„S-a întâlnit hoțu’ cu prostu’ și au ajuns prieteni la cataramă”. Mărturisesc că eu am întâlnit pentru prima dată această expresie în armată, spusă de un tânăr locotenent debutant. Pentru el, „hoțu’” era „soldatul neinstruit” (fie el și terist), comod, profitor și speculant, iar „prostu’” era el, „comandantul de treabă”, naiv, înțelegător și conciliant.
Viorel Nistor
N-o zicea cu răutate, ci cu autoironie și umor, cu sens ușor dojenitor și educativ, gen „nu puteți întinde sfoară la nesfârșit, că se rupe”. Mintea mea de adolescent ardelean inocent n-a înțeles-o foarte lesne și poate că nici până astăzi nu i-am dat de capăt (până la ultimul înțeles). Pentru mine, a fost și a rămas o expresie improprie, golănească, de mahala, reprezentând o „prietenie” inacceptabilă, în esență, o înțelegere „imposibilă” și împotriva naturii, oricum ai lua-o. Cu tot umorul fin și morala socială incluse. Însă, cu tot moralismul meu plictisitor (de atunci), îmi dădeam seama că nu exprimă neapărat o realitate, cât un „joc de roluri”, iar azi, privind în jur, pricep că nu-i doar o distribuire de sarcini, cât că e vorba despre un (nou) „ecosistem politic”, în toată puterea cuvântului. Ecosistemul principal al politicii românești de astăzi.
Rămâne doar să identificăm rolurile!
Când „un nepriceput” vine la locul de muncă, e de așteptat ca el să producă gafe și stricăciuni. Acesta e Viorica Dăncilă, în calitate de prim-ministru. Fără îndoială, ea este „prostu” în acest nou sistem și nu e necesar un bilanț argumentativ, e prea evident. Rețin totuși un aspect: chemată la Bruxelles săptămâna trecută (pentru o spălătură de creier anti-Dragnea), ea se întoarce pentru a se exprima ca și cum „ar fi smuls” de la Jean-Claude Junckers promisiunea că vom intra (în curând, să zicem) în spațiul Schengen.
Cine-i hoțu’ și cine prostu’?!
Pentru Liviu Dragnea, nepriceputul e subordonatul perfect: nu va face de capul lui pentru că nu știe ce să facă, va face doar ce i se spune și va executa docil ordinele. Viorica Dăncilă se află în această situație, dar nu până-ntr-atât să nu știe ce rol joacă. Probabil că nu știe până când și cum o va face (asemenea lui S. Grindeanu și M. Tudose), dar (cu avatarurile cunoscute) întrebarea de fond rămâne:
Cine-i hoțu’ și cine prostu’?!
Tudorel Toader a scris un raport (de propunere) de revocare a șefei DNA care a făcut să-și „frece palmele” cu satisfacție întreg PSD-ul și să mustăcească șeful lui. Partidul i-a cerut ministrului Justiției (prin vocea altui „prost”) „să facă ceva”, iar el a făcut exact ce i s-a cerut. Stângace, ca de obicei, Viorica Dăncilă l-a caracterizat ca „amplu și bine argumentat”, dar s-a abținut de la altceva, în ideea „să se pronunțe legea, care e sfântă” (Curat sfântă, da’ umflați-o!). Pe cât de amplu, de acid și de retoric, pe atât de șubred juridic (potrivit juriștilor credibili) și de lipsit de posibile consecințe directe (revocarea L. Kovesi), rechizitoriul lui Toader a atras spre sine, ca un paratrăznet, atât furia străzii (care-i cere explicit demisia), cât și critica internă și europeană. Capătă sens încă o dată să ne întrebăm:
Cine-i hoțu’ și cine prostu’?!
Liviu Dragnea (nu neagă nimeni asta) își face toate mendrele personale (juridice) prin intermediul partidului său (câștigător în alegeri și aflat în poziție democratică dominantă), în ideea în care, la urma-urmei, partidul va ieși (și el) învingător. În democrație însă (dacă paradigma rămâne neschimbată), victorie pentru partid înseamnă câștigarea alegerilor și obținerea/menținerea puterii, orice altceva e paliativ și se poate pierde cu rapiditate și ușurință. Ba e posibil ca întreg acest eșafodaj de „escape”, construit cu migală și răbdare de șeful PSD, să se prăbușească la prima lovitură dată de justiție. El simte asta și vrea puteri (re)înnoite în partid, convocând congresul. Dar tocmai acest lucru ar trebui să dea de gândit partidului în perspectiva alegerilor (nu foarte apropiate). Pe de altă parte, cum își poate închipui cineva că s-ar putea deconta acest pasiv electoral negativ (cumulativ), căci faza cu schimbarea premierului e uzată și nu mai are efect. Acestea sunt motivele pentru care ne putem întreba iarăși:
Cine-i hoțu’ și cine prostu’?!
În această ecuație politică a momentului, în rolurile descrise, aparent, avem un „prost” iremediabil (V. Dăncilă), un „cal breaz” tărcat (hoțu’/prostu’ Tudorel Toader), un „hoț” continuu neprins (Liviu Dragnea) și un partid (PSD) cu semnul întrebării. Dar unde-i țara în tot acest joc? Sigur că din orice parte ai privi, cel mai mare „prost” este poporul, care fie nu înțelege, fie nu-l interesează, fie n-are ce face. Prostu’ perfect, prostu’ absolut! Paradoxul e (și o confirmă istoria) că nu poți lua poporului niciodată și nicicum ultima șansă. Așa că din hoțu’ absolut te poți transforma oricând într-un păcălici al istoriei! În fine!
Întrebarea dramatică este însă nu dacă sau când, ci cum am ajuns să vorbim despre țara noastră și despre conducătorii ei în acest fel? Cum e posibil să fi ajuns la un nivel politic atât de scăzut (cel mai de jos în ultimii zeci de ani), cum a fost posibilă o atât de pronunțată și evidentă involuție a vieții politice și o degradare a standardelor democratice în ochii tuturor?
Cum? Cu (ne)grijă, cu (ne)atenție și cu (ne)păsare!
Viorel NISTOR
