluare a personalului, având la bază indicatorii de performanță, lipsesc cu desăvârșire sau sunt superficial stabilite. Sunt și situații în care o instituție are șansa să dețină un capital uman de mare valoare, dar deloc valorificat. Cei care îndrăznesc să fie creativi, dăruindu-se și implicându-se, sunt mai degrabă puși la zid ori izolați, chiar „blocați” de către șefi. Fie pentru că aceștia se tem că le-ar putea lua locul la un moment dat, fie pentru că se tem că angajații lor devin repere și le vor diminua autoritatea. Astfel, chiar și cei buni ajung, nu de puține ori, să se complacă într-o situație mediocră, plafonându-se și nemaifiind motivați profesional. Vor ajunge de a se bucura doar de ziua salariului, de a le preocupa doar propria persoană, chiar de a se preface că muncesc.
Ar fi interesant să înțelegem mai bine comportamentul celor două categorii, în termeni de responsabilitate și productivitate, analizând efectele angajării unui salariat din mediul privat, chiar antreprenor, într-o instituție publică și, respectiv, angajarea unui salariat din zona publică în mediul privat. Vă așteptați la surprize?
